Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei
Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025), nr. 553(1 –15 Noiembrie)
Dragii mei
enoriași!
Fericiți
cei ce nu fac nimic! Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție,
cunoscând mai bine realitățile sociale,
economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu
prisosință această afirmație.
Au fost puși
pe liber sau, altfel spus, au fost dați
afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai
mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de
activitate. Li s-au dat acele ,,salarii compensatorii”, pentru a se retrage din
producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un
tezaur uman inestimabil. Meseriași cu
înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să
încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul
peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc.
Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru
calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție,
ca să nu-i numesc adevărate ,,monumente istorico-umane”. Cârpaci și meseriași
de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate
drumurile. Unul dintre ei îmi spunea: ,,
- Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac!” Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de
bună – cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la
fugă.
Au fost
distruse nenumărate unități de producție, respectiv combinate, uzine, fabrici,
abatoare, sere, mine, sonde, rafinării, bănci și multe altele. S-a justificat
că s-a schimbat modul de producție, de la cel centralizat-comunist la cel
capitalist, la economia de piață. Unități de valoare europeană au fost vândute
pe nimic unor oameni puși pe căpătuială, care s-au opintit din greu să le
distrugă și să le ducă la fier vechi. Nouă nu ne mai trebuiau. Noi nu mai aveam
nevoie de nimic! Azi cumpărăm totul de la străini. Până și capse de prins foi
de hârtie luăm din Germania, iar agrafe folosite în același scop din Taiwan.
Noi nu mai putem să facem nici atâta lucru! Cândva produceam de la ace cu
gămălie până la avioane, azi nu mai facem nimic, cumpărăm totul!
Au fost
distruse fermele de stat și ceapeurile și lumea a răsuflat ușurată. S-a
împărțit pământul, dar repede ne-am dat seamă că agricultura este foarte
păguboasă, că între agricultură și contabilitate trebuie clădit un zid cât
fostul zid al Berlinului, ca să nu se vadă între ele și să se ia la bătaie.
Această convingere s-au grăbit să ne-o inoculeze și frații noștri de la cârma
țării și prietenii din afară. Subvenționarea masivă a agriculturii în alte țări
a permis străinilor să aducă produse
agricole și preparate diverse la prețuri foarte mici și astfel au pus pe butuci
pe orice întreprinzător român. Astăzi mâncăm castraveți din Vietnam, mere din
Italia, struguri din Africa de Sud, roșii din Turcia, fasole din Egipt și lista
ar putea continua. Vedem bine că nu sunt bune, că au doar aspect, dar nu au
gust, nu au miros, nu au ceea ce aveau fructele și legumele noastre, carnea
păsărilor, porcilor și celorlalte animale ale noastre. De ai de zile, când se
apropie Crăciunul, la noi apare și pesta porcină. De ani de zile porcii noștri
u mai au voie în târg. De la alții ne vin cantități imense de carne. Aceea e
bună! Astăzi se dau subvenții și la noi pentru agricultură. Culmea, că cel care
nu face nimic este subvenționat de câteva ori mai mult decât cel ce muncește pe
aceeași unitate de teren. Vreau să spun că cel care nu lucrează terenul, ci
declară că l-a lăsat pentru ,,pășune” primește de câteva ori mai mulți bani
față de cel care ară, discuiește, cumpără sămânță, seamănă, pune îngrășăminte,
întreține cultura, recoltează. Altfel spus, fericiți sunt cei ce nu fac nimic!
Au apărut ca
ciupercile după ploaie niște jocuri piramidale de tip ,,Caritas” ori ,,FNI”,
care au stors bruma de economii a multora dintre români, ori i-au lăsat fără
case pe alții. Ne amintim deviza organizatorilor acelor megaexcrocherii, deviză
care trona pe pancarte uriașe prin orașe: ,,Dormiți liniștiți! Avem noi grijă
de banii voștri!” Și au avut!
Sutele de
taxe și impozite, birocrația și abuzurile unor organe de inspecție și control
au descurajat micii și marii
întreprinzători, aducându-i în pragul falimentului. Mai fericit ești dacă stai
în banca ta și te mulțumești ,,cu ce este”, decât să te chinui să pui pe
picioare o afacere, indiferent de domeniu.
Am alungat
din posturi de conducere, din posturi cheie, oameni competenți și am cultivat
tot într-o veselie nepotismul, favoritismul, incompetența. Legea bunului – plac
a fost principalul criteriu de selecție al oricărui șef de instituție. A fost
suficient să intri într-o gașcă de interese, ca să fii propulsat, promovat; ai
încercat să te ridici pe brânci, pe forțe proprii, prin muncă cinstită, ai fost
marginalizat, sfidat, eliminat din viața
publică. Te crucești când vezi oameni care abia știu să citească în funcții
centrale, dispunând de viața și destinele a mii de oameni, cărora le-a cântat
cioara. Ne mirăm acum și ne dăm cu pumnii în cap, când auzim de datoriile
uriașe ale țării, datorii pe care nici nepoții noștri nu vor fi în stare să le
plătească, de greutățile asemănătoare cu cele din vreme de război prin care
trece țara, de lipsurile și neajunsurile
de zi cu zi, de teama zilei de mâine, de buimăceala copiilor noștri, de lipsa
de orizont și de viitorul tot mai neclar al fiecăruia în parte și al tuturor
laolaltă.
S-a stins
entuziasmul post-revoluționar, când societatea românească era în stare să mute
și Carpații de la locul lor. Unii s-au apucat de afaceri murdare, de trafic de
droguri, de țigări și carne vie, de mituit și de corupt pe oricine și pentru
orice. Și le-a mers! Palatele și mașinile, conturile și funcțiile învârtiților
zilei i-au făcut pe mulți să intre într-o stare de apatie, de indiferență,
convinși fiind că cei mai fericiți sunt cei ce nu fac nimic! Păi, nu?
*
Grecizarea
muzicii bisericești. Ascult unele posturi
de radio, vizionez unele posturi de televiziune. Se transmit slujbe de la
patriarhie, de la unele catedrale episcopale și mitropolitane, de la mânăstiri
și biserici unde slujesc ierarhi. Sunt surprins de faptul că peste tot aud
muzică bisericească deosebită de cea pe care am învățat-o în seminar și
facultate. Am ascultat, spre exemplu, axionul Îngerul a strigat. Îl știam pe
glasul V, dar îl cântam de obicei în varianta minunată de pe glasul III a lui
Ghelasie Basarabeanul. Ceea ce am auzit era de nerecunoscut. Era o muzică de
nuanță vădit orientală, mai precis grecească. Am înțeles că multe eparhii și-au
trimis preoți și studenți să stea o vreme în Grecia sau la Muntele Athos și să
vină apoi să impună noua muzică bisericească.
Mă întreb de ce o mai fi fost nevoie de efortul a
zeci și zeci de compozitori și muzicieni români, începând de la Anton Pann
încoace, respectiv de la jumătatea secolului al XIX-lea, să românizeze muzica
bisericească. Truda atâtor corifei ai istoriei muzicii psaltice și corale
românești, precum Anton Pann, Gavriil Musicescu, Ion Popescu - Pasărea, Teodor
Teodorescu - Iaşi, Mihail Berzovschi, Gheorghe Popescu - Brăneşti, Gheorghe
Cucu, Ion Chica - Comăneşti, Ion Croitoru, Dimitrie Cuclin, Simion Nicolescu,
Ioan D. Chirescu, Constantin I. Baciu, Paul Constantinescu, Timotei Popovici,
Augustin Bena, Liviu Tempea, Pr. Gheorghe Șoima, Francisc Hubic, Ion Vidu, Emil
Moţia, Sabin Drăgoi, Zeno Vancea, Vadim Sumschi, Trifon Lugojan, Grigore
Costea, Nicolae Lungu, Alexie Buzera, I.
Popescu – Runcu, Sebastian Barbu-Bucur, Nicolae Velea, Nicu Moldoveanu și
mulți, mulți alții vor fi aruncate la coșul de gunoi? Oamenii aceștia au trăit
și au simțit românește prin toate
fibrele ființei lor și au transpus această simțire în muzica bisericească,
omofonă și corală. Mă gândesc dacă ar învia regretatul patriarh Justinian și
marele compozitor Nicolae Lungu și și-ar vedea opera vieții lor amenințată cu
surparea, ce ar face și ce ar zice puternicilor zilei de astăzi?!
Vechile
cărți de psaltichie, adică de muzică
bisericească, ne redau niște cântări străine de spiritul românesc. Găsești
uneori pasaje în care o vocală cum ar fi ,,a”, ,,e”, ,,i”, ,,u” sau altele sunt
așternute pe sub note care se întind pe câte o pagină sau două de carte. Când
ajungi la sfârșitul unui asemenea fragment nu mai știi din ce cuvânt face
parte. Altfel spus, se punea accentul pe melodie, nu pe text și înțelesul lui.
Înțelegând că acest mod de a cânta nu se pretează la români, muzicienii și
compozitorii noștri au făcut eforturi uriașe ca să creeze un stil de muzică
psaltică specific românesc, apoi să uniformizeze acest stil în toată țara. A
fost și aceasta o formă de independență bisericească, pe care am început să
ne-o câștigăm față de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului încă de la
jumătatea veacului al XIX-lea, culminând cu câștigarea autocefaliei de la 1885
și a ridicării Bisericii noastre la rang de patriarhat la 1925.
Se
merită să amintim aici că în Transilvania și Banat asemenea încercări de
,,românizare” a muzicii bisericești începuseră mult mai devreme, ca o încercare
de obținere a independenței bisericești față de administrația sârbească. Și
astăzi, spre exemplu, în aceste provincii se mai cântă ,,muzica lui Cunțan”, în
ciuda eforturilor susținute făcute de-a lungul timpului de autoritățile noastre
bisericești de a impune muzica psaltică ce se cântă în ,,regat”, adică în
fostele provincii Moldova și Țara Românească.
Iată că acum
ne suflecăm mânecile vitejește și ne pregătim să aruncăm la coș roadele
eforturilor atâtor ostenitori într-ale muzicii bisericești din ultimele două
secole, pe motiv că stilul românesc ar fi ,,de influență rusească”, după cum
făcea referire un înalt demnitar bisericesc și ne întoarcem la muzica
bisericească de la 1800. Din păcate, se uită câteva lucruri esențiale. În
primul rând, că omul de la acest început de mileniu trei este suprasolicitat și
nu mai are vreme să stea ore în șir și să asculte lălăielile fără noimă ale
,,stilului grecesc”. Stilul românesc este mult mai concis, mai direct,
melodiile mai scurte, adaptate psihologiei noastre. Trebuie să dispară o
generație de preoți și credincioși, ca să se impună iarăși stilul grecesc. Cui i-ar folosi? Așa cum avem
un stil românesc bine definit în arhitectura și pictura bisericească bizantină,
putem foarte bine să avem și un stil românesc în muzica psaltică. De ce suntem
noi blestemați să importăm totul, să nu mai producem nimic autohton, local?
Mult mai important ar fi să ne îngrijim de existența
și pregătirea cântăreților bisericești, decât de nuanțele de stil muzical. În
atâtea biserici nu se poate face slujbă din lipsa cântăreților bisericești sau
din lipsa enoriașilor. Poate că ar fi vremea să reconsiderăm prioritățile!
*
Crucea tăiată. Am văzut pe internet un
filmuleț, care mi-a dat de gândit. Mai mulți
oameni duceau pe umeri câte o
cruce. Pentru unii erau crucile foarte grele, pentru alții foarte mari, pentru
alții mai mici și mai ușoare. Unul dintre ei, mai descurcăreț, a făcut rost de
un ferestrău și a tăiat din crucea sa.
Crucea a devenit mai ușoară și omul nostru mergea vesel, fără să mai simtă
greutatea crucii. La un moment dat, grupul de oameni a ajuns la o prăpastie.
Aceasta despărțea lumea aceasta de împărăția lui Dumnezeu. Era strâmtă și
adâncă. Nu era peste ea pod sau punte. Fiecare om și-a lăsat crucea jos și a
întins-o peste prăpastie, apoi a trecut peste ea ca peste o punte. Omul nostru
a încercat să facă și el la fel, dar… crucea lui se scurtase și nu mai ajungea
pe marginea cealaltă a prăpastiei, așa că el n-a putut intra în împărăția lui
Dumnezeu.
Fiecare dintre noi avem câte o cruce de dus în viață. Crucea unuia este
de a scrie poezii, a altuia de a picta, a altuia de a cânta, a altuia de a
judeca, a altuia de a sluji lui Dumnezeu, a altuia de a educa, a altuia de a
suporta o boală, o infirmitate, un tovarăș de viață bădăran, niște vecini
insuportabili. Crucea unuia este de a crește o casă de copiii, de a îngriji pe
cineva bolnav din familie sau din neam, de a avea încercări și ispite etc. Toate sunt cu știrea și cu voia lui
Dumnezeu. Tuturor ne dă o cruce și puterea de-a o duce. Dacă lepădăm această
cruce care ne este dată, dacă încercăm să găsim soluții prin care să fugim de
la datoria de a ne duce crucea pe Golgota vieții, greșim. Ce altceva ar însemna
ca unul dotat cu talentul de a cânta, în loc să zidească sufletește pe cei din jur, să cânte în cârciume cântece
care ar îndemna la desfrâu, la beție! Nu înseamnă a-și tăia din crucea care i-a
fost dată? Ce-ar însemna ca unul dotat cu talentul de a picta, în loc să
picteze scene care să îndemne la virtute și înălțare să picteze scene și figuri
care să incite privitorii la desfrâu? Ce înseamnă altceva decât ca un soț să-și
părăsească soția, când aceasta se
îmbolnăvește și nu mai poate să se întrețină singură decât încercarea de a-și scurta și ușura
crucea? Mântuitorul Însuși a spus: ,,
Cel ce nu-și va lua crucea sa și nu-Mi va urma Mie nu este vrednic de Mine!”
*
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște(1913-1984). Era profesor la Institutul
Teologic din București. Auzisem de dânsul, fiindcă era autorul unor manuale, pe care învățam la
seminar. Specialitatea dumnealui era Liturgica, adică disciplina care se ocupă de rânduiala și
explicația slujbelor bisericești, de semnificația actelor, elementelor și obiectelor ce intră în uzanța cultului, de
deosebirile dintre diferite biserici și culte religioase. Fusese
asistent(1938-1950), conferențiar (1950) și profesor universitar(1950-1982),
specialist în Liturgică, la Institutul Teologic din București, preot în
București. Între anii 1970-1971 a fost prorectorul, iar între anii 1980-1982
rector al acelui institut. Este socotit
a fi cel mai competent liturgist al Bisericii Ortodoxe.
Dintre lucrările sale,
menționăm: Explicarea Sfintei
Liturghii după Nicolae Cabasila(1943), Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii (de
Nicolae Cabasila). Traducere din grecește și studiu introductiv(1946, 1989); Anastasimatarul uniformizat II.
Utrenierul sau Cântările Utreniei (de Duminică dimineața ale celor opt
bisericești (1954); Cântările Sfintei Liturghii și podobiile celor
opt glasuri (1960); Carte de cântări bisericești pentru
credincioșii creștini ortodocși (1975); Tipic bisericesc (1976);
Liturgică teoretică. Manual pentru seminarele teologice (1978); Liturgica
specială pentru Institutele teologice (1980); Cântările
Penticostarului (1980); Liturgică generală cu noțiuni de artă
bisericească (1985, 1993). La acestea se adaugă o puzderie de studii
și articole.
Pentru prima dată l-am
cunoscut în 1973, când mi-am dat examenul de capacitate la Seminarul Teologic
din Craiova. În fiecare an, președintele comisiei de examen trebuia să fie un
profesor universitar venit de la București sau de la Sibiu, cum hotăra patriarhul.
În anul acela a fost desemnat Părintele Ene Braniște. Mari emoții am avut cu
toții, atât profesorii, cât și elevii. Toți îl socoteam un adevărat savant în
domeniul lui și nu era simplu să dai examen cu un asemenea specialist. Noi aveam un profesor foarte bun
de Tipic și Liturgică, pe Părintele Pr.
Prof. Petre Constantinescu, directorul seminarului. Cine era elevul acelui
profesor, ori învăța carte, ori schimba macazul și se ducea unde vedea cu
ochii. Părintele Director nu glumea cu materiile pe care le preda. El însuși a
lucrat la un manual de Tipic de la tinerețe până la bătrânețe, așa că știa
domeniul ,,cu ochii închiși”.
Părintele Braniște a venit la
examenul de la Craiova. Am auzit atunci
că urmează să publice, împreună cu directorul nostru, un manual de Tipic, adică
disciplina care se ocupă cu rânduiala slujbelor. A fost doar un zvon. La examen, Părintele
Braniște s-a purtat frumos, îngăduitor, cu delicatețe, ca un dascăl cu tact
mult pedagogic. Examenul de care ne temeam mai tare decât de judecata de la
sfârșitul lumii a decurs normal, fără incidente, fără dureri!
Când am ajuns student la
București, Părintele Braniște mi-a fost profesor de Liturgică. Era un obiect
dificil, dar profesorul știa să-l facă plăcut, acceptabil pentru mintea
noastră. Profesorul avea un spirit patriarhal, un aer de superioritate, care-l
impunea în fața noastră. Numele dumnealui îl întâlneam frecvent în revistele
bisericești, fiindcă semna studii de profunzime, era autor de cărți și cursuri
universitare. Am aflat că era ginerele renumitului profesor de Liturgică Petre
Vintilescu, cel care fusese în perioada interbelică printre stâlpii Facultății
de Teologie din București. Avea frate pe renumitul preot Marin
Braniște(1915-1996) de la Viena.
În acea perioadă, am găsit și eu la niște locuitori
din Balotești o iconiță și o cădelniță. Le scosese plugul, când araseră câmpia
de la poalele dealului din nordul satului, pe vârful căruia Viorica Mihai,
muzeografă la Muzeul Județean ,,Porțile de Fier”, descoperise urmele unei cetăți, pe care o socotea adevărata Drubeta
dacică. La poalele acelui deal se pare că fusese o mănăstire. Am arătat iconița
Părintelui Pr. Prof. Ene Braniște de la Facultatea de Teologie din București și
a zis că e o icoană unicat, de cel puțin o mie de ani. Ea reprezenta, în metal
și în relief, pe Sfântul Nicolae eliberând pe cei trei condamnați la moarte. Am
dat iconița și cădelnița Vioricăi Mihai. Nu
le-am mai văzut niciodată!
Părintele Braniște a aflat repede că am preocupări mai
aparte, că public în revistele
bisericești și m-a agreat printre
,,prietenii” săi mai tineri. Când ne întâlneam, se oprea, mă întreba de
una de alta, dar nu uita niciodată să mă întrebe și de preocupările mele
publicistice. Biserica trebuia să apară ca o instituție perimată,
inutilă, neproductivă, căreia trebuia să
i se cânte cât mai curând prohodul. Existau însă ierarhi, profesori de teologie
și preoți în vârstă, care încurajau, ocroteau
și îndrumau cu grijă pe preoții
tineri, în care vedeau preocupări intelectuale, pe care-i vedeau
luptători de mai târziu pentru cauza Bisericii. Părintele Ene Braniște era
printre aceștia.
M-a
îndrumat să trimit articole fratelui său Marin Braniște, la Viena, ca să mi le
publice în ,,Almanahul Parohiei
Ortodoxe Române din Viena”. Unele mi-au și apărut
acolo.
De atunci mă oprea pe coridor foarte adesea și mă
întreba ce mai fac, ce mai scriu. Odată mi-a dat și o carte de versuri a unui
prieten al său, Ilișiu, mi se pare, pentru a-mi da exemplu de un om cinstit,
dar cu talent. Mă trimitea adesea la poștă să-i depun scrisori pentru
străinătate. Cele mai multe erau pentru Statele Unite și Canada. Înțelegeam de
pe plicuri, că destinatarii erau profesori universitari. Părintele Ene mi-a
explicat că neamul său nu are nici o legătură cu neamul lui Valeriu Braniște
Am trecut la fără frecvență, apoi am intrat în conflict
cu mitropolitul Teoctist, prietenul său de fapt. Într-o întâlnire i-a spus: ,,-
Uite ce fac studenții voștri….!” Părintele Braniște a stat de vorbă cu mine,
când ne-am reîntâlnit și mi-a cerut explicații. I le-am dat, dar n-au avut
ecoul pe care l-aș fi dorit. Ceea ce-i spusese Teoctist avusese mai multă
preponderență. De atunci a devenit mai rece față de mine. Ceva se schimbase, nu
mai era același.
După ce a ajuns rector, am făcut câteva schimburi de
scrisori cu dumnealui. Mi-a răspuns binevoitor la mai multe, apoi, deodată, a
tăcut brusc. Mai târziu am aflat că suferea de cancer, iar în zilele următoare
s-a stins.
Părintele Pr. Prof. Dr. Ene Braniște rămâne unul dintre
marii profesori de Teologie, pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română.
Lucrările sale vor rămâne de referință în patrimoniul liturgic în special și al
Bisericii în general.
Dumnezeu să-l ierte!
*
Ciorchinele. Au trecut mulți ani, dar, de
câte ori vine toamna îmi amintesc de via bunicului meu de la Colibași. Nu am
văzut nicăieri vii mai frumoase și mai bine îngrijite ca a lui. Era om sărac,
mijlocaș în sat, dar vrednic și iubitor de vii. În Caminic, în douăzeci de ari,
făcuse un adevărat colț de rai. Plantase acolo zeci de soiuri de vie. Din
fiecare câțiva bușteni. De câte cinci-șase ori stropea via în timpul verii.
Aproape zilnic se ducea acolo s-o vadă. Parcă vorbea cu fiecare buștean în parte.
Parcă via îi spunea ce-i trebuie, ce-i lipsește, ce o doare. Era înconjurată de
gard viu, iar la un capăt trona un nuc uriaș. Când se cocea via, era ceva de
vis. O adevărată simfonie de culori, de mirosuri și forme. Fiindcă îi dăduse și
mamei ca zestre cinci ari, mă duceam și eu destul de des acolo. Acolo am
învățat pentru prima dată să deosebesc soiurile de vie. Pe margine, pe lângă
gard erau două rânduri de jur împrejur de ,,vie producătoare”. Aici puteam găsi
Ananas negru, Otel alb, negru și roșu, Românească, Algerie. În interior era via
altoită. Aici găseam ciorchini de Malagă neagră, Napoleon, Afuz-ali, Ceaslă
albă și roșie, Tămâioasă, Riesling, berbecei, Italiană și multe altele.
Bunică-mea și mama se duceau la câteva zile cu cobelcile la piață în Severin.
Strugurii lor erau întotdeauna marfă de frunte în piață. Se vindeau bine și cu
preț bun. Toamna târziu via era culeasă și bunicul scotea de acolo cel puțin un
car cu vârf de struguri. Ce mai vin ieșea din ei!
Via din Caminic ne-a fost scoasă cu buldozerul, la ordinul secretarului
de partid cu probleme de agricultură, Motorga. El conducea lucrările de
defrișare a viilor și pomilor din hotarul satului Malovăț. Din Rădei a văzut
via noastră din Caminic și a trimis un buldozer s-o scoată. Azi mai este pe
locul acela gardul de mărăcini, care se îngroașă de la an la an. Unde sunt țăranii și vrednicia lor de
altădată?!
*
Cuvinte duhovnicești. Din înțelepciunea bătrânului Nicolae
Steinhardt spicuim: ,,Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult
efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la
graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă,
în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea,
se uită cu dispreţ şi cu trufie către
păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia
înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca
mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste
cap reperele emoţionale în aşa manieră
încât ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul
ne poate răsturna în abisul înfricoşător
al patimilor sufleteşti. Drumul către
iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.
Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă
sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei
flori... Tot ce reuşim pentru noi şi ne
aduce energie este menit a se întoarce către
aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt
concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se
căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne
înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în
dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur”.
*
Publicații. În această perioadă am reușit să publicăm câteva
materiale, astfel: ,,Scrisoare
pastorală” – 552, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 8 nov. 2025, ediție on-line (https://moaraluigelu.blogspot.com);
în ,,Armonii culturale”, Adjud, 10 nov. 2025, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca
Septentrioalis”, Baia Mare, 10 nov. 2025, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com).
*
În ceastă perioadă am reușit
să publicăm vol. VIII din seria Jurnal(1989),
433 pag.
Volumul cuprinde însemnările din anul cel mai
fierbinte de la sfârșitul secolului trecut: anul Revoluției Române. Găsim aici
multe realități de la nivel internațional, național și local din cele mai
diverse domenii. Unele sunt culese direct de pe teren de autorul acestor
rânduri și ele, în majoritate, au un caracter inedit, altele sunt reținute din
cele mai diverse surse, inclusiv de la emisiunile unor posturi de radio
străine, cum erau ,,Europa liberă” și ,,Vocea Americii”, pe care le ascultam cu
aviditate la acea vreme.
*
Zâmbete. ☺Într-o
zi, un enoriaș m-a oprit și mi-a spus: ,, - Părinte, să știți că am făcut cum
mi-ați spus. M-am împăcat cu Pișpirică.
L-am iertat, părinte! N-o să-l dușmănesc o viață!” ,,- Bravo, nea Ferfeleacă!”
i-am zis, știindu-i ura cu consăteanul de care-mi vorbea. El a ținut să
precizeze: ,, - Părinte, l-am iertat, dar înainte de asta i-am dat o mamă de
bătaie, de-o să-și tragă multă vreme pătura cu dinții!” ,, - Cum adică, întâi
l-ai bătut și pe urmă l-ai iertat?” am zis eu nedumerit. ,,-Da!” ,,- Și el… te-a iertat pe dumneata?” ,,- E
treaba lui dacă nu mă iartă! E păcatul
lui! Tocmai de aia, părinte, vă rog să stați dvs. de vorbă cu el și să-l
îndemnați să mă ierte! Să poată și el să se grijească, doar e creștin și el!”
,,-Mde! Nu știu cât o putea el să te ierte pe dumneata, dacă l-ai bătut așa
rău!” ,, - Păi, tocmai de aia, părinte! Insistă dumneata să mă ierte, că dacă
nu mă iartă, mă bagă ăștia la pușcărie, fiindcă are și martori, care au văzut
până l-am bătut!” Vai de mama noastră!
*
Înmormântări. În ziua de 4 Noiembrie am
oficiat slujba înmormântării pentru Ghilerdea Sevastian(93 ani) din Malovăț; în ziua de 6 Noiembrie pentru Meilă Elena(80 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte!
*
Program. În cursul lunii decembrie avem următorul program de
slujbe: 6 Dec. (slujbă
la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 7 Dec.(Bârda);
13 Dec.(Malovăț-Bârda); 14 Dec. (Malovăț); 17 Dec.(spovedit
și împărtășit în Bârda, la biserică și în sat); 18 Dec.(spovedit
și împărtășit în Malovăț, la biserică și în sat); 19, 20, 22 Dec.(colindul în Malovăț, pe traseul cunoscut); 21 Dec.(Bârda); 23-24 Dec.(colindul în Bârda, pe traseul cunoscut); 25 Dec.(slujbă la Bârda;
pomeniri la Malovăț, la ora 12); 26 Dec.(Malovăț);
27.(slujbă la Bârda; pomeniri
la Malovăț, la ora 12); 28 Dec. (Malovăț).
În restul timpului, la orice oră
din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon:
0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate și bucurii să vă
dea Dumnezeu!
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu