30
de ani fara EMIL CIORAN
OGNEAN
STAMBOLIEV
Un măreț dezrădăcinat, gânditor și moralist, Emil
Cioran (1911-1995) a fost ultimul scriitor legendă. A fost unul dintre cei trei
giganți din diaspora românească – alături de Eugen Ionesco, tatăl teatrului
modern şi Mircea Eliade – filosoful şi istoricul religiilor. Evitând onorăriile
şi atenţia publică, Cioran a reuşit să-şi păstreze misterul. Nici măcar nu
depună vreun efort să corecteze inadvertențele, pe care enciclopediştii deseori
le comiteau atunci cand venea vorba despre el.
Cioran s-a născut în ziua de 8 aprilie 1911 în satul
Rășinari, aproape de oraşul medieval transilvanian Sibiu (Hermanstadt). Acolo l
a petrecut o copilărie frumoasă, fără drame: alerga liber pe dealuri, ascultând
basmele rostite de ciobani, venite din profunzimea vremilor.
În anul 1921, la doar 10 ani, este aruncat afară din
acea frumoasă idilă. Tatăl lui – preot ortodox (lui Cioran îi era ruşine de
profesia tatălui) îl trimite să studieze la liceul din Sibiu. Atunci acest oraş
vechi şi frumos era populat de români, germani şi maghiari. Şapte ani mai
târziu Cioran pleacă să studieze filosofia la Universitatea din Bucureşti. Criza,
care-l va cutremura pentru totdeauna datează de atunci: nu mai poate dormi. O
vreme se gândeşte la suicid. Dar preferă să urmeze un sfat al lui Friedrich
Nietzsche – să transforme insomnia într-o unealtă pentru cunoaştere: ”Într-o
noapte fără somn învățăm mai mult decât într-un întreg an adormit”.
Cioran este un student de zece. Îşi scrie prima carte
la vârsta de 23 de ani, în anul 1934 – ”Pe culmile disperării”.
Se discută deja despre el ca una dintre marile
speranţele a literaturii române. Este comparat cu Eugen Ionescu care ascede ca
și critic şi cu filosoful cultural Mircea Eliade, care deja este vestit. După o
scurtă perioadă la Berlin, el se întoarce în România şi devine profesor la
liceul de filosofie din Braşov (1936-1937). Probabil a fost un an foarte furtunos,
dacă judecăm după poreclă dată lui de elevi: ”Nebunul”. Cioran însuşi spune că
directorul liceului dorea să facă cinste tuturor – atât de fericit a fost că
viitorul scriitor pleacă! Dar se pare că ”Nebunul” a lăsat urme de neuitat în
elevii săi, unii dintre aceștia venind în vizită la el în Paris după decade. Scurta
perioada ca profesor s-a dovedit să fie o experienţă de viaţă valoroasă: apoi
el nu a mai vrut să facă niciun fel de muncă sau să se ocupe de vreo profesie. În
anul 1937 a obţinut o bursă de la institutul studențesc din Bucureşti, care i-a
permis să plece la Paris şi dincolo să se dedice studiului său de doctorat în filosofie.
Anii următori trec în lectură dură şi... în plimbări cu bicicletă în întreaga
Franţă. Scrie activ, dar nu-și scrie doctoratul – pentru care nu poate formula
subiect şi titlu. Atunci decide să traducă operele lui Henri Mischot, a cărui
poezie o apreciază mult. În curând renunţă la acest proiect ”lipsit de perspectivă”
deoarece decide să nu se mai întoarcă în patrie. Aprofundează lectura şi îşi
dezvoltă limba franceză.
Până la sfârşitul vieţii sale o vorbește cu accent,
dar învaţă să scrie atât de bine, că după ceva timp francezi înșiși îl recunosc
ca unul dintre ”cei mai mari stilişti francezi ai tuturor timpurilor”.
În anul 1947 editura pariziană ”Gallimard” primeşte
manuscrisul lui ”Tratat de descompunere”. Dar este rugat să-l editeze după care
cartea apare în anul 1949. Reacţiile criticilor sunt pozitive, dar cititorii
rămân nemișcați.
Această situaţie strania va dura aproape trei decenii.
Trebuie notat că spre deosebire de Jean-Paul Sartre,
care era atunci o figură ghidantă în Franţa intelectuală şi în Europa, Cioran
este complet necunoscut. Este şi un adversar dur al comunismului. Conducătorii
români au aruncat în penitenciar pe fratele lui şi pe câțiva din prieteni
acestuia, iar operele sale sunt interzise în întreaga Europa de Est şi Uniunea
Sovietică. Totuşi, anumite lucruri îi permit să depăşească umilinţele,
eşecurile şi cărţile confiscate.
Înainte de toate îl ajut relaţiile cu cei mai apropiaţi
prieteni: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Henri Michot, Gabriel Marcel. Apoi vin
cititorii lui. Ei nu sunt mulţi dar îi sunt foarte loiali şi el afirma: ”Mă
citesc tot felul de persoane ciudate...„ Apoi, treptat Emil Cioran iese din impas.
În anul 1965 Francois Herval publică o ediţie de buzunar a ”Tratatului de
descompunere” şi ”Silogismele amărăciunii”, care atrag atenţia unei noi generaţii
de cititorii din cercurile studenţeşti şi academice. Cioran este tradus deja în
Germania, în Statele Unite, în Spania, Anglia, Italia. Criticile pozitive sunt
multe. Tirajele cresc. Este deja o vedetă. Dar rămâne fidel sinelui.
Continuă să stea în afară mediei, să respingă premiile
literare. Este fidel stilului său elegant şi distanţat. Se mai ocupă de
subiecte, care îl interesau în anii tinereții, în România: Timpul şi Moartea –
”încercarea de a fi născut şi să continui să trăieşti”, ”ruinele Occidentului”,
religia, artă, muzică, Shakespeare, El Greco, Bach, evrei, literatura, limba...
Cioran considera slava sa întârziată că o neînţelegere. Scrie despre Jorge Luis
Borges, dar în realitate se referă la sine: ”Să fii un scriitor recunoscut este
cea mai mare dintre toate posibilele pedepse!”.
Ultima sa carte tipărită în timpul vieţii este
”Mărturisiri şi anateme” (1986). Zvonurile că ar fi avut o tentativă de
sinucidere s-au dovedit nefondate. Adevărat este că la sfârşitul anilor 80 el
renunţă să mai scrie. ”Scrierea este profanare!”, spune într-unul dintre rarele
sale interviuri pentru presa franceză de atunci. Citeşte şi se plimbă.
Ironia sorții face ca una din mințile cele mai
strălucite ale secolului XX să sufere de boala Altzheimer, care nici astăzi nu
poate fi tratată. 58 ani de la plecarea sa din patria natală pentru a se stabili
în Cartierul Latin din Paris (pe care l-a adorat), acest măreț dezrădăcinat,
moralist şi gânditor – unul dintre marii umanişti ai timpului nostru, a murit
într-un spital din Paris pe 17 iunie 1995.
OGNEAN STAMBOLIEV,
PEN- Bulgaria
Extras din Revista Vatra veche 12/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu