Mircea Dorin Istrate Poezii pentru sâmbăta seara - Crăciunul

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

~*~

 

Crăciunul

Se coboară peste lume zvon de mare sărbătoare,

Toţi rostesc un singur nume, ce-l al Maicii Născătoare,

Ce-a născut, nu în palate, ci-ntr-un grajd sărăcăcios,

Pruncul sfânt fără păcate ce-i al nost’ Iisus Hristos.

 

Domnul l-a trimis în lume la cel timp ce l-am aflat,

Toate relele s-adune, să ne spele de păcat,

Aşteptăm cu drag Crăciunul și colindul cele sfânt,

Să ne bucure căminul, pace fie pe pământ.

 

***

Alăturea cu Tine, Doamne.

 

Mărite Doamne, Tu, Celestul,

 Într-u iubirea Ta mă soarbe,

Îmi ia povara urii oarbe,

Să-mi înfior de-acuma versul,

 

Iar cu iubire infinită,

Să uit de dulcile păcate,

Făcând doar bune-a mele fapte,

Cu drag de Tine, nesfârșită.

 

Așa mă fă, să fiu și eu,

Mai înțelept, mai săritor,

Spre cei înevoiți dator,

Și-apropiați de Dumnezeu.

*

De-aceea eu, mereu vă-ndemn,

Cu sufletul, cu al meu crez,

Cu fapta mea să-nviorez,

Această viață las ca semn

Că doar prin mine fi-voi demn,

S-ajung în raiul Tău, din

cer.

                                                                     ***

 

În visarea unui fulg de nea

 

Din tăriile cerești a căzut un fulg de nea

Și trecând prin vaste spații a ajuns în palma mea,

Să-mi vestească, că cea iarnă a venit și o să-mi stea

Cât pe-aici, scârțara doamnă, după placul ei, o vrea.

 

De-ocamdată, sus pe Coastă, s-a albit un pic cărarea

Dar eu văd în vis nostalgic, cum se-ntinde-n toată zarea

Și miroase iar a iarnă prin pomiștea popii rară

Că se-acoperă de-acuma, vechiul nostru drum de cară.

 

Și mai văd cum copilandri, toți cu săniile-n spate,

Urcă dâlma voinicește pe cărările-ncurcate,

Ca apoi, în chiot vesel s-o pornească toți la vale

Ca un stol de rândunele ce nimic nu-i stă în cale.

 

Și îmi vin, de nu știu unde, pe la nări ca să mă-mbie

Unsuroasele mirosuri ce le știu din cea pruncie,

De cârnați și de sarmale, ce te-ndeamnă ca să taci,

Și de-asupra, peste toate , de colaci și cozonaci.

 

Și-aud zvonuri de colinde însfințind ulița toată

Și mă văd cu alți de-o seamă cum dădeam la satu-mi roată,

Colindând din poartă-n poartă pe creștini mei smeriți

Ce-ascultau sfânta colindă în tăcere, preaspășiți.

*

Unde ești copilărie, raiul nostru cel pierdut,

Ce ne-ai dat minunea lumii s-o avem cu împrumut,

Azi, un fulg de țin în palmă și-nchid ochii în visare,

Adun vremea ce-am pierdut-o, într-un bob, de lăcrimare.

 

Ține Doamne iarna blândă și pruncuții ce mai sunt

Să mai guste-a ei plăcre până nu s-o duce-n vânt,

Și ne mântuie de rele prin sfințitul colindat,

Că-l uitam de la o vreme, ca mai toate, și-i păcat.

 

***
*

 

 

 

Sfântul Crăciun

           Ninge din nou pe noi cu leru-i-ler, cu sfintele colinzi înmiresmate care ne îndumnezeiesc sufletul nostru cel păcătos și ne umplu de speranțe că ziua de mâine va fi mai bună, cu mai puține înnevoiri și nenoroc, cu sănătate, liniște și pace.

          Și-atunci, mai toți cei întomnați de-acum, aflători de-un leat cu mine, ne-ntoarcem iarăși gândul în vremea cea de început a vieții noastre, acolo unde, în căușul satului cel îngărbovit de timp, venea vremea Crăciunului, a colinzilor cele dumnezeiești rămase drept sfântă moștenire de la moșii și strămoșii noștri cei veșniciți de-acum în huma pământului acestuia, a colinzilor și urărilor ce se făceau de cei mici și de cei mari deopotrivă pe la casele de români, toate învăluite în aură de mister, dar și în îmbietoare mirosuri de colaci rumeni, de cozonaci aurii, de sarmale aburinde, de mere, de pere și de auritele gutui puse la ferești.

         E vremea în care gândul tuturor celor îmbrumaților de-acum se întoarce în timpul cel de dinainte a vieții lor, cela cu ierni întroienite, albe și curate și cu trăiri adevărate, când Crăciunul era așteptat cu tot sufletul omului în smerit și-n rugă de iertare pentru toate păcatele făcute mai peste an. Și-atunci, în boaba unei lacrimi fierbinți sterse pe furiș cu colțul năfrămii, bunicile nostre cele trecute toate prin timp și vremure grele, le povestesteau nepoților de cum a fost lumea lor ceea de atunci, de cum se orânduiau toate celea ca cerescul să coboare în sulfetul tuturor oamenilor pentru a-i face mai buni, mai iertători, mai îngăduitori uni cu alții, mai oameni, mai plăcuți lui Dumnezeu.

         Și în vorba lor molcomă, înecată din când în când îl lacrimi de păreri de rău, copiilor de-acum l-i se reamintea mereu în fiecare an de toate datinile, obiceiurile și tradițiile locului, cele care dădeau importanța, măreția, cuvioșenia cuvenită momentului sărbătoresc al nașterii lui Iisus, cel trimis de ceresc ca prin jertfa lui să mântuiască lumea cea plină de păcate.

        Apoi v-ați gândit cumva vre-odată Domniile Voastre, că toate aceste DATINI, OBICEIURI și TRADIȚII sunt cele care au ținut în viață însăși VEȘNICIA satului românesc? că dacă astăzi nu vom mai avea cui să le lăsăm drept sfântă moștenire, satul v-a pieri în scurt timp pentru totdeauna? că atunci vor rămâne în el doar o adunătură de oameni păcătoși fără nici un Dumnezeu, fără nici o sparanță, fără nici un țel?

        Voi nu vedeți că de-acum satul are tot mai puțini copii colindători? Ei care au fost cândva frumusețea, bogăția și mai ales speranța satului românesc sunt acum în foarte multe sate doar câțiva, cât să-i numeri pe degetele de la o mână?

        Acum, de la o vreme nici iarna parcă nu-i mai iarnă ci doar arată ca o toamnă corcită, tristă, rece și morocănoasă, iar copiii se pare că nu vor simții nici anul acesta plăcerea și bucuriile zăpezii. Totul e de prea mult timp trist, gri, fără speranțe de mai bine. Noi, cei mai în vârstă, putem chema când vrem dintr-o țandără de gând, vremea aceea pură și adevărată a căpilărie, să ne farmece, să ne alinte și să ne vindece și măcar pentru o clipă de bolnava și păcătoasa lume în care trăim acum, dar ei, copiii cei de astăzi, cu siguranță că nu vor avea nici așteptările, nici trăirile, nici bucuriile iernii și a Crăciunului, cele care merită să rămână pentru toată viața omului în tainița unui gând curat.

        Și-apoi să mai știți încă Domniile Voastre, că veșnicia satului românesc a fost posibilă, a fost susținută și întreținută încă din străvechime de SFÂNTA CREDINȚĂ a locuitorilor, ea fiind mereu și mereu troiță cea veghetoare de bunăcuvință, de demnitate, de curățenie morală, de înfrânare în fața păcatului, de frică față de judecata ceea de apoi, toate acestea formând, selectând și dând țării și lumii mari oameni de cultură, de știință, de artă care ne-au făcut cunoscuți prin truda și jertfelnicia muncii lor lumii întregi, ridicând în slavă și mărire buna noastră maică, Romania.

          Această HRANĂ SPIRITUALĂ era întotdeauna de-asupra celei trupești, cea care desfăta mai ales trupul și simțurile. Cea spirituală era menită a aduce RENAȘTEREA și REÎNVIEREA omului din el însuși, pentru ai adăuga mereu și mereu câte o nouă clipă de îndumnezeire la veșnicirea lui umană.

         Încă de la începutul lumii, DRAGOSTEA de NEAM și GLIA STRĂBUNĂ, STATORNICIA noastră în huma locului, ne-au dat puterea și jertfelnicia necesară de a răzbi oricător încercări venite dinlăuntru și dinafara noastră. OGORUL cela care a săturat cu multă muncă și zilnicită trudă nesătula noastră gură, a fost cea mai de preț avere a țăranului român. El l-a ținut în veșnicie, el i-a dar curajul nebunesc în toate marile noastre războaie, el l-a făcut să se întoarcă de oriunde ar fi fost plecat în lume, mereu și mereu la casa părintească.

        Îi chema înapoi mirosul de pământ reavăn întors de plug primăvara, pomiștea popii și melinii din țintirimul de pe Coastă îmbrăcați primăvara în cămeși de floare, frăguța-nmiresmată din cărare, apa rece din șipotul din Dealul Crucii, brazda de iarbă proaspăt cosită, cireșele și primele mere abia pârguite din vară, pântecoșii pepeni cu mirosul lor îmbietor de arome îndulcite, negria mure de pe Vale, îmbrumatele prune, strugurii din vii, pâine aburindă abia scoasă din cuptor, ulcica de lapte proaspăt muls, iar acum în iarnă, neasemuitul miros de sarmale, de cârnați și cartaboși, de colaci și cozonaci, de vin și țuică fiartă, iar duminica și la sfintele și marle sărbători de peste an, mirosul de tămâie și de sfânt de la la catapeteasma bisericii, vorba blândă, cumpătată și pilduitoare a bătrânului și înțeleptului nostru preot.

         Pentru toate astea și încă atât de multe altele avem sfânta datorie de a ne întoarce măcar odată-n an, împreună cu copiii și nepoții noștri la casa părintească, locul venirii noastre pe această lume, pentru a ne vedea cu neamul, pentru a ne vorovi cu el, pentru a ne mai număra încă odată câți mai suntem pe-aici și câți sunt duși de-acuma în lumea de dincolo așteptându-ne să venim și noi pentru a fi din nou împreună într-u veșnicia nemărginitului timp.

         Este iarăși o iarnă tristă și înfrigurată, ca sufletul nostru cel sleit de atâtea nevolnicii prin care am trecut în această mincinoasă viață. Ninge cu fulgi mari de vise peste noi și lume.         

         De undeva, de nici știu de unde se aude parcă un zvon de clopoței și glas de colinde. O fi oare adevărat sau e visul și visarea gândului meu cel obosit de-acum de toate nemernicia lumii? Poate e adevărat, pentru că simt cum în fierbințeala unui bob de lacrimă curată și adevărată s-a adunat de-acum pentru o clipă de liniște și de visare, toată frumusețea unei lumi ce a fost cândva aici, în locul în care l-am crezut a fi mereu și mereu RAIUL și VEȘNICIA SATULUI MEU, acela atât de blînd, de smerit și de curat, în care m-am aflat și eu cândva, alături de atâția ații ca mine, pentru a fi pentru o scurtă clipă speranța de mai bine a lumii ce o doream să vină.

 

,,CRĂCIUN FERICIT!,, în liniște și pace, tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei.

 

Mircea Dorin Istrate

Președinte Onorific al Ligii Scriitorilor din Romania

Filiala Mureș

Membru în Consiliul Director al L.S.R.

PRO LIBRO -Senator de Mureș

OPERA OMNIA- 2024

 

                   ***

                     *

 

Se apropie Crăciunul

 

Se apropie Crăciunul, cinstita noastră sărbătoare,

Măreața zi în care Iisus ni-i s-a născut,

Minuni să facă-n lume, să-mi știe fiecare

Că El a fost trimisul din cer, pe-al nostru lut.

 

Așa că de vi-i voia, vă duceți toți acasă

În satul vostru-n care, viața-ți început,

Să stați o ziuă-două, cu neamul vost’ la masă,

Să-i ascultați povestea din vremea dedemult.

 

Și-n față la altare smeriți să vă-nchinați

Și-o rugă de iertare la Domnul să-nălțați,

Vă scadă din păcate, că multe-aveți făcute,

Iar parte dintre ele și-acuma-s neștiute.

 

La sat să-i cereți încă smerită iertăciune,

Că ați uitat de dânsul, de-a lui înțelepciune,

La dascăl și la popa de cât v-au învățat

Să fiți în viață oameni, cinstiți, adevărați.

 

Și-un Mulțumesc! din suflet să-i spuneți la hotarul

Ce dat-a-mbucătura și va umplut hambarul

Și la izvorul care va stâmpărat cea sete

În vara arzătoare, ca gura unei fete.

 

Iar când pe uliți încă veni-vor prichindei

Colinda să v-o-aducă, sunând din clopoței,

În gând să vă întoarceți la vremea cea în care

Și voi ați fost ca dânșii, pe-a timpului cărare.

 

Fiți dezlegați la pungă și dați-le să fie

Bogăt din al vost suflet, că n-o fi sărăcie,

Mi-i mângâiați pe creștet și-n boaba lăcrimată

Să v-amintiți cum fost-ați și voi, mai altădată.

*

Chiar pentru seara asta ar merita să fiți,

Acolo-n locul cela ce-i cu miros de sfinți,

Și-n lăcrimatul suflet, oricât vă e de greu,

Să știți că-n cea clipită, veți fi cu Dumnezeu.

 

Despovărați îmi fi-veți de multele păcate

Ce-n voi și-n al vost’ suflet sunt toate adunate,

De-aceea fiți acasă cu toții de Crăciun,

Vă fie viața voastră și Anul Nou,

 mai bun.

 

***

 

Să fim acasă, de Crăciun

 

Cu toți am vrea să fim acasă, în Sfânta ziuă de Crăciun,

Să ne petrecem laolaltă cu-ai noști’ părinți, smeriți și buni,

Să ascultăm colinde sfânte, de la copiii ce-or să vină,

Pe sub ferestre luminate, ca ingereii de lumină.

 

Și de va ninge peste lume, cu neauă albă și curată,

Vom fi ca-n raiul din poveste, ce-aici a fost cândva, odată

Și-atunci, în taină, din cel suflet, cerși-vom cerului iertare,

Iar boaba lacrimii din pleoapă, ne-o fi la toate, alinare.

 

C-așa e datina cea veche, rămasă de la moși-strămoși,

Să-mbucurăm al nostru suflet, că suntem încă norocoși,

De darul cel trimis de Domnul, din-părăția Lui de sus,

Că-n ziua asta Luminată, pe lume a venit Iisus.

 

Așa că fie sărbătoare, că Domnul n-a uitat de noi

Când și-a trimis pe însăși Fiul, să fie-alături, printre voi,

Aminte să ne-aducă iară, că de-om fi răi și păcătoși,

N-om veșnicii nicicând în Raiul, cu oameni buni și credincioși.

*

Așa ne spun străvechi colinde, să ne-amintească an de an,

Să ne-nvechim în fapte bune, să nu trăim viața în van,

Așa că-n ziua de Crăciun, de-ți fi cu-ai voștri împreună,

Vă faceți clipa vieții voastre, curată toată, mare, bună.

 

Nu dați cea seară de Crăciun cu-nfiorări dumnezeiești,

Nu dați colinda noastră sfântă cântat-n seară sub ferești

De ingereii de lumină, cu suflet mare, românesc,

Pe tot pământul, cu-a lui toate, pe bogății ce-s

 în lumesc.

 

***

 

 

În seara marelui Ajun

 

Veți fi în gândurile mele,

Dragi îngerași, ce-n seara asta,

Sub ninse bolți bătute-n stele

Veți însfinții la mulți fereastra,

Cu un colind, precum

 se cere.

 

Cu toți cânta-vom ,,Trei păstori”

Și ,,Steaua care sus răsare”

Și-un ,,Viflaim”, până în zori

La cei ce stau în așteptare,

S-asculte vestea,

de la noi.

 

Ne-or lăuda aceea care

Îmi sunt creștini adevărați,

Cu-alese inimi, primitoare

Și ochi de-acum înlăcrimați,

Cerând la Domnu-n gând,

iertare.

 

Ne-or umple straița cea mâțoasă

Cu colăcei din ceia dulci,

Cu vre-o gutuie pântecoasă,

Cu mere și cu-n pumn de nuci

Și cu doi bani, de-or fi prin

casă.

 

Și-așa bătând din poară-n poartă,

Pe uliți strâmte, troienite,

Vom face iarăși satul roată

Cum mai făcut-am înainte,

Colinda noastră, să nu

piară.

*

Voi, prichindei din veac apus,

Repovestiți ca noi să știm,

Cum s-a născut Domnului Iisus

În staulul din Viflaim,

În seara

Marelui Ajun.

 

***

 

 

 Noapte sfântă

 

Azi noapte, a născut Maria,

Pe-un braţ de fân, într-o poiată,

Copilul ce va fi Mesia,

Schimbând a lumii judecată.

 

În staul dorm mieluţi de lapte,

Cea iesle leagăn s-a făcut,

Sălaş să-i fie peste noapte

Pruncuţului, ce s-a născut.

 

Pe cer o steauă ce răsare,

Aprinde Tatăl din ceresc,

Le facă magilor cărare

Înspre acel, ce-l îndrăgesc.

 

Mătase, aur, bobi de smirnă

Aduc la cela lăudat,

Smeriți apoi, mi se închină

La cel mai mare, Împărat.

 

***

Un vânt v-a duce vestea mare

În lung şi-n latul pe pământ,

Să-i fie lumii alinare

Că Domnul nostru

 s-a născut.

 

***

 

 

În prag de ziua de Crăciun

 

Se cerne lin pe-ntinsa lume, argint de stele din ceresc,

Încep colinzi să se audă, pe plaiul meu cel strămoșesc,

E semn că vine iar Crăciunul, ca să ne-aducă el aminte,

De Iertătorul ce venit-a, în vremea cea, de dinainte.

 

Cum s-a născut în pribegie, departe de al Său cămin,

Cum  ieslea fostu-i-a cel leagăn, într-un sălaș din Viflaim,

Cum steaua luminat-a calea la Magii care-au așteptat,

Să-l vadă și să spună lumii, că s-a născut, Nou Împărat.

 

De-aceea fiți cu bucurie și așteptați Crăciunu-n pace,

Iertați-vă dușmanii voștri, orice ar zice și vor face,

Fiți milostivi cu lumea toată și-i dăruiți pe nevoiași,

Să simtă și ei că la Domnul, voi sunteți pentru ei, chezași.

 

Și-n sfânta ziuă de Ajun să-mi așteptați colindători,

Pruncuții ceia doar de-o șchioapă, ce-n glasuri au privighetori,

Ce-or colinda pe sub ferestre, a voastre inimi să-nfioare,

Vă urce sufletul în ceruri, în preamărită desfătare.

 

Și-n gând cu ei spuneți colinda, cerând la Domnul de  iertare,

Că păcătoși și voi îmi sunteți, că Lui nu dat-ați ascultare,

Și chiar de greu vă e promiteți, că vă schimbați, și-ți fi mai buni

În anul ce de-acuma vine și nu-ți cădea-n, deșertăciuni.

*

Vă ningă dar cu praf de stele Crăciunul Sfânt, care-o să vină,

Și-o lacrimă de-aveți sub gene, cea bucurie-o fi deplină,

Știind că Domnul din cerescuri cu drag pe voi vă ocrotește,

Că îi urmați a Lui îndemnuri, ce viața v-o,

învrednicește.

 

***

 

 

 

Suflet înălțat la ceruri

 

Aud pe drum, ca-n vis cum trece, alai de mici colindători,

Veniţi din timpuri vechi, uitate, ca dezlânat şir de cocori,

Porniţi să-nfrunte frigul care, le pişc-obrajii  înroşiţi

Şi-i încâlceşte prin zăpadă, de-i face ingeri fericiţi.

 

Ei bat la porţile ştiute, cerând la gazde să primească

Colinzile de ei ştiute, din vremea ceea bătrânească,

Când Maica Noastră, Preacurata, născuta-n iesle pe Hristos,

Pruncul  luminii, ce ierta-va, pe fiecare păcătos.

 

Şi cum mai cântă îngereii colinda cea dumnezeiască,

Ce urcă-n ceruri al nost’ suflet, lăsând o lacrimă pornească

Din cuibul inimii spre Domnul, cerând spăşita cea iertare,

Făgăduind în mare taină, c-o fi de mâine, îndreptare.

 

Si cînd se duc colindătorii, miroase locul a preasfânt,

A preacurat şi-a împăcare, pe cer, pe ape, pe pământ,

Şi parcă alb e al meu suflet, cum albi sunt norii cei de sus

Pe care parcă văd cum trece, măreaţă, umbra lui Iisus.

***

 

S-a învechit cărarea lumii şi-acum, pe uliţa bătrână

Ca-n vis aud colindătorii cum vin sub con de lună plină,

Ca să-mi ajungă mai de grabă la mici ferestre luminate,

Unde românii îi aşteaptă, ca să se spele de păcate.

*

Azi, parc-audi zdrăngănitorii trecând pe uliţa străbună,

Şi văd ca-n vis colindători mergând ţinându-se de mână,

Să-nfrunte frigul ce le pişcă obraji cruzi şi înroşiţi,

În râsete şi-n bucurie, da-n glas și suflet,

 fericiţi.

 

***
*

 

 

 

Voinicoșii

 

Picuraţi cu praf de stele pe căciuli şi pe cojoace,

Drum îşi fac printre troiene pruncii ceia voinicoşi

Şi viteji nevoie mare, când încolo, când încoace

Sub ferestre luminate îmi ajung, că-s nefricoşi.

 

Şi-mi slobod colind din glasuri, ca un tril de ciocârlie

Povestind de Născătoarea şi de pruncul ei Iisus,

De trei magi, ce-adus-au daruri, aur, smirnă şi tămâie

Şi cu ei închinăciune, răsărit până-n apus.

*

Când îşi gată cea colindă, omeniţi se simt ca sfinți,

Și, mai dezlegați la pungă, vrerea lor e mai miloasă,

Şi-apoi duşi la altă casă iar colindă fericiți,

Picurați cu praf de stele, sub ninsoarea cea pufoasă.

 

***
*

 

 

 

Slujba de Crăciun

 

Mai pune crâsnice tămâie,

Un bob mai mult, că-i sărbătoare,

Ca-n miresmatul fum să suie

Spre ceruri largi, izbăvitoare.

 

Iar tu părinte glasu-ți drege

Și fă o sfântă liturghie,

Creștinul bun a o-nțelege

Cu-a lui credință veșnic vie.

 

Cea strană dulci priceasne-mi cânte,

La suflet fie-nfiorare,

Iar versul lor să mă încânte

În astă zi, de sărbătoare.

 

Iar noi, nevrednici păcătoși,

În gând smerit, cu mic cu mare,

Așa cum suntem de făloși

La Domnul, cere-ne-om iertare.

 

Ne de-a Crăciunu-nțelepciune,

Mai buni să fim, mai iertători,

Să facem numai lucruri bune,

Nu numa-n zi, de sărbători.

*

Când slujba s-o găta cu totul,

Cu-n ,,Tatăl Nostru” încheiată,

O clipă de-am vorbit cu Domnul,

El toate cele, ni le iartă.

 

***
*

 

 

 

Țineți datina străveche

 

-Doamne, țucu-vă norocul că frumos ați colindat,

Iar colacul, plata voastră, pe muncit l-ați meritat,

Miere ați avut în glasuri și tămâie în cuvinte,

Mângâiat-ați al nost’ suflet, ca de-amu vă ție minte.

 

Apoi țâneți rânduiala cât voi încă îmi trăiți

Și la rând, la următorii, ăst colind să-l dăruiți,

Să îl ducă mai departe cât om fi pe astă glie,

Că sub umbră de credință, nouă bine-o să ne fie.

*

Doamne și acum țin minte, cum ne-ncurajau bătrânii

Tot spunând că cele datini au ținut uniți românii,

Iar credința, pe de-asupra, datu-ne-a din noi putere

Ca să facem cum ni-i voia și nevoia cum ne-o cere.

 

Noi, țângăi de două șchioape, ascultam a lor povață

Că așa tot învățat-am ce e bine-n astă viață

Și de-atunci purtam colinda, pe la neamuri și vecini,

Pe la veri, mai de departe și de-o samă la străini.

 

Doamne cum cântam cu suflet sub ferestre luminate

Unde noi știam de-acuma că sunt porți desferecate,

Să ne țină-n amintire tot nemșugul nostru mare,

Că am fost, mai înc-odată, a lui fală, fiecare.

*

Azi, de-abia de se aude vre-o colindă rătăcită

Pe vre-o uliță-nierbată, la vre-o casă ospețită,

Nu-s copii, nu-i mai colindă, nici simțire-nfiorată,

Nu-i trăire, bucurie, cum îmi fost-a altădată.

 

Moare satul meu de-o vreme, că încet îmbătrânește,

Moare datina străbună ce rămâne o poveste,

Lăcrimează-n gând bătrânii, că cel sat ce-a fost vecie,

Fi-va-n vecul care vine, vatră searbădă, pustie.

 

Duceți datina străbună, cât se poate mai departe,

De fioru-i fără seamăn, cât mai mulți să-mi aibă parte,

El, Colindul, este vestea ce anunță c-o să vină

Ierătorul, ce-o să ierte lumea de păcăt și vină.

 

De nu are cine spune vestea asta minunată,

Sterp va fi al nostru suflet, inima nemângâiată,

Învățati-vă copiii, rândul la colind mi-l țină,

Buni creștini ca să rămânem, pentru vremea ce-o să vină.

 

***

 

 

 

Seara de Crăciun

 

La capete de uliți, un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde,

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

 

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

 

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.

*

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate Iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată pe vecie

S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.

 

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

 

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

**

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

 

***
*

 

 

 

Noi umblăm să colindăm

 

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

 

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare, adesea le curgeau șiroi.

 

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere,

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

*

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

 

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

 

*

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

 

***
*

 

 

 

Trist Crăciun

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor povară

Ce-i macină întruna din zori de zi în seară.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de Buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

*

O trece şi-anul ăsta, tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă, cu ochii pironiţi.

 

***

*

 

 

 

Visându-l pe Moș Crăciun

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie,

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un Moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

*

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

**

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

***

 

 

 

Te-aștept cu drag în mine Moș Crăciune

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute,

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios,

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană,

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

**

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

***
*

 

 

 

De vorbă cu Moș Crăciun

 

-Moşule, de unde vii ?

-Din poveştile ce-s vii.

-Moşule, de unde eşti ?

-Sunt din cartea de poveşti.

-Moşule, tu  un’ te duci ?

-Să duc mere, să duc nuci,

Saci cu daruri încărcate

Voi copii s-aveţi de toate.

Cărţile ce mi-s cerute,

Jucăriile ce-s vrute,

Ciocolată, bombonele,

Cipsuri dulci şi acadele,

Creionaşe colorate,

Păpuşele zvăpăiate,

Jocuri pentru cei isteţi,

Tot ce mi-aţi cerut că vreţi.

*

Iar de-aţi fost ascultători,

Buni, cuminţi şi răbdători

Şi la anul am să vin

Tot cu sacul ăsta, plin.

Iar de nu, pe după uşă

Veţi găsi o nuieluşă.

 

***
*

 

 

 

Aproape de sfârșit

 

Aţi mai văzut în iernuri troienite

Trecând prin sate sănii rând pe rând,

Pe drumul ţării lunecând grăbite

Cu doi căluţi cu zurgălăi la gât?

 

Aţi mai văzut zăpezi pân’ la ferestre

Ce-ntroenit-au uşa la poiată,

Şi stele tremurând pe bolţi celeste

În nopţi cu ger ce parcă nu se gată?

 

Şi câmpul ca o mare vălurită

Şi ca năluci copacii în pădure,

Şi cerul tot cu zarea priponită

Înveşmântată-n umbre grele, sure?

 

Aţi mai văzut femei îmbrobodite

Ce fost-au la vecini în şezătoare,

Moşnegi  la gura sobei pe gândite

Visându-se în vară stând la soare?

 

Şi-aţi mai văzut copii pe Dealul Crucii

Ciopor urcând cu săniile-n spate,

Şi babele scuipând în sân, că pruncii

Sunt dracii goi, şi-aşa nu se mai poate?

 

Că se-mbulzesc pe drum în râs, de-avalma

Că ţipă ca o gloată de turbaţi,

Că de nimic pe lume nu ţin seama,

Şi chiar de-i spurci, ei tot nu-s supăraţi.

***

N-aţi mai văzut, că pustiit e satul

De tineri în putere şi copii,

E prea bătrân de-acuma el, săracul,

Ca să-l mai ţină veacul între vii.

 

Pădurea, Coasta, Dealul Crucii, toate

Aicea-s încă purtători de nume,

Doar satul meu de-acuma nu mai poate

Să ţină-n spate colţul ăst’ de lume.

*

S-o duce-ncet spre margini de uitare,

Mi s-a goli de toate câte-au fost,

Pomelnic lung va fi o vreme-n care

Doar ţintirimul mai avea-va rost.

 

***

 

 

 

Moș Crăciune

 

Moş Crăciune, cum mai semeni

Negreşit cu-al meu bunic,

Parc-aţi fi în toate gemeni,

Nu-i uitat din voi nimic.

 

Gârbovit şi alb la plete,

Ochelari doar atâtica,

În picioare cu şosete

Croşetate de... bunica.

 

Ai o vorbă dragă mie

Înşirată ca pe aţă

Şi Grivei care te ştie

Ca pe-un prieten bun de-o viaţă.

*

Dragă Moşule Crăciune

Ce-ai venit la noi în casă,

Cum de-i ştii pe toţi pe nume

Care stau în jur la masă ?

 

Şi-apoi dacă tu la anul

Nu-i putea cumva să vii,

Lasă-mi-l pe moşu Nanu,

Să-mi aducă jucării.

 

***

 

Vă fie ăst Crăciun cu sănătate

Și gânduri într-u toate luminate,

Din a sa inimă și suflet vă dorește

Al vost’ poet, ce încă vă iubește,

Cu-a voastre fapte bune și

 păcate,

 

 

~*~

Mircea Dorin,

din neamul lui,

 Istrate

 

 &&&