Alexandru Bochiş-Borşanu - Sub steag străin: spioni, impostori și alte minuni românești (pamflet)

 

Sub steag străin: spioni, impostori și alte minuni românești (pamflet)

Jurnalistică

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

 

Art-emis

22 Decembrie 2025

 

Sună cineva la ușă. Eu audiez ultimele știri deosebite: Trump și Putin nu se mai întâlnesc la Budapesta.

„E bine”, îmi zic. Prea se lansase Orban ca lider european. Îi spun soției:

- Du-te, dragă, și deschide! Soția, o doamnă care mă ascultă de zeci de ani, se execută. Deschide ușa. Un bărbat, mai mult bătrân decât tânăr, surprins că nu deschid eu ușa, întreabă:

- Săru’ mâna! Mă scuzați... Domnu’-i acasă?

Soția răspunde afirmativ. Aud vocea și o recunosc: era a lui Vasilică. Oare de ce mă caută domnu’ maior Vasi? Are un interes, îmi zic.

Nu ne-am mai văzut de vreo cinci ani, poate chiar mai bine - de când ne întâlneam aproape lunar la sediu, să ne deconteze medicamentele care ne mai alinau beteșugurile. Metoda cu bani cash devenise perimată; acum ni-i virează direct în cont la bancă, așa că s-a rupt și această posibilitate de a-i întâlni pe vechii camarazi. Unii erau oameni buni, isteți, cu care mai ieșeam la o cafea, unde puneam la cale „apărarea securității statului” - evident, a noului stat, european și democratic. De atunci, mai mult mă întrețin cu ei pe Facebook sau WhatsApp.

- Intră, Vasilică, intră, măi! Intră!

Aud un „săru’ mâna” și pașii lui spre biroul meu, de unde auzise acceptul meu verbal. El mai fusese pe la mine. Mai demult îmi fusese subaltern, pe timpul societății multilateral dezvoltate. Se apropie; îi întind mâna, mi-o strânge ferm și îmi zâmbește complice. Răspund la fel. Pe fața mea se putea citi că mă bucur. Așa era - nu simulam. Cu mine, el a jucat întotdeauna corect.

- Dom’ profesor, am o problemă. Adică... avem o problemă, mai mulți!
Eu îl privesc întrebător, ducându-mi arătătorul spre piept, cu gestul „cum, și eu?”.

- Și vă rog să mă ajutați, să ne luminați. De fapt, e și dorința lui Moțianu și Neagu. Ei au zis: „Du-te la colonelul Brădeanu, să te lămurească, că el e specialist. Și spune-ne și nouă verdictul”. Și uite-mă, am sosit.

- Da, te văd. Dar zi, zi-i, care-i cestiunea zilei?

- Ce e cu hemoragia asta de spioni, trădători, sabotori, teroriști — care construiesc bombe incendiare și trimit colete ce conțin dispozitive explozive, cu inițiere de la distanță? Am discutat la o cafea cu Moțianu și Neagu. Îl știți pe Moțianu, ăla de la miliție...

- Da, ăla de la arme, explozivi, otrăvuri și alte substanțe letale.

- Exact. Și Neagu, de la noi, ce-a venit după dumneavoastră, la antitero.

- De ce tocmai eu? Erau și alții docți!

- Nu prea. Oricum, ați fost preferatul. Ei știau că ați urmat specializarea în confecționarea, dezamorsarea și neutralizarea explozivilor artizanali, că ați fost în misiuni de acest gen. Plus acțiunea prin care ați anihilat acea grupare care acționa sub steag străin... Și, – zâmbește complice – când l-ați demascat pe impostorul Stegaru, care se dădea ofițer de informații sub acoperire și înșela oamenii cinstiți.

- Hai, măi Vasilică, văd că știi multe! De unde? Zi! Că unele erau conspirate!

- Avem și noi sursele noastre. Dar nu surse precum ziariștii - ci adevărate!

- Da, măi Vasilică. Cel mai tare a fost cazul „securistul acoperit” Stegaru! Tupeu, frate! Se știa în „cerc” că era rudă apropiată cu prim-secretarul PCR, avea un văr plasat în CIA, un coleg de liceu infiltrat în KGB, era prieten cu generalul Avramescu de la CI-Miliție, iar o parte din amici îl credeau! Se prezenta maiorul de securitate Stegaru, acoperit, care avea facultatea neterminată și liceul neînceput!

- Vasilică dragă, tema - sau temele, de fapt - propuse spre discuție, hemoragia asta de trădători și spioni în etapa actuală, necesită prezența actorilor interesați. Așa că le comunici comisarului Moțianu și Neagu că solicit o întrunire profesională la cofetăria „Libelula”, în separeu. Data o fixați voi și mi-o comunicați cu două zile înainte.

- Așa târziu? Eu ziceam azi, cel târziu mâine, că e fierbinte! Dom’ profesor, le-am promis la băieți că vă scot din casă. Am reușit! Zic. Trebuie să-i sun.

- Zi-le atunci că mâine, la ora cinci, la „Libelula”. E în ordine?

- Așa da, dom’ profesor. Convenabil. Apropo — cine vă mai zice „dom’ profesor”? Doamna, sigur nu! Iar băieții ori sunt bătrâni și nu mai ies în târg, ori au plecat din țară.

- Era numele meu de acoperire! Era aproape perfect. Toți știau că am terminat ICF-ul, specialitatea handbal, am jucat la Dinamo, inter stâng, iar acum sunt milițian la evidența populației. Realitatea e că hadbal am jucat, știam regulile.

Vasilică se ridică, scoate telefonul, sună și comunică: „Dom’ profesor vă invită mâine la cinci, la Libelula, în separeul din dreapta. Va fi liber.” „Bine. Nu uita de Moțianu.”

„S-a rezolvat, dom’ profesor! Rămâne pe mâine să dezbatem hemoragia de spioni în România. Mă grăbesc, mă așteaptă ai mei”.

E 23 octombrie a.c. Ajung al doilea la Libelula. În separeuîl găsesc pe  Vasilică, amenajase masa cu „de toate”, fără alcool. Abia ne salutăm, că apar imediat comisarul Pepe Moțianu și colonelul Ghiță Neagu. M-am bucurat sincer să-i revăd. Ambii mă salută cu „dom’ profesor”. Reacționez:

- Alo, băieți, eu n-am grad? – le reproșez, în timp ce le strâng mâna.

- Cum, nu mai sunteți acoperit? Scuze, dom’ colonel, – mă cam persiflează Pepe. Apoi intervine și Ghiță, fără să țină cont de vechime:

- Ne-am consultat, să nu greșim la modul de adresare. Dacă ați fi promovat profesor universitar, poate doctor, și noi nu știm? Dar Vasilică ne-a luminat: nu, e tot profesor plin!

Ne așezăm. Ne bucurăm din priviri că existăm. Vasilică se ridică, dar îi fac semn să șadă. Ia primul cuvântul.

- Tovarăși, ne-am adunat aici... Dar Ghiță nu-l lasă să termine:

- Alooo! „Tovarășu”, „tovarășu”! Ați uitat? Acum suntem domni, mă țărane, rezerviști de Intelligence! Adică domni inteligenți! În rezervă, dar tot inteligenți! Zi!

- Domnilor inteligenți, l-am invitat pe dom’ profesor să ne lumineze cu spionii, sabotorii, teroriștii ce ne bântuie țara! Zi tu, Ghiță, primul!

- Mulțumesc. Dom’ professor ce ziceți de contrarietatea comunicatelor despre pericolul terorist glăsuit de mass-media românească? „Serviciul Român de Informaţii, împreună cu toate structurile de forţă, au dejucat un atentat sângeros (...). Doi sabotori ucraineni (...) plasaseră în interiorul unei firme de coletărie ucrainene mai multe pachete cu explozibil, pe care le puteau detona de la distanţă.”

Auziți: „toate structurile de forță”, „atentat sângeros”, „pachete cu exploziv”!

- Și nu sunt singurele comunicate – intervine Vasilică. Sincer, pare că România a devenit scena unor episoade desprinse parcă din literatura de spionaj: cetățeni ucraineni care trimit colete explozive, un columbian ce pregătește sabotaje la obiective energetice și un arădean care s-a autoproclamat „căpitan SRI”, conducând o pseudo-rețea secretă de informații și filaj.

- Dom’ profesor, eu nu cred nici zece la sută din balivernele astea. Oamenii or fi reali, dar acuzațiile că sunt agenți ai rușilor nu rezultă din nicio probă. Declarații fără temei. De exemplu, premierul polonez Donald Tusk spune: „Conform acestui modus operandi (...) rușii caută adesea cetățeni ucraineni pro-ruși, de exemplu, care se pun la dispoziția serviciilor secrete ruse.”

Ucraineni pro-ruși? Acum, când un sfert din teritoriul lor e ocupat de ruși, au emigrat vreo zece milioane și sute de mii de ucraineni au fost uciși? E imposibil! Eu nu cred! Cazul de la compania ucraineană Nova Post e aproape un bluf. Oricum, nu e în practica rușilor cu pachete trimise la adversari. La americani, da — chiar scrisori explozive sau infectate cu agenți patogeni.

- Să nu exagerăm, Pepe - intervin eu. E posibil, cert, s-a consumat.

- Bine, să admitem că a avut loc. Dar cu două colete incendiare, având explozivul plasat în două căști audio și un colet cu piese auto, puteau produce, vă citez din presă: „Complotul rusesc folosea bombe incendiare în căști audio – care produceau dezastru cu numeroase victime și pagube uriașe”! Să fim serioși, măcar noi care mai știm ceva cu ce se hrănește terorismul!

- Știi despre ce exploziv e vorba? – întreb.

- Da, absolut da! Este un amestec stoechiometric cu termit și nitrat de bariu! – răspunde Pepe, zâmbind triumfalist.

Mesenii tac, se privesc între ei și rămân muți câteva secunde. N-aveau habar despre ce vorbea Pepe.

- Hai, comisare, nu ne aburi! Spune-ne, ce-i ăla... stoechio... sau cum îi zice? – intervin.

Pepe tace o clipă, își savurează superioritatea, apoi se ridică și, zâmbind peste toți, zice:

- „Stoechiometric cu termit și nitrat de bariu” este materialul incendiar folosit la confecționarea artificiilor de Anul Nou sau a petardelor!

Toți lasă capul în jos. Pepe simte: miliția a învins securitatea. Și a câta oară, pare să spună. Zâmbind pe sub mustață.

- Concluzia „dezastrului” e aproape o metaforă. Și apoi, la noi orice firmă cu depozite de materiale combustibile trebuie să aibă avizul pompierilor, cu dotări specifice; deci „producerea unui dezastru cu numeroase victime și pagube uriașe” era exclusă. E o licență literară a ziaristului, - admit.

- Dar ce dezlegare ne oferiți la rețeaua informativă creată la Arad? În folosul cui culegea informații? Era creația rușilor? - întreabă Ghiță Neagu.

- Dacă aș fi din partidul proeuropean, aș striga tare, să mă audă electoratul: „Rușii au penetrat SRI-ul încă de pe timpul lui Coldea!”.

Toți tac. Se uită la mine de parcă tocmai aș fi dezvăluit secretul cosmic al universului. Vasilică dă din cap cu gravitate, Pepe ridică sprânceana, iar Ghiță, mai pământean, întreabă:

- Și... dacă așa o fi, noi ce facem, dom’ profesor?

- Ce să facem, băieți? Punem de-o celulă de criză la Libelula! - zic eu, ironic. Că suntem pe profil de apărare a suveranității!

- Cu ce scop? - întreabă Pepe, serios ca la o ședință cu militari activi.

- Cu scopul suprem: să păzim țara de impostori și să consumăm prăjituri fără explozibil!

Râd toți. În fine, ne mai relaxăm.

- Uite, zice Ghiță, pe vremea noastră, dacă auzeam de spioni, măcar știam cine-i trimite. Acum, se pare că se spionează singuri!

- Corect! - adaug eu. - S-a schimbat paradigma: pe vremuri, rușii erau ruși, americanii erau americani și noi eram între ei. Acum, rușii sunt pro-europeni, americanii sunt filoruși, iar românii... ei bine, românii sunt pe Facebook!

- Și dacă mai apare vreun atentat? – întreabă Pepe, în glumă.

- Atunci se convoacă Consiliul Suprem de Libelulă! – decretai solemn. – Președinte: eu. Vicepreședinte: oricine plătește prăjiturile. Secretar: cel care ține minte parola de Wi-Fi.

Toți izbucnesc în râs.

- Dom’ profesor, zice Vasilică dacă v-ar mai lua sistemul înapoi, ce ați face?

- Aș cere funcția de ofițer de legătură între realitate și știrile false. Misiune imposibilă, dar onorabilă! Știu procedura cum „se sucesc mințile” de la bunica.

Pepe trage concluzia, ridicând lingurița ca pe un baston de milițian la stop:

- În fond, spionii și sabotorii adevărați au dispărut. Au rămas influencerii și analiștii de platou și rar, cei cu dronele care atacă teritorii NATO de Ucraina, sub steagul rușilor. Poate, poate intră și NATO în război. Dar asta o lăsăm pe altă dată.

- Corect, confirm. Așteptăm altă sesiune. Funcție de eveniment.

Pauză. Voie bună Râsete. O liniște scurtă, de după ironie.

Pe geam, se vede cum se lasă seara peste orașul care nu mai are spioni, dar are milioane de „experți”.

Ne ridicăm. Plătim.

Vasilică întreabă, ca la final de operațiune:

- Raportăm ceva, dom’ profesor?

- Da. Raportați că misiunea s-a încheiat cu succes: România e sigură, a blocat hemoragia de spioni, trădători, sabotori, teroriști - nu mai construiesc bombe incendiare și colete ce conțin dispozitive explosive, că nu mai are nimeni timp să comploteze între două talk-show-uri.

Și, pe când ieșim din Libelula, îmi zic în gând:

„Poate că am pierdut frontul invizibil, dar sigur am câștigat destinderea, buna dispoziție și contactul cu vechii camarazi”.