Limba
română virtuală
29
iulie 2017|Doctrină naţionalistă, Lingvistică
Limba română virtuală
Deseori am avut acest sentiment, că dincolo de limba
română reală, cea vorbită de tot românul şi descrisă cu minuţie de grămătici,
mai există o limbă română virtuală, deosebită de limba română ideală.
Limba română ideală cuprinde acele enunţuri şi texte care respectă întocmai
regulile limbii române, atât pe cele de funcţionare, cât şi regulile de
frumuseţe, le-aş numi, deşi sunt greu de formulat normele care stabilesc
apartenenţa la o „exprimare frumoasă”, expresivă, indiferent de stilul abordat.
Chiar şi stilul administrativ sau juridic poate produce plăcere
„degustătorului” de texte, de sintagme şi enunţuri. Ca să nu mai vorbesc de
stilul ştiinţific. Pentru stilul ştiinţific generator de texte lingvistice aş
propune ca model de expresivitate însăşi Expresivitatea limbii române a
lui D.Caracostea. Poate şi Limba română a lui Sextil Puşcariu.
Dar limba română virtuală este altceva.
Când vorbesc de o limbă virtuală am în vedere faptul
că în fiecare limbă pot fi identificate două tipuri de „reguli”, de fenomene:
unele aflate în expansiune, altele în pierdere de teren. Ele se adaugă acelor
fenomene care nu dau semne că ar fi afectate de asemenea tendinţe, că ar nutri
„intenţii” într-un sens sau altul. Sunt componentele care dau stabilitate
limbii, în sensul că într-o perioadă relativ concludentă nu prezintă nici un
fel de variaţie în ceea ce priveşte ponderea lor în economia limbii, în structurile
acesteia, frecvenţa cu care sunt folosite etc… Le lăsăm de-o parte pe acestea
şi ne vom referi numai la primele două categorii. Le putem numi, cum deja s-a
făcut, tendinţe: una este tendinţa de restrângere şi chiar dispariţie, cealaltă
este tendinţa de a se impune, de a-şi lărgi aria, frecvenţa etc. Cauzalitatea
în materie de limbaj este interesată să identifice factorii care determină
apariţia acestor tendinţe. Dar cu acelaşi interes ar trebui să cercetăm şi
factorii care împiedică aceste tendinţe să fie duse până la capăt. Să se
împlinească…
Factorul care acţionează cel mai mult în acest sens
este apariţia/existenţa limbii literare şi, o dată cu ea, a unor instituţii
care acţionează, uneori programat, pentru conservarea limbii in statu quo nunc
est. Apariţia scrisului a fost, pe lângă altele, şi un factor care a tulburat
evoluţia naturală a limbilor. Înţeleg prin evoluţie naturală acea evoluţie prin
care ar urma să se finalizeze tendinţele existente într-un sistem lingvistic.
Nici o limbă nu este un sistem total închis şi încheiat. Împlinit! Ci fiecare
limbă este pe cale să… Pe cale să-şi impună dezvoltarea şi finalizarea unor
tendinţe de lărgire sau restrângere a unor modele, a unor reguli.
Cam toate regulile limbii se bazează pe sau propun
organizarea materialului lingvistic în clase. Clasele între ele contractează
relaţii de compatibilitate, respectiv incompatibilitate, a căror aplicare
guvernează alcătuirea enunţurilor, a sintagmelor. Majoritatea elementelor
limbii rezultă din segmentarea enunţurilor în entităţi (unităţi), segmentele
rezultate fiind validate de posibilitatea de a fi introduse în clase. Un număr
oarecare de situaţii, când e să operăm o segmentare sau o clasare, nasc însă
discuţii (la nivelul grămăticilor) şi incertitudini, ezitări, la nivelul
vorbitorilor. Această fatalitate dă fiecărui sistem lingvistic instabilitate în
măsura în care se vor găsi vorbitorii capabili să simtă aceste inadvertenţe. De
cele mai multe ori aceşti vorbitori activi vor proceda prin extinderea ariei de
cuprindere a unei clase, a unei reguli, sau prin descoperirea unui temei (nou)
pentru a opera o segmentare inedită.
Aceste operaţiuni, deşi aceleaşi în toate limbile, duc
la rezultate diferite în limbi diferite. Mai exact spus, limbile diferă între
ele tocmai pentru că ajung la rezultate diferite în „opera” lor de segmentare
(a enunţurilor, a planului sintagmatic al rostirii) şi de clasificare a
segmentelor astfel dobândite, clasele rezultate având o existenţă pur mentală,
psihică, în interiorul codului, în planul paradigmatic, al competenţei. Iar
aceste rezultate dovedesc, fiecare în parte, deopotrivă (1) un anumit grad de
adecvare la realitate şi (2) o anumită ingeniozitate, variabilă de la un caz la
altul. Sentimentul este că propunând o regulă sau alta, o limbă este mai
inspirată, mai interesantă în anumite momente ale ei decât în altele. Ca orice
– şi acesta este termenul potrivit, creaţie omenească. Nomothetul este mai mult
sau mai puţin inspirat. Dar totdeauna este vorba de inspiraţie, de
creativitate, de geniu, indiferent ce limbă vom lua în seamă.
Unele „idei” ale nomothetului sunt duse până la capăt,
altele sunt abia schiţate. Acestea din urmă sunt cele care te fac să simţi că,
pentru fiecare limbă, există un aspect virtual. O română virtuală, în cazul
nostru. Chipul acesteia s-ar alege din însumarea unor tendinţe pe care le
consideri interesante, că ar aduce un spor de nobleţe şi acurateţe, de
ingeniozitate! Bunăoară tendinţa limbii române de a distinge între semnificaţii
„concrete” şi „abstracte” a fost dusă până în vecinătatea instaurării unor norme
mai vizibile, mai bine conştientizate de vorbitori. Grămăticul are voie să
viseze la aceste norme, el primul să le respecte, întristându-se când semenii
săi dau înapoi şi neglijează semnele noilor clase, nefiind capabili să le
identifice şi să le cultive. Nu este uşor propriu zis să spui cine este de vină
că anumite tendinţe, porniri inspirate, sunt părăsite, abandonate. Personal
înregistrez cu amărăciune neglijenţa vorbitorilor şi a manualelor şcolare,
îndeosebi a manualelor şcolare, faţă de tendinţa limbii române de a distinge
între un plural „concret” – rapoarte, vise, nivele, şi un
plural „abstract” – raporturi, visuri, niveluri etc. Sper că
această tendinţă, moştenită din latină şi sporită în română, nu va dispărea,
aşa cum, din păcate, pare să se fi pierdut definitiv o „şansă” extraordinară
ivită, la un moment dat, în sistemul articulării.
După cum se ştie, limba română literară, ca şi multe
alte limbi care cunosc articolul, foloseşte articolul definit mai ales cu două
înţelesuri: (1) pentru a numi o entitate cunoscută, anumită: ceasul
arată ora cinci şi un sfert şi (2) pentru a numi o clasă de
obiecte: ceasul este indispensabil în ziua de azi. La nivelul
limbii române populare a fost însă identificat un articol definit ante-pus,
după modelul romanic apusean: ăl, a, ăi, ăle, descendent direct din
latinescul ille: ăl cu paie, a bătrână, ăi copii, ăle necazuri. Atestările
acestui articol sunt, cam toate, numai cu valoarea (1), „persoană cunoscută”.
Credem că nu exagerăm dacă vom identifica astfel o tendinţă (sau, mai corect, o
şansă) a limbii române de a folosi articolul definit prepus ăl, a, ăi,
ăle (cel, cea, cei, cele) pentru valoarea nominală mai concretă, ăl
prieten al meu, ceea ce i-ar fi permis articolului definit postpus să
rămână numai cu valoarea de „nume general”, al clasei: prietenul la
nevoie se cunoaşte… Tendinţă care nu a avut timp sau putere(?) să se
dezvolte şi să se impună. În actualele condiţii în care evoluează limba română
nu mai există nici o şansă ca această tendinţă măcar să se menţină, în
aşteptarea unui moment prielnic. Româna a ratat astfel ocazia de a propune,
probabil, cea mai interesantă distincţie morfologică nominală. Cea mai
„intelectuală”! Dar nimic nu ne împiedică să recuperăm această pierdere prin
ideea de limbă română virtuală. Este o limbă românească care „n-a fost să fie”!
Utilizăm astfel o expresie fără echivalent (uşor de găsit) în alte limbi,
expresie în care unii exegeţi interbelici ai fenomenului românesc au văzut
rezumatul cel mai succint al destinului românesc… De multe, de prea multe ori
n-a fost să fie în viaţa şi istoria neamului nostru. Ceea ce ne-ar îngădui să
vorbim, să visăm şi la o istorie virtuală a românilor!
Cu siguranţă putem vorbi despre un suflet virtual, un
suflet etnic virtual, al românilor şi al oricărui alt neam. Subiectul acesta
este unul dintre cele mai „neştiinţifice”… Îl numesc aşa deoarece nu poate fi
cercetat cu vreunul dintre procedeele metodei ştiinţifice!
Limba virtuală este o limbă în care corectitudinea nu
este prima grijă a grămăticului, a profesorului. LRV nu admite variante libere
ca chibrite-chibrituri, ci va distinge net şi consecvent între cele
două forme: vise – visuri, rapoarte – raporturi, preocupându-se să
impună ca regulă această „găselniţă” atât de ingenioasă a nomothetului,
întărind astfel tendinţa limbii române de a crea un sistem întreg de semne
pentru distincţia abstract – concret. Este foarte drept că neglijenţa cu care
unii vorbitori încurcă vise cu visuri sau nivele cu niveluri,
mai ales când vorbesc cu grija de a nu greşi, pune în pericol reuşita acestui
proiect al nomothetului român.
Deunăzi însă am avut o confirmare amuzantă a forţei cu
care se impune totuşi acest inspirat model: pe stradă, o cuconiţă foarte
dichisită vorbea la telefonul mobil. Probabil că nu ştia că are pe cineva la
câţiva paşi în urmă. Am auzit-o lamentându-se: „Mă grăbesc, dragă, să
ajung acasă. Am pe cap o mulţime de căcaturi!…” Cu scuzele de rigoare
şi amintindu-ne că discutăm despre cuvinte, iar nu despre planul referenţial
(obiecte), voi continua comentariul meu: spre deosebire de pluralul masculin,
care, pe lângă sensul propriu, mai poate avea şi un sens figurat, „oameni
de proastă calitate”: nişte căcaţi!, pluralul neutru, în -uri,
cel consemnat mai sus, impune semnificaţiei un caracter abstract indubitabil:
„griji şi probleme mărunte şi sâcâitoare”… (Vezi şi perechea sinonimă rahaţi-rahaturi.)
Dacă la acest nivel socio-cultural se face atât de corect deosebirea între
pluralul în -i şi pluralul în -uri, atunci partida
este câştigată, înseamnă că această subtilitate a limbii române a căpătat drept
de cetate. (Parcă aşa se zice…)
La fel, LRV va distinge sistematic şi ostentativ(sic!) între (1) datorită şi datorată, adeverit şi adevărat,
(2) pomenire şi pomeneală, aburire şi abureală,
îndoire şi îndoială, ba chiar între (3) sunt şi îs sau mi-s,
între este şi e sau îi, între
vocativele băiete, băiatule, băiatu etc., stabilind nuanţe
semantice diferite şi constante pentru fiecare dintre formele concurente.
Perechea român – românesc ne va fi de ajutor în discuţia
noastră, destul de riscantă, despre conceptul de limbă virtuală. Nu este uşor
să justificăm de ce spunem literatura română, dar poezia românească, sau
guvernul român, dar sportul românesc etc. Ne este greu de stabilit regula după
care alegem să folosim vechiul sufix -esc, atât de român…esc! Dificultatea
vine, probabil, din aceea că regula respectivă, de distribuţie a acestui sufix,
încă nu există, ci este abia pe cale să se instituie. Aşa cum mijeşte şi cum o
„simt” eu, ar urma să deosebească ceea ce este mai mult de ordin exterior (fără
–esc) de ceea ce priveşte profunzimea domeniului. Poate şi pentru că
derivatul cu sufixul -esc este totdeauna un adjectiv – românesc,
rusesc, franţuzesc, englezesc etc., în vreme ce cuvîntul de bază este
şi substantiv: român, rus, franţuz etc.
De remarcat că opoziţia pusă în discuţie nu apare la
toate etnonimele. La olandez, japonez, finlandez etc., de pildă. Motivul: sunt
etnonime care denumesc popoare cu care contactul nostru a fost mai redus, ceea
ce nu ne-a permis să sesizăm, să intuim dimensiunea profundă a acelor popoare…
Spunem poporul japonez la fel cum spunem poporul român. Dar despre neam spunem
că este românesc! Sintagma neamul japonezesc sună straniu, nepotrivit, căci
încalcă o regulă a LRV… Este nereperabilă în limba română. Şi asta dintr-un
motiv aparent extralingvistic: vorbitorii limbii române nu se simt aşa de buni
cunoscători ai fenomenului nipon încât să facă distincţia de mare fineţe dintre
„cu şi fără -esc”, adică între popor şi neam. În schimb avem o mulţime de
situaţii în care limba română ne pune să alegem între chinez şi chinezesc…
Între guvernul chinez şi ceaiul sau zidul chinezesc! Cf. lamentaţia tot mai des
auzită „când vom avea şi noi la Bucureşti un guvern românesc?!” Posibil joc de
cuvinte intraductibil în cele mai multe limbi: guvernul român nu este totdeauna
un guvern românesc…
Românul, ca vorbitor al unei limbi şi trăitor într-o anumită lume, nu este
deloc echidistant faţă de lumea referenţială. Adjectivele cu -esc pun
o distanţă mai mică între români şi referenţii respectivi. Noi spunem limba
română, dar Eminescu spunea limba românească, căci era interesat îndeosebi de
„partea netraductibilă” a graiului nostru, de componenta sa neaoşă, exclusiv
românească. (Prin sintagma exclusiv românească am simţit că „comit” un
pleonasm, adjectivul exclusiv nemaifiind necesar devreme ce am folosit sufixul
-esc…) Cu ani în urmă am încercat să ţin un curs special intitulat Ce
este românesc în limba română, în ideea că nu tot ce particularizează
româna participă organic la individualizarea ei. Nu e întâmplător că limba este
română, dar graiul, românesc.
Alt exemplu: în română sunt trei genuri, masculin: un pom – doi pomi, feminin o
casă – două case, neutru un car – două care. După cum se vede, neutrul este o
combinaţie: masculin la singular – un şi feminin – două la plural. Putem spune
că nomothetul român s-a arătat ingenios şi economicos (economie paradigmatică,
ar zice André Martinet). Din aceleaşi elemente – forma de masculin singular şi
cea de feminin plural, româna obţine un semn gramatical nou, pentru a treia
clasă de substantive, fără să complice şi să încarce paradigma nominală.
Virtual – după soluţia atât de isteaţă a neutrului, mai rămânea posibilă şi
combinaţia feminin singular cu masculin plural: o – doi. Această „şansă” pur
teoretică se pare că româna nu a ignorat-o, dovadă cele două celebre
substantive desagă şi fragă, care au la singular
aspect feminin, iar la plural sunt masculine: o desagă, o fragă – doi desagi,
doi fragi. (La aceste două substantive eu l-aş adăgua pe crevetă – creveţi,
auzit de mine la nişte români din Germania. Deh, mai mâncători de creveţi decât
ceilalţi români…)
Această timidă încercare de a constitui o nouă clasă
de substantive ţine de româna virtuală? Nu ne grăbim cu răspunsul. Dar credem
că, în principiu, ca să fie aşa, ar trebui ca tendinţa respectivă să aducă
limbii române un spor de spiritualitate, de noimă, de ingeniozitate. De farmec
şi de …românitate. Prin desagă şi fragă româna dovedeşte că a sesizat
posibilitatea de a extinde modelul neutrului prin formula nouă de combinare a
formelor de genul masculin şi feminin, apelând la formele rămase libere, nevalorificate.
Dar ne e greu să vedem ce viitor ar avea acest vlăstar al morfologiei
româneşti, în ce fel ar spori expresivitatea şi exactitatea textului,
ingeniozitatea codului.
Altminteri, cazul celor două substantive pare că intră
în consonanţă cu …atitudinea pe care deseori o are nomothetul român atunci când
este pus să aleagă între două sau mai multe posibilităţi (forme, cuvinte etc.),
urmând să păstreze una din „variante”, iar pe cealaltă s-o abandoneze uitării
şi scoaterii din uz. Când a avut de ales între vise şi visuri românul
a ezitat şi a găsit cum să le „dea de lucru” la ambele forme de plural, făcând
din alternanţa liberă o opoziţie semnificativă. La fel, când un neologism a
ajuns în limba română să circule sub două forme de adaptare, operaţie şi
operaţiune, chestie şi chestiune, emisie şi emisiune, depresie – depresiune
etc., soluţia cea mai simplă era ca unul din termeni să dispară. Românul a ales
formula mai …împăciuitoare, mai cumsecade (sic!), păstrând deopotrivă cele două
variante şi transformându-le în invariante, în cuvinte diferite, cu o subtilă
diferenţă semantică, prea subtilă, din păcate, pentru unii compatrioţi,
incapabili să distingă între emisie şi emisiune…. Să sperăm că
nu sunt ei cei mai mulţi, iar acest soi de opoziţii se vor menţine şi se vor
sistematiza!
Probabil că dubletele de felul timp – vreme, a lucra –
a munci, pulbere – praf şi altele, formate dintr-un cuvînt moştenit din latină
şi un sinonim slav, denotă aceeaşi capacitate de a găsi uşor utilitatea unor
cuvinte şi procedee lingvistice expuse dispariţiei. Mai mult chiar, când, prin
regularizarea paradigmei, a fost să dispară una din formele declinării
imparisilabice – proces general pe plan romanic, româna nu s-a îndurat şi le-a
păstrat, cât a putut, pe amândouă formele: lume şi lumină, oaspe şi oaspete,
jude şi judeci, suroră şi soră, iar acolo unde s-a putut a introdus o
diferenţere semantică justificativă…
Aşa aş explica şi perechea de neologisme tapiserie – tapiţerie.
Relativ la „ingeniozitatea” care a dus la formula
neutrului românesc, prin combinarea unui singular masculin – timpul nostru, cu
un plural feminin – timpurile noastre, e de luat însă în seamă şi impasul în
care ne aduce câteodată această soluţie ingenioasă: cum e corect? Douăzeci şi
unu de state sau douăzeci şi una de state? Vorbitorii ezită, căci dacă state
este feminin la plural, atunci, prin acord, trebuie spus douăzeci şi una de
state, apariţia lui una intrând însă în contradicţie cu un, un
stat. Mie îmi vine să spun douăzeci şi unu de state, dar important este să
constatăm că ambele secvenţe sunt folosite, ceea ce pune în evidenţă atât
„contradicţia” în care ne aflăm, cât şi – mult mai interesant, faptul că
vorbitorii îşi fac anumite calcule, nu aplică mecanic nişte norme, ci sunt
capabili, prin comportamentul lor, să „sesizeze” punctul slab al sistemului. În
fond, este vorba de a intui corect „ideea care a predomnit la zidirea limbii
româneşti”. Din păcate ştiinţa de carte deseori dăunează intuiţiei lingvistice,
deformând-o sau chiar anulând-o, lucru uşor de constatat în multe lucrări de
specialitate, academice, ştiinţifice.
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu