Nicolae Balaşa - Despre „a” de mână, „A” de tipar, școala de astăzi și școala de ieri

 

Despre „a” de mână, „A” de tipar, școala de astăzi și școala de ieri

Literatură

Dr. Nicolae Balaşa

Art-emis

22 Decembrie 2025

 

Povestea, pastilă pentru a redeveni copil - Fragment din romanul „Cerșetor în iadul de la poarta raiului”

Privesc, printre altele, cum în fiecare dimineaţă, părinţii îşi duc pe cei mici spre şcoală. Îi iau de mână, îi urcă în maşină şi… Acolo, totul! Învăţători, pro­fesori, drepturi şi iar drepturi! Cât despre îndatoriri, deocamdată nimeni nu îndrăzneşte a scoate o vorbă. „Mde, trebuie să aibă şi chestiunea asta un dus şi un întors!“ – îmi şoptesc eu mirat, în barbă. Alteori, de la fereastra sufletului, mă uit la câte un bătrânel, cum cară ghiozdanul nepotului. El, o ghindă parcă rătă­cită într-o lume, în care musai să răsară, celălalt, bă­trânul, creanga îndoită care, într-un mâine, poate să dispară. Mă uit şi îmi aduc aminte cam cum a înce­put şi pentru mine. De, trebuie să re­cunosc, n-am încotro, aşteptam şi nu prea şcoala. Tot ce ştiam eu despre ea, despre ceea ce avea să se întâmple acolo, după ce îi voi trece pragul, se rezuma la a mă muş­trului învăţătoarea dacă n-am să fiu cu­minte. De ace­laşi tratament urma să am parte dacă, după min­tea buncii, n-am să învăţ carte.

- Ho, că acuş ai să vezi tu pe ăl din baltă! Nu mai e mult şi începe… Până şi Ghiţa ştie a număra până la zece, numai tu, ba! Ehe, gata! Până aci ţi-a fost cu smiorcăiala, cu… - mă ameninţa mamaie, când îi ie­şeam din vorbe sau mă puneam de-a curme­zişul şi nu voiam, în ruptul capului, să fac ce îmi cerea.

- Mă, fir-ai al limănitului cu pielea ta! Păi de-aia ţi-am dat eu cu troaca?, se înfuria uneori, în timp ce toate orătăniile curţii, înfometate, alergau spre ea.

Troaca? Un fel de postavă mai mică, după mări­mea mea, pe post de leagăn, în care m-au ţinut până la vârsta de vreun an şi ceva. Parcă o văd cum mă legăna, în timp ce torcea lâna din furca înfiptă, între şold şi betele de la brâu. Împingea cu piciorul pe marginea albiei şi fusul: sfârrr, sfârrr! …Cădea din caier parcă dintr-un nor, până undeva, deasupra mea, apoi iarăşi de la început. Sfârrr, sfârrr! După un an, copăcel, copăcel, apoi fuga după oi, prin toate hăţi­şurile, de primăvara până toamna.

Când abia intrasem în al şaptelea an de viaţă, mama, chibzuită cum era, mi-a cumpărat un ghioz­dan din carton, un toc, câteva peniţe şi o călimară cu cerneală.

- Mă copile, de acum înainte asta va fi noua ta traistă! Acum să nu crezi că ţi-am luat-o ca să te duci cu oile, ci pentru mers la şcoală. În ea o să pui cărţile… Până la toamnă, o să-ţi cumpăr şi caiete, şi…

- Şi-un plaivas… - i-a amintit mamaie, fără a fi luată în seamă.

- Află că în vremurile viitoare, cine are carte are parte! – încerca ea să mă convingă.

- Fugi, fă, de-aci! Nu speria copilul. …Şi‑apoi, cu vitele cine se mai duce? Tocmai mă gândeam să mai cumpărăm vreo cinci-şase oi şi vreo şapte-opt capre. Lapte, brânză, lână, carne… Ai ce mânca! Dăm mai uşor cotele. Apoi, în câţiva ani, de‑aci înainte, dacă le sporim, ajungem şi noi în rân­dul lumii! Bă băiete, nu-ţi fie teamă! Dă-o, Doamne iartă-mă, de şcoală! Dacă n-o să-ţi placă, o ungem cu untură şi o s-o mânânce câinii de la stâna lui Jumară! Apoi, să-ţi mai spun ceva: unul, Mărin al lui Sucală, ca să scape de ea, a băut cerneală. Nu te lua după mumă-ta! – se amuza tata pe seama mea.

- Muiculiţă, eu nu ştiu ce o mai fi şi cu cartea asta?! Pe vremea mea, nu era aşa. Doar popa ştia să cetească, însă şi el uneori dădea aşa, din gură, la biserică, fără să mai deschidă Biblia - se amesteca în vorbă şi bunica.

- Mai taci, mumă! Pe vremea dumitale, pogoa­nele şi salbele măritau slutele! Pământul s-a dus pe apa sâmbetei. L-au luat comuniştii… Păi, vezi! Doar ce ai în cap nu poate fi luat. În plus, acum, din câte s-ar zice, şcoala e obligatorie! – se necăjea mama.

- I-auzi, obligatorie?! Fugi, fă, de-aci! Nu mai speria copilul! După tine şi mumă-ta, or să se facă toţi preoţi! Tu nu vezi că ăştia au pus sigiliul pe biserici? Aud că n-ar mai fi voie să te închini la sfinţi! La vremurile de-acum, trebuie zis doar „să trăiţi!“ Să trăiţi şi atât!” - o lua iarăşi de la capăt tata.

Priveam când la unul, când la altul, şi mă bufnea răsul. Când însă rămâneam singur şi vedeam cum trec căruţele încărcate cu grânele cote, despăgubiri de război, mă luau gândurile: „Of, decât toată viaţa cu un ou şi o bucată de mămăligă în traistă, mai bine… Că doar n-o să-mi frângă învăţătorul oasele!”.

În septembrie, cu vreo două săptămâni înainte de a începe anul şcolar, mama mi-a cumpărat cămaşa cu pătrăţele alb-albastre, şapca, uniforma ce veşnic se scămoşa, şi nişte tenişi. Pentru vremurile rele, pen­­tru atunci când noroiul de pe drum ajungea până la ge­nunchi, găsise prin podul casei nişte cizme mai vechi de cauciuc. Îmbrăcat cu toate cele şi cu ghiozdanul în spate, arătam precum soldatul lui Mardale. Din poarta casei şi până la şcoală, cam un kilometru şi jumătate, însă la cât alergasem zilnic după oi, acel dus şi întors mi se părea un fel de nu ştiu ce.

În ziua de 15 septembrie, ca şi acum, ne-am strâns cu toţii, copii mai mici, mai mari, în curtea şcolii. Singuri, fără părinţi! Ei munceau pe brânci pen­tru binele unora, prostia altora şi îngâmfarea ce­lor de pe atunci puternici. Ca şi acum! Şcoala, o clădire cu o singură încăpere şi o chi­chineaţă ce-i ziceau cancelarie, ambele ceva mai mari decât două-trei cocioabe puse la un loc. Să zi­cem, a lui Ciulu, a Anicăi lui Iepanu şi bordeiul lui Veleanu. O zidiseră, punând mână de la mână, ma­teriale şi zile muncă, toţi oamenii din sat. În fundul curţii, mai spre deal, un WC cu două uşi. Una pentru fete, alta pentru băieţi, însă cu toţii veşnic le încurcam. În jurul close­tului, ca de altfel pe oriunde, un fel de putoare a timpului… Ce-i drept, vremurile de atunci şi oricare ar fi ele, au un anume iz sau put al dracului!

După ce şi-au rotit privirea pe deasupra noastră, dascălii ne-au împărţit în două. Am avut noroc, mă luase sub aripa sa învăţătoarea. Am intrat în clasă şi ne-am aşezat. Băncile, nişte scânduri roase, pe post şi de pupitru, şi de scaun. În primul rând, Iulica lui Făsui, ai lui Ivan… Ăia nu prea semănau, deşi erau ge­meni. Apoi, al lui Miţăle. Ăsta e deja mort. Dumnezeu să-l ierte! În rândul al doilea, Ghiţa, eu, Mărin al Pârvii şi Ioane. În spatele nostru, alţii. Prin­tre ei, şi cei ce mai făcuseră odată clasa întâi. Ăştia, ultimii, cică aveau, printre altele, şi miros de prost! Una peste alta, stăteam toţi înţepeniţi ca nişte mo­mâi, puse în capul viei, pentru speriat graurii.

În interiorul încăperii, aerul, un fel de ceva între proaspăt şi var stins. Doar cu privirea am luat seama la tot ce aveam în jur. Pe albul imaculat al peretelui dinspre sud, sus, aproape de tavan, comitetul central, în frunte cu Gheorghe Apostol. Şirul se încheia, dacă nu mă înşel, cu Chivu Stoica. Sau invers! Mă rog, pentru mine, tot un drac era! Spre răsărit, în faţa mea, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai târziu, când a dat col­ţul, o vreme cuiul a fost liber. Între timp, ce-i drept, şi ceilalţi s-au mai rotit… S-au rotit conform rotirii ca­drelor de partid, până în ziua în care au fost toţi daţi jos. Atunci, spre răsărit, a răsărit şi a rămas înţepenit ani mulţi doar Ceauşescu. Mult iubitul şi stimatul tovarăş! Până în ’89, că după aceea, o altfel de rotire a cadrelor de partid! Ca să nu uit, pe pere­tele din spatele meu, harta României. Doar în partea dinspre vest a clasei, albul rămăsese alb încât nici el, ca alb-alb, nu se simţea în firea sa. Acum, după ani şi ani, din câte îmi pare, şi Vestul, tot o apă şi-un pământ!  În fiecare zi de şcoală, parcă eram în ring. Doar târziu, după ce învăţasem deja alfabetul şi puteam să citesc poveştile lui Creangă, ale lui Slavici, şi să râd în hohot, pe ascuns, de personajele lui Caragiale, cam peste tot, în vremuri, alături mie, chingile m-au mai slăbit. Prinsesem deja gustul poveştii! Gustul lumii!

La sfârşitul programului, doamna ne încolona doi câte doi, ca la armată. Ne întorceam spre casă doar salutând, în cor, vreun trecător. Nimic altceva. Doar după ce se îndepărta plutonul, o strigam pe Ghiţa:

- Ce faci, fă, vii cu caprele?         

- Aha! - îmi răspundea ea.

- Ne întâlnim la Părul lui Cioacă, pe dosul Cer­boaiei!

Şi ne întâlneam! Luam şi cărţile cu mine. Mă aşe­­zam pe iarba moale şi repetam: „a mic de mână, A mare de tipar… i mic de mână, I mare de tipar…“

- Cât fac, fă, cinci ori cinci? Ia să văd ştii?

Aiurea, Ghiţăi îi ardea de şotii! La fel ca şi celor din ziua de astăzi!