Andrei Avram - Emil Cioran – biografia ca pedagogie negativă

 

Emil Cioran – biografia ca pedagogie negativă

Andrei Avram

23/12/2025

 

              Nenorocirea este rezervată tinerilor. Ei sunt aceia care promovează doctrinele intoleranței și le pun în practică; ei sunt aceia care au nevoie de sânge, de țipete, de tumult și de barbarie. Pe vremea când eram tânăr, întreaga Europă credea în tineret, întreaga Europă îl împingea în politică, în problemele de stat.  […] Noi, tinerii țării mele, trăiam din Nebunie. Ea era pâinea noastră cea de toate zilele. Așezați într-un colț al Europei, disprețuiți sau ignorați de întreaga lume, voiam să facem să se vorbească despre noi. Pentru a reuși, unii se foloseau de revolver, alții debitau cele mai mari absurdități, teoriile cele mai bizare. […] Extravaganţele mele de odinioară îmi păreau de neconceput; nu puteam nici măcar să-mi imaginez propriul trecut. Și când îmi întorc privirea înapoi, el pare să-mi amintească anii altcuiva. Este un altul cel pe care îl reneg; tot ce înseamnă „eu” este acum aiurea, la o mie de leghe de cel care am fost[1].
            J. P. Jacobs îmi scrie de la Berlin, pe care îl detestă și a cărui urâțenie îl înspăimântă. Toate impresiile mele despre acest oraș, unde am stat în 1934-35, îmi revin la suprafața conștiinței. Am dus acolo o viață de halucinat, de nebun, într-o singurătate aproape totală. O, dacă aș avea curajul sau talentul să evoc acel coșmar! Dar sunt prea slab ca să mă pot cufunda iar în asemenea grozăvii. Nu-i mai puțin adevărat că acel sejur m-a marcat pentru tot restul vieții. E apogeul negativ al vieții mele[2].
 

             Firul care leagă întreaga biografie cioraniană postbelică este al vinovăției, al culpei morale de care s-a făcut vinovat, al luptei purtate pentru a-și explica cum a fost posibilă propria cădere în hăul extremismului politic, o încercare fără sfârșit de a oferi explicații treptelor pe care le-a coborât pentru a ajunge la ceea ce denumește a fi „apogeul negativ” al vieții sale.

            Opera și viața maturului Cioran pot fi interpretate și din această perspectivă, a unui minuțios cercetător al propriilor greșeli, un drum parcurs à rebours, de pe culmile erorii înspre abisurile introspecției, către singurul loc în care, explicându-și cum a fost posibilă propria nebunie, Cioran oferă răspunsuri pentru nebunia la care a fost martoră întreaga lume.

              Cioran, în perioada franceză a vieții sale, îl supune unei critici nemiloase pe cel care va fi fost, dar pe care nu-l mai recunoaște. Astfel, printr-un proces complex, profund influențat de atrocitățile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cioran se înstrăinează de Cioran, devenind un anti-Cioran.

            Într-o epocă în care nostalgia după diferite trecuturi inventate și idealizate a atins cote alarmante, în care prezentul este denigrat în numele unui trecut prezentat trunchiat, Cioran ne poate fi antidot. Putem învăța de la cei cărora credința în „fleacuri de organizații” sau în „idealurile istorice și efemere” le-a distrus destinul, de la cei care și-au dedicat ani buni din viață pentru a înțelege cum a fost posibilsă aducă ofrande pe altarul noilor religii politice, de la cei care au depus mărturie la „tribunalul istoriei” împotriva propriilor excese.

              De la „spiritual” la „radicalismul politic”[3]                    

              Devenit student la Facultatea de Filosofie și Litere din București, tânărul intelectual este profund dezamăgit de atmosfera pe care o întâlnește în capitala României Mari. Scrisoarea trimisă lui Bucur Țincu,  prietenului său din copilărie, reprezintă o radiografiere societății bucureștene, a sentimentelor unui tânăr cu așteptări mari și dezamăgiri pe măsură:

              „Întâmplări recente m-au convins că intelectualul român nu există. Noi n-avem intelectuali și nici nu vom avea. […] Aici, în țară, nu se poate face nimic fără legături personale și recomandații. Poți trimite studii strălucite la orice revistă, nici una nu-ți va publica, fiindcă la noi nimeni nu este capabil de o considerație obiectivă. Există un subiectivism nenorocit în această nație, care împiedică în mod fatal și inevitabil orice încercare de valorificare justă. Aici, în București, nu te poți ridica decât prin flatare și renunțare complectă la tine”[4].

Tânărul intelectual ardelean va fi sosit în Balcani.              

              În ciuda neajunsurilor amintite, Cioran este un tânăr pasionat de filozofie, dedicat marilor dezbateri culturale. Frecventează cu nesaț atât „marile bulevarde culturale” ale lumii, cât și aleile mai puțin cunoscute. Aplecarea sa spre cunoaștere îl face, la începutul anului 1933, să plaseze în antiteză spiritualul și politicul, să renege – iremediabil la prima vedere – cel de al doilea aspect:

              „În locul problematicii religioase şi filozofice de acum câţiva ani, […] ni se înfăţişează, cu un absolutism scandalos, alternativa politică şi socială a stângii sau a dreptei, pretinzându-se să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenţei tinerilor de la «stânga». Dar atunci când nu crezi în valori, când pui la îndoială totul, când îţi este absolut imposibil să spui ce este bine şi ce e rău şi când eşti convins de iraţionalitatea organică a vieţii, ţi se pretinde să crezi într-un fleac de organizaţie sau să militezi până la sacrificiu pentru un ideal istoric şi efemer, când din premisele sceptice şi pesimiste nu poţi trage alte concluzii despre societate decât cele implicate în premise şi consideraţii metafizice”^[5].

            Cioran refuză înregimentarea politică, iar pe politicieni îi consideră „nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficiență”[6].

              Din perspectivă culturală se dovedește a fi un germanofil convins, sătul de ceea ce considera a fi un monopol cultural al Franței asupra României. Cioran manifesta pentru o orientare înspre cultura germană[7], creionând apologia Germaniei[8].

Poziționările sale nu erau rupte din cerul ideilor, ci, alături de moștenirea culturală specifică Europei Centrale, erau influențate de interese lumești. Tânărul intelectual se lupta din răsputeri să obțină o bursă de studiu în Germania și, datorită unor prietenii oportune, a reușit să obțină o bursă Humboldt, chiar dacă dosarul său fusese depus după finalizarea termenului oficial[9].

              Tânărul pentru care politica reprezenta opțiunea celor slabi, un refugiu al mediocrilor lipsiți de anvergură intelectuală, ajunge bursier în Germania nazistă, într-un mediu în care neutralitatea referitoare la problematicele politice risca să te transforme într-un „dușman al comunității naționale”.

              Cel care doar cu un an înainte critica fără drept de apel înregimentarea politică, ajunge să gireze criminalitatea regimului politic național-socialist[10], considerând că, în Germania, „mistica Führer-ului ar fi pe deplin justificată”: „Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, pentru care orice act de viaţă câştigă semnificaţie numai prin participarea simbolică la destinul istoric al unei naţiuni”[11].

            Teatralitatea regimului politic național-socialist[12] îi fură conștiința critică lui Cioran. Pur și simplu se lasă orbit de spectacolul pus în scenă de nazism, adoptă fără discernământ butadele propagandei naziste și devine releul acestora în presa românească. Începe încet, dar sigur, să coboare treptele care îl vor face să ajungă la vârful icebergului radicalizării sale politice, moment care poate fi identificat în scurta existență a statului național-legionar, atunci când Cioran, revenit în România, a adus ode „Căpitanului” Mișcării Legionare și a redactat articolul Profilul interior al Căpitanului[13].

              Înfrângerea Rebeliunii Legionare i-a tăiat avântul revoluționar lui Cioran. Paradoxal, în ciuda simpatiilor politice făcute publice, Cioran a fost numit de regimul antonescian consilier cultural la Vichy, funcție pe care a deținut-o doar câteva luni. Contradicția a fost remarcată și de Mihail Sebastian, fiind consemnată în Jurnalul său:

              „Îl întâlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E radios. «-M-au numit». A fost numit ataşat cultural la Paris. «–Înțelegi –zice – dacă nu mă numeau, dacă rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aş fi prezentat cu niciun preţ. Dar aşa, totul s-a rezolvat. Înţelegi?». Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Şi mai ales nu aici – la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite. Aş fi vrut, şi ar fi meritat, să însemnez cele două convorbiri mai lungi pe care le-am avut cu el în decembrie”[14].

              Nu este lipsit de interes faptul că, spre deosebire de alți congeneri, Cioran nu a evitat întâlnirile și convorbirile lungi cu Mihail Sebastian, o persona non grata, conform politicii antisemite a statului național-legionar. Să aduci osanale „Căpitanului”, să fii atât de entuziasmat de preluarea puterii de către legionari încât să hotărăști revenirea în țară, dar, în același timp, să nu eviți întâlnirile și discuțiile cu un prieten de origine evreiască este un alt paradox cioranian.

Refuzul istoriei

Fiind martor al tăvălugului nazist, al criminalității din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Cioran conștientizează că a greșit. Primele dovezi ale metamorfozei sale sunt regăsite în scrisorile pe care le trimite apropiaților. Lui Alphonse Dupront îi mărturisește în aprilie 1941:

„Acum, când am început să trec în revistă greșelile și certitudinile mele trecute, șederea mea la Paris mi se pare momentul cel mai hotărâtor, cotitura care atârnă cel mai greu în bilanțul experiențelor mele”[15].

În anii grei ai războiului, „teroarea istoriei” s-a năpustit și asupra prietenilor evrei ai lui Cioran. Deportarea și asasinarea la Auschwitz a prietenului său Benjamin Fondane și a surorii acestuia, Lina Pascal, pentru a căror salvare s-au făcut eforturi zadarnice, îl vor marca pentru tot restul vieții[16].

Unul dintre aceia pe care nefericit îi considera a descinde „dintr-o altă specie de maimuțe decât noi”[17], un evreu, este cel care îl ajută să supraviețuiască în anii grei ai războiului. Le mărturisește aceasta părinților săi:

„În multe privințe, am avut noroc cu un prieten evreu român care se află la Paris din 1940. L-am cunoscut în țară mai demult. Deși mult mai în vârstă decât mine (are 58 de ani), el a fost mai cumsecade și mai generos decât toți ceilalți prieteni «creștini̱» laolaltă. N-a trecut săptămâna fără să mă invite la o masă copioasă; pot conta în orice împrejurare pe sprijinul lui. În fond, toate ideile sunt absurde și false; nu rămân decât oamenii așa cum sunt ei, indiferent de origine și credințe. În această privință, m-am schimbat mult. Cred că niciodată nu voi mai îmbrățișa nici o ideologie”[18].

Pe cine altcineva decât pe un vechi prieten îl poți face părtaș neliniștilor tale? Petru Comarnescu devine duhovnicul său, cel căruia îi mărturisește transformarea prin care a trecut.:

„Așa-zisele mele «fervori» politice de altădată îmi par a ține de preistorie. Au fost oare aberații, adevăruri sau iluzii, n-aș ști să spun. Ele țin de o epocă dispărută, pe care n-o pot nici disprețui, nici regreta. Mi se reproșează de pretutindeni – și până la saturație – entuziasmul pe care l-am avut pentru un anumit delir colectiv de acolo, sunt făcut chiar responsabil și mi se atribuie astfel o eficacitate pe care nu mi-am atribuit-o niciodată. După eliberare, dragii compatrioți de pe aici se încrâncenează să-mi creeze neplăceri! Și doar datorită francezilor n-am apucat o turnură mai gravă. Astfel că am luat decizia să nu mă mai amestec niciodată în treburile țării noastre. Sunt de altfel mai detașat de ele ca niciodată. Deși franceza este grea, am adoptat-o, fie și doar pentru dificultățile de care mă izbesc: nu voi mai scrie niciodată în românește. […] Ceea ce am fost nu mă mai interesează. Cum am putut scrie această Schimbare la față…, cum am putut acumula atâta elan, insolență și pretenție? Am dezînvățat megalomania și pasiunea. Nu voi mai fi în serviciul niciunei cauze, nici măcar a Disperării. […] În prezent, plătesc scump faptul că am pus freneziile inimii mai presus de conceperea unei opere”[19].

În momentul redactării scrisorii trimise prietenului său, Cioran hotărâse să renunțe definitiv la scrisul în limba română. A pierdut nopți, a fumat și a băut cafea în exces, pentru a reuși să scrie în limba franceză, așa cum nu o mai făcuse nimeni înaintea sa.

Rezultatul? Publicarea Tratatului de descompunere[20], operă definitorie pentru consacrarea lui anti-Cioran. Lucrarea se deschide abrupt, marcând o ruptură iremediabilă între cel ce va fi fost Emil Cioran și cel ce va fi devenit E. M. Cioran:

„În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. Aşa se nasc ideologiile, doctrinele şi farsele însângerate. Idolatri din instinct, convertim în absolut obiectele viselor și intereselor noastre. […] Chiar când se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri să făurească simulacre de zei el îi adoptă apoi cu febrilitate; nevoia lui de ficțiune, de mitologie triumfă împotriva evidenței și a ridicolului. Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubește peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă refuză. Orice intoleranță, orice intransigență ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în zeu, consecințele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeița Rațiune, de ideea de națiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziției sau ale reformelor”[21].

„Gânditorul român descrie atât de bine psihologia înregimentării întrucât el însuși crezuse «în idealuri istorice și efemere», în imperativul realizării în Istorie. Din această perspectivă, capitolul Genealogia fanatismului poate fi considerat și un exercițiu de acerbă introspecție, o autocritică indispensabilă celei de «a doua nașteri ale sale»”[22].

Dacă în „perioada românească” a vieții sale realiza „elogiul profeției”[23], maturul Cioran devine un antiprofet: „În orice om dormitează un profet, și când acesta se trezește, în lume răul mai crește puțin…Nebunia de a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea țâșnește din adâncimi necunoscute instinctului de conservare. Fiecare își așteaptă clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump faptul de a nu fi nici surzi și nici muți…”[24]. Istoria devine pentru Cioran „manufactură de idealuri…,mitologie lunatică, frenezie a hoardelor și a singuraticilor…, refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă sete de ficțiuni”[25].

Imaginându-și un discurs al antiprofetului, Cioran își face cunoscută, de fapt, noua identitate:

„Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorințele și din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a trage o concluzie, am învins spiritul, așa cum am învins și viața, din oroarea de a căuta în ea o soluție. […] Odinioară aveam un «eu»; acum nu mai sunt decât un obiect…[…] Ucigând profetul din mine, cum aș mai putea avea un loc printre oameni?”[26].

***

Cioran nu a fost singur în această „poveste”. Din ea a făcut parte o întreagă generație, „tânăra generație interbelică”, celebra „generație Criterion”. Necrologul dur — și pe alocuri nedrept — pe care Eugen Ionescu îl consacră generației din care a făcut parte, într-o scrisoare adresată profesorului Tudor Vianu, este relevant pentru pustiul lăsat în urmă de o întreprindere intelectuală fără precedent, care, inițial, își propusese „să exprime în forme universale sufletul românesc”:

„Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. […] Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat şi pe ei, dincolo… Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze şi mai bine golul din juru-i”[27].

Biografia lui Cioran depășește cazul individual și devine parte esențială a destinului unei întregi generații, probabil cea mai talentată care s-a născut în cultura română. Tineri cu un potențial imens, care s-au lăsat seduși de idei distructive. Cioran și-a mărturisit eroarea, a pătimit din cauza ei și a depus mărturie. Suntem dispuși să învățăm din această pedagogie negativă?

 

[1] Cioran, Țara mea, în românește de Gabriel Liiceanu, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 19-20.

[2] Cioran, Caiete 1957-1972, Cuvânt înainte de Simone Boué, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Humanitas, București, 2016, p. 349. Însemnare din iulie 1966.

[3] Împărțirea articolului în De la „spiritual” la „radicalismul politic”și Refuzul istoriei, pornește de la titlul și structura lucrării mele: Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, Editura Universității din București, București, 2021. Nu îmi propun reluarea tuturor aspectelor legate de biografia cioraniană, demers realizat deja în lucrarea amintită, ci punctarea momentelor decisive care vor duce la radicalizarea sa politică și la prezentarea aspectelor pe care le consideră „apogeul negativ” al vieții sale.

[4] Scrisoare către Bucur Țincu, 24 ianuarie 1931, în Emil Cioran, Opere Volume (2) Publicistică. Manuscrise, Corespondență, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, pp. 997-998.

^[5] Emil Cioran, „Între spiritual și politic”, în Calendarul, Anul II, nr. 261, 2 ianuarie 1933, p. 3.

[6] Ibidem.

[7] Emil Cioran, „Pentru o orientare înspre cultura germană”, în Calendarul, Anul I, nr.123, 10 august 1932, p.1.

[8] Emil Cioran, „Apologia Germaniei”, în Calendarul, Anul II, Nr. 386, Luni, 5 iunie 1933, pp. 1-2

[9] Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei,  pp. 56-58.

[10] Emil Cioran, „Revolta sătuilor”, în Vremea, An VII, Nr. 349, 5 august 1934, p. 2.

[11] Emil Cioran, „Hitler în conştiinţa germană”, în Vremea, An VII, Nr.346, 15 iulie 1934, p. 3.

[12] Referitor la acest aspect, vezi: George L. Mosse, The fascist Revolution. Toward a General Theory of Fascism; with a critical introduction by Roger Griffin, The University of Wisconsin Press, Madison, Wisconsin, 2021.

[13] Emil Cioran, „Profilul interior al Căpitanului”, în Glasul strămoșesc, Anul VI, Nr. 10, Sibiu, 25 decembrie 1940, p. 5. Pe lângă portretul encomiastic pe care i-l realizează lui Corneliu Zelea Codreanu,  Cioran, cel care, cu doar câțiva ani înainte, se debarasa de orice idealizare a trecutului istoric, decide să ridice în slăvi presupusele calități dacice, doar pentru a realiza o punte imaginată între acestea și „calitățile legionarilor”, discutând, nici mai mult, nici mai puțin, decât despre „reînvierea virtuților dace”.

[14] Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omat, Prefață și note de Leon Volovici, Humanitas, București,  1996, p. 287.

[15] Emil Cioran către Alphonse Dupront, 19 aprilie 1941, în Alphonse Dupront, Despre România: texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny, Traducere din limba franceză de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iași, 2025, p. 289.

[16] „E. M. Cioran Dialog cu Arta Lucescu-Boutcher – ianuarie 1992 –”, Prezentare și traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, în Apostrof, Anul XXII, Nr. 9 (256), 2011, pp. 16-19.

[17] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ediția a II-a, Editura Vremea, București, 1941, pp. 156-157.

[18] Scrisoare către Părinți, 17 aprilie 1946, în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1158-1159.

[19] Scrisoare către Petru Comarnescu, Paris, le 11 Janvier 1947, traducere Mădălina Lascu, în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1788-1789.

[20] Pentru contextul redactării lucrării și analiza comparativă a diferitelor variante ale Tratatului de descompunere, vezi Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 243-258.

[21] E. M. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, București, 1992, p.7

[22] Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 246-247.

[23] Emil Cioran, „Elogiul profeției”, în Vremea, an VII, nr.339, 27 mai 1934, p. 2. 

[24] E. M. Cioran, Tratat de descompunere, p. 12.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu, 19 septembrie 1945, în Scrisori către Tudor Vianu II (1936-1949), Ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, Note de Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, București, pp. 274-275.

 

ANDREI AVRAM - Emil Cioran – biografia ca pedagogie negativă