Ben Todica - Lumina care nu se stinge

Lumina care nu se stinge

Ben Todica

 

Smărăndița e ieșită o țâră din rânduială și nimeni nu mai pune pe foc. Jarul se stinge, piroștele nu fierb, iar mâțele miorlăie flămânde. E frig în cameră și mai frig în lume. Și atunci apare întrebarea: ce facem cu Eminescu? Ce facem cu ai noștri?

Buna-cuviință nu e decor, ci lege. Cine nu stă deoparte va fi pus deoparte. Legionarii n-au fost de noi, așa cum n-au fost nici de Nicolae Iorga. L-au urât pentru glasul lui, pentru autoritatea lui morală, pentru că stătea în calea lupilor. L-au ucis mișelește, cu pistolul, crezând că pot stinge lumina. N-au reușit.

Iorga a fost un luptător neobosit, energic, spiritual. Tocmai de aceea a fost vânat. Lupii, îmbrăcați în piei de oaie, l-au sfâșiat fără noimă. A fost triumful maniacilor crimei, al imperiului care făcea din moarte o ocupație. Dar istoria nu le-a aparținut.

Strălucirea nu e a noastră, vine din altă parte. O primim de la cei care ard pentru ceilalți, din lumina trupurilor și a îngerilor care ne spală conștiința. Este Duhul.

Am înțeles asta într-o fugă din țară, când eram cinci tineri rătăciți pe drumurile Europei, cu mai mult curaj decât experiență. Am trecut fâșia în Iugoslavia, apoi în lagărul din Trieste, unde ni se promiteau trei lumi: America, Canada, Australia. Unii s-au pierdut pe drum. Alții au fost înghițiți de uniforme străine și destine frânte.

Într-un tren spre Franța, un bătrân cu pardesiu verde și păr ciufulit ne-a auzit vorbind românește. Ne-a ajutat fără să ceară nimic. „Am fost și eu ca voi”, ne-a spus. În podul vagonului, lângă cazanul de apă, am învățat că uneori salvarea poartă chip modest.

 

Ani mai târziu, într-o librărie din Melbourne, chipul acelui bătrân m-a izbit de pe coperta unei cărți. Utopia. Atunci am înțeles lângă cine mi-am purtat soarta o zi și-o noapte. După Revoluție, căutându-l pe Cioran, l-am găsit pe Țuțea și m-am molipsit de această dragoste de Lumină.

Ce giganți! Fără să-i fi cunoscut în școală, Dumnezeu m-a trecut pe lângă ei ca printr-o inițiere tăcută. Viața mea în Vest am dus-o pe umeri de sfinți.

Dacă vrei să fii respectat, respectă-i pe ceilalți. Munca adevărată nu se laudă, nu se cruță, nu se termină. Ea se face cu bucurie, cu nebunie și cu sfințenie. Orice povară are nevoie și de dreapta, și de stânga.

 

Lumina nu se stinge. Se transmite.

Dacă vrei să fii respectat, respectă-i pe ceilalți. Atât. Nu e filozofie. Tu ce crezi? Cât e ziua de lungă, ea muncește. O viață întreagă ar încăpea în munca ei. Nu-și cruță forțele. Muncește cu bucurie, cu nebunie și cu o sfințenie care nu cere aplauze.

Revolta ne cântă penitența.

Nu pot să-i sufăr nici pe legionari, nici pe mafioți. N-am nimic în comun cu coioții ăștia și nici cu sinucigașii care confundă istoria cu propria lor frică.

Știi să te joci cu focul. O faci în culori. In istorie omul a atins divinul cel mai aproape în comunism, în timp ce vestul sa scăldat în orgoliu și destrăbălare.

Mă obișnuiesc din timp cu iadul – nu ca amenințare, ci ca exercițiu de luciditate.

Lișița? O pasăre de baltă.

Și noi? Prinși în plasa internetului, pești și păsări de baltă deopotrivă.

 

Aș fi putut scrie ceva mai deocheat, dar „De veghe în lanul de secară” nu e scandal. Doi bătrânei simpatici și atât. Ce altceva ar fi putut scrie Salinger? Nu e nimic ieșit din comun – și poate tocmai de aceea rezistă.

Asta e poezie.

Nu sunt poetul fericit al succesului. De ceva vreme nu-mi găsesc ideea, scânteia, fleacul care să lege lucrurile. Aș vrea ceva mărunt, dar adevărat, ceva care să fie pe placul lui Dumnezeu – Prometeul meu personal.

Ieși în crâng. Strigă la cer și la stele. Răspunsul vine, dacă știi să-l auzi.

Un poem bun e magic, energic, boem. Răspunsul e ecoul.

Muza nu vine pe covor roșu. Uneori te lovești cu capul de prun, alteori de realitate. Important e să te întorci acasă viu și să te trezești în poezie.

Pot striga liniștit. Nimeni nu mă judecă. Sau, dacă o face, n-are importanță.

Viața e plină de paradoxuri și de ortodoxii. Femeia frumoasă face mofturi, dar respectul nu se negociază. Omul cu omul, așa se cade.

Și mai e ceva: binele ajunge uneori dușmanul binelui.

 

Limba noastră – haina de gală a unei istorii încercate – e batjocorită cu o ușurință care doare. Unii vin cu argumente serioase, alții cu prostii savante. Le recunoști ușor: fac zgomot, dar nu luminează.

 

Fără limbă nu existăm. Nici ca popor, nici ca slujitori ai Cuvântului. Se apropie ziua lui Eminescu și, ca de fiecare dată, unii se grăbesc să-l răstignească din nou. Nu-s mari meșteri, dar sunt mulți. Iar noi? Uneori prea tăcuți.

 

Cartea e superbă. Autorul, însă, deranjează. Așa și trebuie.

 

Te spetești, Ben.

Și bine faci.

 

Îmbrățișez voinicește.

 

Ben Todica in dialog cu Pavel Ratundeanu (segment corectat/cenzurat din MERE PADURETE TARZII 17)