traducere: George Anca
Pentru a face
bine înțeleasă realitatea societății, s-a recurs la o comparație între
societate și pădure. Partizanii societății spun individualiștilor: voi afirmați
că pădurea nu există, pentru că nu vedeți decât arborii, arborii vă ascund deci
pădurea?
Să ne oprim un
moment asupra acestei comparații, foarte banală desigur, dar cum nu se poate
mai sugestivă.
Pădurea este
în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri.
Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori.
Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu
se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede
și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un
fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a
arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac
drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite
arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le
dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră,
arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi
noduroase.
Societatea
este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune,
Stat sunt, ca și pădurea, abstracții concrete.
Când privim
lucrurile sub un unghi restrâns, nu observăm decât sentimentele și interesele
noastre egoiste; importanța pe care o acordăm eului nostru ne ascunde vederea
realității sociale; când, dimpotrivă, ne depășim, atunci societatea ne apare în
toată vivanta sa realitate și noi mergem până la sacrificiul de sine, pe care
ea ni-l comandă uneori. Noi nu existăm, doar ea pare să existe. Mai mult, ea ne
disciplinează. Așa cum pădurea comandă puseul arborilor spre lumină, astfel
societatea ne forțează să privim în sus, mai departe decât interesele noastre
egoiste, ea ne orientează către alte realități care ne transcend. Toată morala
noastră nu este decât echivalentul a ceea ce este menținerea arborelui în
pădure.
Dacă
raporturile omului și ale societății sunt identice celor ale arborilor și
pădurii, care sunt, prin analogie, raporturile omului cu Dumnezeu? Nu sunt oare
aceste raporturi un pic aceleași precum cele dintre arbore și pădure, sau ca
acelea dintre om și societate? Poate nu putem noi observa pe Dumnezeu pentru că
propria noastră ființă ni-l ascunde. Pentru a vedea societatea, am spus că
trebuie s-o privim dintr-o aruncătură de ochi în ansamblu, într-o vedere
sintetică, așa cum trebuie privită de departe pădurea pentru ca arborii să nu
atragă individual atenția. Se merge cu siguranță la fel pentru a vedea sau, mai
bine, pentru a concepe pe Dumnezeu. Trebuie considerat nu printre obiectele sau
evenimentele imediate apropiate nouă, ci să privim lucrurile și evenimentele în
ansamblul lor, într-o largă perspectivă. La drept vorbind, natura fizică nu ne
va arăta niciodată pe Dumnezeu, căci ea este făcută mai degrabă pentru a-l
ascunde – și aici Kand avea grandios dreptate – trebuie a-l ascunde în regnul
moral al societății și al istoriei, luat în ansamblul său, dacă nu, indivizii
ne vor masca realitatea lui Dumnezeu așa cum ne-o maschează pe cea a
societății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu