Oculus

Anca Adumitroaie

            Fereastra rotundă părea să unească cerul calm și nesfârșit cu singurătatea îngândurată a micului cimitir și cu marea de flori a parcului. Albul străbătut de vinișoare verzui al pietrelor funerare presăra coama tăcută a colinei, întrerupt ici și colo de tristețea umilă a crucilor de lemn.

            Femeia botezase cândva fereastra aceea rotundă "oculus în domul gândurilor". Mâna ei albă și prelungă, pe care strălucea aurul firav al verighetei, urmărea firele neștiute ale poveștii pietrei cenușii, în care nervuri fără număr se împleteau și se contorsionau misterios. Toate păreau a se uni în estuarul de alabastru al unei alte mâini, prizonieră pe vecie în inima pietrei. Era o mână puternică și sinceră, mână de ascet, artist sau arcaș.

Sculptorul o crease sprijinită pe strunele unei chitări și, datorită cine știe cărei iluzii optice, degetele osoase păreau a tremura pe griful încremenit. Inelarul mâinii era încercuit de o abia perceptibilă verigă în relief, pe care se întrezărea conturul unui trifoi cu patru foi. Ochii mari, tremurând de lacrimi adânci, ai femeii urmăreau fiecare frunză a trifoiului pe degetul de marmură, în vreme ce mâna ei vie se așeza pioasă pe mâna strunelor reci...

            Fusese prima ei iubire acum mulți ani, vreo douăzeci. Nu știa de ce se indrăgostise mai întâi: de ochii năvalnici, încătușați parcă într-o vară nebună sau de mâinile cu degete lungi, ascetice, senzuale, care păreau una cu chitara lui dragă. Era iubirea aceea a întinderilor nesfârșite de început de viață, când toate drumurile par a se îndrepta, armonios și nestăvilit, spre fericire.

            Trăiau amândoi însă într-o lume absurdă, în care unele visuri se pedepseau înainte de a se întâmpla, iar muzica lui nu părea a-i mulțumi pe cei puternici. Băiatul cu ochii grei de nopți viitoare urma să plece departe, dincolo de marele ocean, alături de fata pe care o iubea, într-o lume cu versuri libere și indrăznețe pentru notele chitării lui.

            Parcul inundat de flori tinere le împărtășise primele legăminte ale unei veșnicii împreună. Tot atunci culeseseră verigile firave ale trifoiului cu patru foi și-și înlănțuiseră unul altuia inelarele, ca să-i însoțească norocul pe drumul vieții. Femeia cu ochii mari și triști nu uitase nicicând acel amestec de fericire aproape ireală și teamă neînțeleasă al legământului verigii de trifoi...

            În zorii zilei următoare revăzuse trifoiul, pe degetul mâinii prelungi, ascetice, prăbușite, învinse...Privea încremenită, refuzând să vadă mâna aceea, într-un spital cenușiu și rece, atârnând absurd pe marginea unei tărgi abandonate fără prea multe menajamente într-un coridor întunecat. Băiatul se stinsese, i-au spus, de leucemie galopantă, de la o ora la alta, fără să fi suferit vreodată de vreo boală. Poliția secretă avea otrăvuri fantomă, care ucideau eficient și tăcut, fără a se desconspira. Victimele mureau rapid, cu simptome explicabile. Băiatul cu ochii nopților îndepărtate nu trebuia lăsat să plece spre lumi cu versuri libere pentru muzica și iubirea lui...

            Prin fereastra rotundă a mormântului în formă de chitară, anii se scurseseră tiptil și neiertător. Femeie acum, fata cu ochii mari și triști culese din iarbă veriga unui trifoi cu patru foi al iubirii trecute. Cu ea își înlănțui inelarul alături de aurul prezentului, mângâind apoi tremurat, ca un vânt de larguri, mâna de piatră, cu legământul și chitara ei.