Drumul

Aurelia Satcau

Cercetator, Terapeut, stabilita in Melbourne, Australia din 1997

'Drumul nostru' (2009, realizator Ben Todică) este o meandră: ca un şarpe uroburic, acest film de excepţie forţează orice tentativă de analiză la o bine antrenată artă a psihanalizei şi a secretului arhetipurilor primordiale, a înţelegerii istoriei ca dinamică a lui triple-C: cultură, creativitate, conflict; a re-construcţiei sensului autohton al unui Sine - sinele românesc - destinat deopotrivă materialităţii precare, dar şi unui primitivism spiritual sublim.

Şarpele (trenul) străbătând molatec un areal uranian de zăcăminte grele în spaţiul bănăţean al urbei natale, Ciudanoviţa, se metamorfozează în imaginile spectrale ale călătorilor fără destin survolând nodificaţiile onirice ale unei copilării şi tinereţi răsfăţate în promiţătoarele sub-urbii de exploatare minieră, şi rămânând tot atâtea imaginări ale unui trecut fără viitor.

Psihanaliza necesară citirii acestor coduri intime lui Ben Todică revelă un timp/spaţiu arhaic primordial, ab initio (ca şi cel Eliadesc), a cărui bifurcaţie este spre un viitor imposibil, fie acesta utopic sau apocaliptic.

Fie din intimitatea compartimentului în trenul alunecând lasciv între peisajele anoste ale unui prezent iremediabil tributar decadenţei treptate, fie din scaunul de pasager al maşinii unde Deluţă, şoferul, navighează aceleaşi meandre de zăpadă murdară care de această dată nu reuşesc să despartă trecutul de prezent, călătorii apărând purtaţi între viaţă şi moarte (Deluţă avea să piară el însuşi, doi ani mai târziu, strivit de un camion în propria curte).

Ben Todică se angajează stoic într-o croazieră de parcurs istoric a cărui corespondenţă în prezent trebuie imaginată. Şi chiar şi aşa, veleităţile comuniste ale unor autarhici ani '50, '60', '70 ai secolului trecut apar greu de egalat din avanpostul apocaliptic al dezolării, al dezintegrării de sine prezente.

Ca şi istoria mitologizată, schismastică a unui Anselm Kiefer (maestru al Expresionismului German), 'drumul' lui Todică reversează  prezentul muribund al absenţei în peisajele refuzînd să se trezească altundeva decât în interioarele secrete ale memoriei, către un trecut dinamic şi ardent, cel al iluziilor socialiste deopotrivă idilice şi infantile.

Ca şi în analiza operei lui Kiefer, filmul lui Todică necesită forţa unică a psihanalizei pentru a reuşi să descifreze în regizorul român tendinţa către mariajul sine-qua-non dintre naţionalism şi istorie, un angajament pe cât de conştient în devoţiunea needulcorată, pe atât de subconştient la nivelul amprentei amare lăsată în textura, fie ea şi solidă, ne-efemeră, dar sensibilă a spiritualităţii regizorului.

Dacă Kiefer răspunde, în griurile atavice ale picturii sale monumentale, unei istorii supusă perpetuu (re)capitulării, auto-blamării, filmele lui Todică refuză vehement cadrele post-moderne ale fascinaţiei cu 'nimicul' (Nietzschean), cu futilitatea, şi, în consecinţă, cu angoasele morbide produse de absenţa oricărui viitor, marcă inconfundabilă a (literalmente) nimicniciei prezentului; filmul românului-australian rezistă în Olimpul modernist al frondei, gata să înfrunte mai degrabă Apocalipsa (şi sperând în aceasta probabil Învierea) decât Nimicul la rang de Istorie.