Era
ora 13. Pe cerul senin de primavera huruit, salve de artilerie neasteptate,
explozii care ne smulg usile din balamale facand tandari geamurile in locul in
care George Enescu isi compunea cvartetul in mi bemol major. Alt cutremur…
provicat de aceasta data de nebunia ucigatoare a oamenilor, rastoarna si darama
peste tot in jurul nostru, casele peste locatarii lor; porumbeii zboara
inebuniti in stralucirea metalica a rachetelor luminoase.
Ultimul
racnet al geniului ethnic al secolului…. Progresele civilizatiei! Care intuneca
albastrul cerului si acopera soarele.
“Rusii”
a fost pe buna dreptate, primul gand al bucurestenilor incremeniti.
“Nu,
sunt americanii”’ afirma nepotica mea caci le-a recunoscut aparatele ca o
adevarata fica de pilot ce este (Bazu
Cantacuzino fiind tatal ei).
Bombardament
amertican-american, da- oricat ar parea de uluitor! Asupra Bucurestilor, oras
deschis, lipsit de orice obiectiv de razboi; populatie civila nevinovata, fara
aparare….nimeni nu era strain de asta, ce a provocat adevarate scene de
Apocalipsa, la care George Enescu si cu mine am asistat, fascinate de teribilul
spectacol, de sus de pe terasa noastra.
La
cinzeci de metri distanta, ard oamenii pe acoperis unde se refugiasera vazand
ca imobilul – hotelul Spelndid, cu douazeci de etaje- ia foc fara putinta de
scapare. Masini in flacari cu soferul mort la volan, cu ocupantii masinii
calcinati in adancul ei, trecand in zig-zag cu o viteza nebuna, prin fata
portii noastre, zdrobindu-se la prima cotitura a strazii; trecatorii fugeau
fara tinta unde sa se duca! Facuti farama sub ochii nostril, de explozii ce isi
accelerau ritmul minut in minut zagaltaind
din temelii casa pe care nu ne hotaram sa o parasim, cu toate rugamintile
disperate ale persdonalului nostru devotat, preferand sa murim pe terasa
noastra sub cerul liber, decat sa ne ingroape de vii daramaturile vreun ui
adapost nesigur. Dar mai ai notiunea mortii in astfel de moment? Gandul la
aceste adaposturi ma ingrozea mai tare decat exploziile si prapadul facut de
bombe, chiar daca la picioarele noastre la etajul al cincilea suflul arunca
bucati smulse din pavaj, mari cat niste pietre funerare de mormant de copil si
doi pereti ai salii de baie s-au prabusit cu un zgomot infernal intr-un nor de
mortar si de praf la cativa pasi de noi.
Atunci
cand s-a lasat din nou linistea – ce liniste!..... prin telefonul dat de o
prietena am aflat ca familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne
erau foarte dragi, erau ingropate de vii in pivnita sub daramaturile casei lor
cu trei etaje, din care nici un zid, nici macar scheletul nu ramasese in
picioare; se straduiau cu disperare sa le scoata cadavrele de acolo sau pe cei
ce mai traiau inca poate. Cand la sfarsitul celei de-a doua zile cu mare
greutate familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasa de acolo, una dintre cele
patru fete, un inger de 17 ani, blonda ca o zana, murise, dupa o agonie ce a durat
cat ziua precedent horcaind sub caramizile si mortarul ce o striveau in timp ce
mama ei, la cativa metri si ea imobilizata neputand face nimic pentru copila pe
care o auzea gemand desi era, prin ce minune! Nevatamata sub o gramada de
daramaturi. Ceilalti din familie au scapat cu coaste si picioare rupte….
Stand
de veghe alaturi de mama impietrita la capatul tinerei moarte in frumoasa casa
a lui Nicolae Cantacuzino, aproape intact, in timpul noptii de dinaintea
inmormantarii, pe cand lumanari scoteau fum din belsug luminand sau umbrind
rand pe rand fata dulce, de marmora, incadrata de codite de aur, magnifice; ma
gandeam la miile de adolescenti, de adolescente, mii de copii mici, ucisi sau
mutilati in acea zi de 4 aprilie 1944 de sinsitra amintire.
Bucurestii,
oras infloritor, zambind cu toate gradinile, cu toata buna sa dispozitie,
increzator chiar in acel timp, oras deschis, fara aparare antiaeriana, ajuns in
trei sferturi de ora in stare de ruine fumegand.
Maria Cantacuzno-Enescu Umbre si lumini pag 889-842 Editura Aristarc
2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu