MIHALCA - Când le vor veni rândul

Când le vor veni rândul

~*~

Dragi ne sunt pietrele, vii, curate,

culori cristalizate în noi culori,

înroşite, însorite, înverzite

uşor curg spre cer,

spre noi trepte,

spre gând, spre cuvânt.

Frumos ne reflectă amprentele,

stau mărturii

ale trecerii noastre,

în oglindă ne reflectă calea,

răspunsuri

aduse la lumină

ce zac în adâncurile noastre.

Apele spală cuvintele,

însoţite de melismele pregnante

ce gâdilă notele prin mişcarea degetelor,

făcându-le să danseze fără efort.

Râul şopteşte

cântecul curcubeului,

ca un val izbit de mare

ne-aduce aminte de trăirile divine

ce ne străbat fiinţa.

În periplul tău,

poate regăsirea mea

sau negăsirea ta

să fie un unic răspuns,

sau, poate,

renunţarea ta

care ţi-a pătruns în carne,

tot atât cât Tăcerea-i de adâncă.

Aripile îţi sunt frânte, împotmolite-n glod,

dar suflul blând, subtil, al vieţii

şi-al timpului

abia acum începi să-l simţi.

Plânge chitara,

plângi şi tu cu ea, ascultând-o,

în sufletul tău este viaţa.

La un alt capăt de pământ,

un strigăt ce încă

nu-şi găseşte momentul.

Încă nu ai răspunsuri. În refugiul tău cauţi

să te agăţi de întrebarea mea,

ca să poţi reveni de unde-ai plecat.

În serile când timpul doare,

ploaia este versul

ce ne completează peisajul.

Eşti un tumult, o cascadă, o forţă,

un zbor peste mări, oceane,

munţi şi piscuri,

ce doar vulturii îl ştiu.

Pierdut în emoţie, ca şi vorbele nespuse,

îţi imaginezi acele frunze

care-au căzut dintr-o poveste

şi care continuă

dar, încă, nu-i ştii sfârşitul.

Fără a mai purta armura,

ca să nu pierzi din notele nocturne

ce-ţi mângâie inima,

“just hold me for a while...”

Orb sau nu, trebuie să dansezi acest dans cu ea.

Cum ai plimba-o în negura nopţii,

cu muzica ce-i place, în ploaie, prin vânt,

spre nori, deasupra lor!

Toate se vor aşterne când le vor veni rândul.

Prin ceilalţi ne recunoaştem

adevărul Luminii!

~*~

13 noiembrie 2016

IRINA LUCIA MIHALCA