Nesiguranța, marasmul și impunere a
dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940!
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
14 Iulie 2021
Românii
au devenit, din fire, ascultători, după atâția stăpâni care le-au dictat mereu,
secole la rând, ce să facă și ce să zică. Trendul european și chiar mondial
era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică,
globalizarea, internaționalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost
atât de des acuzați de naționalism (? - n.r.), antisemitism, xenofobie, încât
unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la
pierzanie, prin nimicnicia noastră. Așa că am ajuns să ne punem cenușă în cap
și când nu trebuia, cu speranța că doar-doar vom fi iertați pentru toate,
pentru cele făcute și pentru cele nefăcute.
Eu cred încă în forța rațiunii
acestui popor, care trebuie să se trezească
Programa
aceasta este o mostră de „suflat și în iaurt”! Vă dați seama, ca și mine, că nu
trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit. Cine și de
ce ar putea pune în manuale, în România actuală, „forme de „xenofobie”? Mai
ales că, vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm
lumii ca români. Suntem europeni și basta! Majoritatea analiștilor,
formatorilor de opinie, invitaților de serviciu pe platouri, eseiștilor etc. nu
fac distincție între națiune și național, patriotism, naționalism, xenofobie,
șovinism. Or, definițiile sunt simple, ca la școală: patriotul este cel care-și
iubește locul de naștere, al lui, al părinților și bunicilor etc. și nu cel
care urăște patriile altora; națiunea este o formă de comunitate umană veche de
multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniți prin limbă, origine,
istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiții etc. (sau măcar prin unele din
acestea); toți oamenii din lume trăiesc uniți în comunități, fiindcă omul e o
ființă socială; spirit național înseamnă cultivarea identității etnice proprii,
în rând și împreună cu identitățile altora; xenofobia este ura (interpretare
eronată: fobia/teama, nu ura - n.r.) față de străini, față de cei care nu sunt
ca tine ori ca grupul tău; șovinismul marchează ideologia vrăjmășiei dintre
popoare și națiuni și a superiorității unei/ unor națiuni față de alta/ altele
etc.
Toate aceste noțiuni au semnificații
destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în
bloc, ca să obțină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi
broda…
Ideologiile
prezenteiste - nu doar la noi - tind să înfățișeze istoria, adică viața
oamenilor care au trăit odinioară, în funcție de valorile actuale. Vă dau un
exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obținut cu greu aprobarea ca, la
Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să
amintească faptul că și românii, alături de alții, au ajutat la despresurarea
orașului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialiști, cuprindea
sintagma, luată din înscrisuri de epocă, „apărarea Republicii Creștine
europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câțiva profesori din
țări ale Europei Centrale și de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar
fi putut supăra turcii din Viena, din Occident și chiar din Turcia; atunci, am
propus „apărarea civilizației europene” și am aflat că era tot restrictiv și
ofensator! Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaș, fiindcă mi se cerea să schimb
istoria, adică să adaptez idealurile și ideile oamenilor de la 1683 celor din
1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) și creștinii se băteau
între ei! Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăși la lupte violente între
islamici și creștini (europeni), ca o ironie a sorții! Evident că nu pot să-l
prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud
de Dunăre în numele creștinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să
elibereze Constantinopolul, unde era așteptat de greci ca un eliberator, ca un
erou. Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel
Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau și îi presau, i-au
învins sau au fost învinși și au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu),
cu drepturi și obligații, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face
prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei și alte locuri de cult
mahomedane etc.
Nu poți să inventezi multiculturalism
acolo unde este confruntare între etnii, culturi și civilizații! Firește,
depinde cum prezinți aceste situații, dar ignorarea sau „ajustarea” lor
înseamnă fals și minciună.
Mihai
Viteazul a fost criticat de otomani - firesc, pentru că atâția au pierit de
sabia lui, dar și de occidentali, pentru că și-a urmărit interesul propriu.
S-ar putea spune că a fost, deci, naționalist? Sau trebuie să-l criticăm pe
Mihai pentru că și-a „trădat” sistemul de alianțe, cum am spune azi? Haideți să
numărăm câte alianțe au trădat Germania, Anglia sau Franța, de la Marea
Revoluție Franceză încoace și apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” -
fiindcă nu sună bine termenul - ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru
european”, „adaptări subtile la realități” etc. Este evident că „politica
interesului național”, valabilă de la Renaștere încoace (când Francisc I,
catolicul rege al Franței, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul,
sultanul otoman, contra unor suverani creștini!) și dusă de marile puteri, nu
le era permisă micilor principi. Egalitatea nu este și pentru căței, vorba
fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului
ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era și
„schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocși), iar asta, în
condițiile prejudecăților puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident.
Mihai Viteazul a fost mai întâi
creștin și apoi român, a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost
perceput ca român de către contemporani
Mihai
a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei țări
care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A și luat importante
măsuri în favoarea românilor asupriți din Transilvania, a creat stema unită a
celor trei țări, a pregătit o dinastie uniunii (federației) nou create etc. Aș
zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român (nu contează aici
„sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost
perceput ca român de către contemporani). Prin faptele sale, Mihai a fost
transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou național. Aceasta nu
este nici de bine și nici de rău, ci este o constatare. Toate țările au eroi
naționali sau părinți ai patriei! Dacă și-a urmărit și interesul personal (cine
nu face asta în viață?!), a făcut-o în așa fel încât acest interes s-a potrivit
cu interesul țării și, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al
românilor.
De aceea, Mihai Viteazul este o mare
personalitate a istoriei românilor. Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă,
din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribiliști care
urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine și nu numai.
Referindu-mă
la apelul la unitate, la cinstirea eroilor și înaintașilor care au făcut
posibilă Marea Unire semnat, inițial alături de alte 83 de personalități ale
Academiei Române, un post de televiziune declarat că acest îndemn ar fi unul cu
„accent puternic naționalist”. Având în vedere conotațiile voit negative care i
se asociază acestui termen, de „naționalist” este foarte probabil să se ajungă
la momentul în care și corifeii unirii vor fi portretizați, la nivel oficial,
ca niște personaje negative. Acum sunt, din câte știu, în ciuda a vreo trei
răzgândiți, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat (dintre cei circa
200 membri români). Oamenii (și academicienii sunt oameni, cu defecte și
calități) au făcut-o cu sinceritate, crezând - în naivitatea lor - că Academia
se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaștere a creației
științifice și culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de
empireu al spiritelor luminate ale națiunii, în sensul scopului pentru care ea
a fost creată la 1866.
Se
poate ca unii academicieni - înaintați, firește, în vârstă - să fi uitat de
democrația noastră originală și să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în
serios, chiar dacă și criticate. Nu spun că unii - importante voci ale acestui
popor - nu au luat în serios apelul, dar văd alții l-au caricaturizat, respins,
condamnat, aș zice aproape cu „mânie proletară”. Observ că și unii
reprezentanți ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deși este vorba
despre un apel la pace, la respectarea Constituției României etc. Iar
Constituția nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu. Nicio
propoziție, frază sau noțiune din apel nu jignește vreo altă națiune sau vreo
minoritate. În schimb, dacă aș lua câteva exemple de discurs politic din
pozițiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria și ale înaltelor
oficialități de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu
vreau sa spun mai mult!
Dar
nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate și
democrație, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă și anume se
referă la felul în care combatem o opinie cu care nu suntem de acord. Apelative
de genul „bătrâni ramoliți”, „adunătură de expirați buni de dus la cimitir”,
„comuniști”, „ceaușiști” etc. - adresate unor oameni, totuși, reprezentanți ai
unei instituții a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai
intoleranță, ci și paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educație
și multe altele. Nu se pot respinge de plano noțiuni consacrate și uzitate
peste tot în lume, precum „națiune”, „unire”, „suveranitate” etc., fără
argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem
alte comandamente de servit.
Se
vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există și cu atât mai mult realitățile pe
care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internațională de state se
cheamă încă „Organizația Națiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunță că, după
Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranității”, la care renunțase prin
tratatele U.E.; autoritățile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează
conservarea „unității” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu
cunosc semnificația termenului de „naționalism” și intervin public ca să se
afle în treabă.
Am
ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuți de
la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră,
dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de
tristețe, când ne gândim la anii trecuți de la moartea cuiva sau de la un
eveniment tragic.
Marii
înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de
Băsești) nu au putut muri decât după pronunțarea actului de la 1 Decembrie
1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm și să retrăim „Poemele
luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că,
alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi și slovaci, de slavii de
sud, am intrat în rândul lumii. Să ne bucurăm și pentru că, pe ruinele unor
imperii perimate, am construit edificii naționale solide. Cele mai legitime
mișcări colective din secolul al XIX-lea - „secolul națiunilor” - au fost cele
de emancipare națională, în acord cu principiul autodeterminării naționale,
recunoscut inclusiv de S.U.A. sub președintele Woodrow Wilson.
Firește,
ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toți mulțumiți nici în
1918. Austriecii, otomanii, germanii, rușii și, mai ales, ungurii, au fost
frustrați, supărați, dornici de revanșă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei
din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 și că ei trebuie să
comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la
15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de
unire a Transilvaniei cu Ungaria! Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că
decizia românească din 1918 este încă în practică. Asta este sigura deosebire, în rest, prin
zilele naționale, ne „gratulăm” reciproc. Așa este între vecini! Vedeți cum
este și la alte popoare, cu pretenții, nu ca noi!
Dacă
aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aștept ca unii să-i condamne pe
corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deși
acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toți cetățenii prin
referendum, deși atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!
Noi
suntem capabili de orice! Ar fi, totuși, o mare rușine, care ne-ar arăta
adevărata față de epigoni. Altminteri, eu aș fi cel dintâi fericit să văd la
2018 o Europă unită și fericită, generoasă și curată, patria primitoare a
tuturor cetățenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranță, șovinism, ură
națională și rasială etc. și nu neapărat pe la noi, ci în țările unde s-a
născut democrația modernă, libertatea, egalitatea și frăția…
Mulți
au, astăzi, senzația că retrăiesc o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte
de 1940, că ne-am afla în aceeași situație ca după alegerile din 1938, când
vechile înțelegeri de securitate se prăbușiseră, când se crea o nouă ordine
mondială. Și atunci, ca și acum, autoritățile și poporul par să fie mai degrabă
preocupați de războiul cel dintre noi. Mi-ar plăcea să am argumente să vă
conving și, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n
replica profesorului care le reproșează elevilor că nu înțeleg lecția: „Copii,
v-am explicat o dată și nu ați înțeles nimic, v-am explicat a doua oară și voi
tot nu ați înțeles; a treia oară am înțeles și eu, iar voi tot nu ați
înțeles!”. Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins. Pe de
altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că - ar fi zis
A. D. Xenopol - faptele istorice sunt fapte de succesiune și nu de repetiție.
Se petrec o dată și petrecute rămân! Nu pot să le reproduc în laborator, așa
cum descompun apa în hidrogen și oxigen, de câte ori doresc!
Da,
împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest
moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne
convingă, acum ca și atunci,cât sunt ei de democrați. Hitler opera cu masele,
cu mulțimile care umpleau piețele și reitera ideea că luarea prin forță a unui
teritoriu de către Germania era legitimă și că era ultima sa pretenție. Și azi
se iau teritorii de la alții, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri.
Democrația directă a străzii - aparent forța poporului - se impune și azi în
fața democrației reprezentative. Trei guverne recente ale României au fost
schimbate de popor, cum se spune. Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să
mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioți și că nu știu ce votează!
Chiar dacă ar fi așa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu
avantajele și dezavantajele sale. Dezinformarea este în floare, iar
manipulările de tot felul ne lasă deconcertați, uluiți, prostiți! În cine și în
ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneți,
fiindcă nu numai românii par lipsiți de busolă (ei sunt obișnuiți să fie așa!),
ci lumea întreagă.
Și
totuși, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare și de autoreglare pe care nu
le știm și pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor - și au fost
multe! - de mii de ani ființa umană și comunitățile (inclusiv națiunile, fie
etnice, fie civice) au găsit resurse de viețuire, de supraviețuire și de
conviețuire, atunci când se spera mai puțin. Pe scurt, nu vă pot convinge,
pentru că nu am certitudini, dar speranțe am. Altminteri, nu aș fi om!
Deși
sunt deosebiri reale între provinciile istorice românești, acestea nu trebuie
exacerbate, nu trebuie augmentate. Mai întâi, pentru că nu există țară pe lumea
asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără
provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalități locale. În al doilea rând,
prin comparație, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai
asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, venețienii, ligurii,
toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât sunt bavarezii și prusienii
între ei. Totuși, țara unită s-a format și la noi târziu (nu ca la francezi,
obosiți și ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm
istoriei șansa să funcționeze și să ne arate cum este bine: or la noi, după
circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez),
am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două
segmente temporale, încât să ne pronunțăm atât de critic față de scurta noastră
experiență împreună?
Bunicii
și străbunicii noștri au făcut unirea sătui de relele dezbinării și convinși de
avantajele unirii, sătui de umilințe și jigniri, de atâtea rătăciri pe
coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea
noi să spunem că ei au greșit?
Este
evident că trăim vremuri dificile, pe care unii ni le facem singuri și mai
dificile. Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape
tulburi și exagerează provincialismele, entitățile locale. Să știți că și unii
moldoveni sunt îndemnați să se supere pe bucureșteni! Unde mai pui că Dodon,
susținut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din
când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior,
fiindcă Bucovina a fost sub austrieci și s-a ridicat în ritm cu Europa! Nimic
mai fals: Bucovina este Țara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret
și Suceava, cu gropnițele domnești cu Putna lui Ștefan; din Bucovina (numită
astfel târziu) a pornit toată Țara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova,
din moment ce este nucleul, sufletul Țării Moldovei? Cu Transilvania e mai
complicat! A stat cel mai mult înstrăinată (aproape un mileniu) și nu s-a putut
bucura de viață oficială românească decât după 1918. Transilvania (în sens
larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul) reprezintă azi, în linii mari, 40% din
suprafața și populația țării. Las deoparte materiile prime din subsol și de pe
sol, orașele mari, zestrea istorică variată și bogată etc.
În
Transilvania, vechile „națiuni” dominante și mai ales ungurii au crescut, generații
la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuși, de
slugi, de servitori. După 1918, lucrurile s-au schimbat, dar mentalitățile mai
greu. De asta, a fost și grea conviețuirea între români și maghiari. După un
secol, în fine – în ciuda frângerii dureroase din anii 1940-1944 - se simt si
românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect
geografic) cei mai occidentali dintre români și că civilizația de succes în
lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a
trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres și s-a degradat în
fanariotism, balcanism etc. Din secolul al XVIII-lea încoace, românii, prin
elitele lor cele mai active și conștiente, se străduiesc să se sincronizeze cu
Occidentul, or cei care au fost cel mai aproape de acest model au fost
transilvănenii. Pe fondul acestor deosebiri reale și mentale, le este ușor
unora să semene vânt.
Ceea
ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea
Imperiului Roman, Europa a trăit două experiențe opuse, una de fărâmițare în
mici unități numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate
etc. și alta de integrare în mari entități precum imperiul (carolingian,
romano-german) și universalismul papal. Nu au reușit niciunele! Primele erau
prea mici, iar celelalte prea mari. Și a fost cumva găsită calea de mijloc, a
statelor naționale (centralizate, federale etc.), imperfectă și ea. În acest
moment istoric (de câteva decenii) s-a încercat noua formulă integratoare
numită U.E., care este în impas. Ce va fi, vom vedea, dar subiecții de drept în
U.E. sunt, deocamdată, statele, multe dintre ele state-națiuni. Atenție însă la
antagonizarea românilor pe criterii provinciale! Se lucrează intens la ea,
inclusiv în contextul discuției despre regionalizare și nu toți „formatorii de
opinie” urmăresc scopuri oneste față de această țară.
Când
am afirmat că Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici și
bizantini și așa trebuie să rămână”, m-am exprimat că Mihai Viteazul a avut
convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă
(Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era
mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem domnului român să fi gândit „corect
politic” precum președintele O.N.U. de astăzi.
În
școală - grăbită și ea, ca planeta - nu mai este timp să li se explice elevilor
că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferență dintre Occidentul
latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), că suntem
occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o
parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba
cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic
(păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi. Numai că
bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole
(1354-1913 și mai mult) a fost un model de civilizație perdant în fața
impetuosului model vestic, descătușat mai ales după marile descoperiri
geografice, după Renaștere și Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu
toată, ci doar prin acest model concurențial și individualist, liberal și
democratic, bazat pe competiție. Modelul nostru răsăritean, contemplativ și
isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa
veșniciei - mai ales în creația artistică, de excepție – dar a rămas cantonat
în plan secund. Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândrii de această dimensiune
complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la
turniruri, precum cavalerii francezi; Ștefan cel Mare se adresa fără complexe
papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în
Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mișca în voie
la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la
întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italiene.
Deși
avem toate informațiile la îndemână, repetăm aceleași greșeli din trecut,
inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi. În proiectul de
programă școlară experții de la Institutul pentru Educație au scris cuvântul
„multiperspectivitate”, care nu există în limba română. De ce Vorbesc mereu de
nevoia noastră de identitate, încât am obosit. Am obosit nu fiindcă sunt făcut
(etichetat) naționalist - m-am obișnuit și cu asta! - ci fiindcă parcă vorbesc
în gol. Vă rog să ieșiți pe stradă și să întrebați câțiva români de ce se simt
români. Veți vedea și veți auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la
Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioși, întrebarea care vine
invariabil este: cum este România și cine sunt românii? Firește, ne
autoflagelăm și ne prezentăm ca neam de nimic!
Mai
nou, unii au găsit soluția: se dau altceva și nu se mai recunosc români. Poate
că această lejeritate în a trata lucrurile serioase să ne fi și salvat din când
în când, în trecut, dar ea nu poate fi mereu o conduită de viață pentru un
popor decent, conștient. Dar, vreau să mă refer la limba noastră și să vă spun
convingerea mea în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim
pulverizați de istorie! Repet și pentru cititorii Dumneavoastră: pe la
1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton
Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape
nealterate, fără să fie copleșite de „valurile de barbari” și răspunde,
surprinzător, că românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”.
Această
constare îi salvează pe români de toate relele și-i ridică între cei aleși de
soartă să fie privilegiați. Perfectul simplu indicativ din Oltenia și de pe
Jiurile ardelene, din Țara Hațegului (parte, cândva, a Voievodatului lui
Litovoi), mergând până pe unele văi din Munții Apuseni, acest perfect simplu
este cea mai bună dovadă de latinitate și de continuitate, pentru că vine ca
directă moștenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud,
cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local
este mai aproape de latina populară. Limba noastră este una permisivă și se
deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct. Dacă forțăm nota,
cădem în ridicol și cam așa facem acum nu doar sub influența englezei, ci și a
digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea și aici un
rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai
inventivi, ci și independenți și liberi. Să facă orice!
Dacă
astăzi, cineva încearcă să privească nuanțat perioada de dinainte de 1989 se
poate trezi cu atribute de tipul „ceaușist”, „legionar” sau „nostalgic”. Nu
putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistența din
munți, sine ira et studio, iar problema este foarte complicată. Vedeți, regimul
comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: una proletcultistă, de
internaționalism proletar și de dictatură stalinistă atroce, când nimic din
ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; o alta mai
echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice;
ultima, naționalist-comunistă, în care prezentul și viitorul erau aureolate de
glorie. Toate acestea se amalgamează astăzi intenționat, încât nu mai este loc
pentru nuanțe. Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are
și o anumită vârstă, îl numești „comunist”, „boșorog” și îl acuzi de-a dreptul
că a trăit sub regimul odios. Mă și mir, câteodată, cum de mi-am ales să
trăiesc trei decenii din viață în acel regim condamnat de istorie, când puteam
și eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul
Dionis” de Mihai Eminescu! Am impresia că unii chiar cred că noi (generația
mea) ne-am ales comunismul și ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta
alegere. Nu mai revin la convingerea unora că toți cei care au trăit în
comunism sunt de-a dreptul troglodiți!
Văd
că se discută, totuși, în unele cercuri, despre închisori și rezistența din
munți, dar îndrăzneții sunt repede aduși cu picioarele pe pământ de către noii
cenzori, de către noii ideologi, vigilenți să nu deviem de la calea justă.
Am
scăpat de adevărul unic de sub comunism și am dat de adevărurile controlate de
astăzi! Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se
trezească …
Majoritatea
instituțiilor mass-media din România sunt patronate sau conduse de străini.
Este încă o dovadă că, deși „boierii minții”, spiritele subțiri, de viță veche,
filosofii subtili de salon ne acuză de xenofobie, de naționalism și chiar de
șovinism, noi ne încăpățânăm să-i iubim pe străini, chiar și pe aceia care ne
fac rău! Firește că acești veghetori la mersul nației - văzută de ei ca o
jalnică masă gregară, patibulară - nu descoperă nicio primejdie nicăieri, nici
peste Prut și Nistru, de unde suntem amenințați direct, fără ocolișuri, nici
spre vest, de unde ne vin tăietorii de păduri și noii stăpâni de moșii, nici
peste Ocean, de unde ne vine vestea că N.A.T.O. nu mai face pomeni și că S.U.A.
se închid în sine, nici de mai aproape, unde se pregătesc festinuri autonomiste
etc. Cu alte cuvinte, România nu are inamici decât în închipuirea noastră! Este
clar că această situație de care vorbiți înlesnește munca agenților de
influență din viața politică și publică a României, deși sunt și destui români
neaoși zeloși în sensul despre care vorbiți. Oricum ar fi, românii nu-i urăsc
și nu-i vor urî pe străinii de bine, ba, pudici fiind, îi vor iubi și pe cei
care le fac rău, după pilda biblică …
Dacă
ar fi să relatez un episod mai puțin cunoscut, din care se poate observa ce
atitudine aveau românii față de semenii lor... fie că e vorba de domnitori, de
soldați, de oameni simpli, aș expune o întâmplare de demult despre identitatea
de român, spre disperarea unora. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin
(e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia și nu a
evanghelistului Matei), regele Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiță
românească.
Ajuns
suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a
originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supușii
„schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Când a ajuns rege, dar
și mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la
colțuri Valachorum regulus („regișorul românilor”), ca și Ștefan cel Mare. Voit
ofensator pentru Matia - acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar
„un crăișor al românilor” -, titlul este măgulitor pentru Ștefan cel Mare, care
își câștiga astfel admirația unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin
oprirea tătarilor și otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova. D’origine
humile de progenie de Valacchia („de origine umilă, de neam din Valahia”) era
formula prin care birocrația venețiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron,
conform zvonurilor culese de la fața locului. Iar împăratul romano-german
Frederic al III-lea observa disprețuitor că Matia era natus a Valachopatre
(„născut din tată român”).
E
drept că originea românească a regelui este pusă uneori - în surse externe - în
context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul venețian Sebastiano Baduario,
care-i laudă pe români, caracterizați cu admirație ca fiind din neamul
„serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor,
deopotrivă „alături de părintele său și de majestatea sa”). Dar asta nu a
schimbat prea mult percepția negativă din interiorul regatului. Și acum vine
episodul. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această
origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff
Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori
din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiți
de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ștefan cel Mare, după ce
aceștia își începuseră mesajul prin cuvinte românești („Spune domnului
nostru”), că, dacă așa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.
Nicolae
Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei
cuvinte românești, putea să fie „un mijloc de a arăta că și acea limbă a
strămoșilor săi, așa de asemenea cu latina, o înțelege”. Nu este foarte clar
dacă regele înțelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau
și pentru că era limba strămoșilor și a unei părți a supușilor săi. Consemnarea
este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina.
Declarând însă, de față cu demnitarii curții, că nu are nevoie de interpret,
atunci când a auzit câteva cuvinte românești, marele om politic a alimentat și
a confirmat cu siguranță rumorile despre descendența sa din români.
Elita
ungară știa, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe”și că zvonul
despre descendența regelui din Sigismund de Luxemburg ținea mai mult de
legendă, ca și ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Țara
Românească. Și oricum, chiar și „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o
dinastie românească „schismatică„, ai cărei membri erau vasali ai regilor
Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit
de suveranul unei țări catolice precum Ungaria.
Matia
Corvin a fost rege ungar și spirit renascentist european, într-o vreme când
spunem că naționalitatea era de neglijat și, totuși, era privit de unii ca
român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare
cruciat european, Iancu de Hunedoara.
Și mai spun unii că identitatea
etnică ar fi o ficțiune!
Nota
redacției
-
„Naționalismul este doctrina iubirii de Patrie, a iubirii de Neam” (Acad.
Răzvan Theodorescu citând ziarul francez „Liberation” din 1882) [1];
-
„Naționalismul este doctrina lui Titu Maiorescu, Eminescu, Nicolae Iorga sau
Constantin Rădulescu-Motru. Unii fac intenționat confuzia între extremism și
naționalism. România are nevoie de acel naționalism pozitiv, creator” nu cum
voit incorect se etichetează ca „glorificare a propriei națiuni, prin ignorarea
sau, uneori, în detrimentul altora” (Acad. Răzvan Theodorescu)[2].
-
Textul publicat este o adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul
Mihai Șomănescu[3].
Aranjament
grafic - I.M.
--------------------------------------
[1]
https://www.activenews.ro/stiri-politic/Acad.-Razvan-Theodorescu-Nationalismul-este-doctrina-iubirii-de-patrie-a-iubirii-de-neam.-Romania-are-nevoie-de-acel-nationalism-al-lui-Eminescu-Maiorescu-sau-Nicolae-Iorga-147680
- 23 noiembrie 2017
[2]
Idem
[3]
Prof. Ioan Aurel Pop: Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere
a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Eu cred încă
în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească | ActiveNews – 1
martie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu