DRUMUL
SINUOS AL CĂUTĂRII DE SINE
Ioan Popoiu s-a impus treptat, dar cert ca
personalitate marcantă și individualizată în mai multe domenii ale cunoașterii
și creației, prin lucrări despre istoria României și istoria universală și prin
publicarea unor volume de poeme. Nu este lipsit de interes, ci, dimpotrivă,
merită cu prisosință menționarea titlurilor valoroase și interesante ale
volumelor de istorie realizate printr-o asiduă cercetare și documentare:
„Românii în mileniul migrațiilor” (275-1247), „Statele medievale românești”
(1386-1714), „Statele din sud-estul Europei” (1804-1999), „Întemeierea
României” (1859-1918) și volumul apărut în ianuarie 2022, „Afirmarea unei
națiuni”. Opera istoricului, filosofului și teologului Ioan Popoiu este
întregită de creații lirice de largă respirație spirituală. „Călătorie spre
centrul ființei” (Craiova, Aius, 2021) este al treilea volum de poezie, după
„Vifor eretic” (Iași, 2008) și „Nopți” (Iași, PIM, 2020).
„Călătorie spre centrul ființei” este o
carte de maturitate poetică, prin care poetul a plecat pe drumul cunoașterii
adevărului, dezvăluind nuditatea și asperitățile vieții actuale, dar această
călătorie nu o face singur ci are călăuze dintre cele mai elocvente în arta
creației literare: Eminescu, Byron, Shakespeare, Goethe, Gerard de Nerval,
Liana Nicolae, A, E, Baconsky, Ana Blandiana…, însă nu-și pierde niciodată
aplecarea cu asupra de măsură și invocarea scrierilor biblice…
Așa cum ne-a obișnuit, fiecare poem inclus
în această carte poartă un motto (citate din personalitățile menționate mai
sus) extrem de sugestiv pentru conținutul de idei și mesajul acestuia și se
încheie cu trei puncte de suspensie (…), care sunt mult grăitoare. Poetul dă
libertatea cititorului să pătrundă în inima poemului și să-l înțeleagă fiecare
în funcție de propria existență și experiență, după nivelul de exprimare a
trăirilor proprii și a celor dimpreună cu el. În concluzie, ar fi mult mai
multe de adăugat la cele spuse de poet.
Cartea este o prezentare indubitabilă a
stării de fapt a omului și lumii, o oglindă a omenirii, esențializare într-o
tonalitate sumbră și înfricoșătoare. O frescă a comuniunii omului cu forțele
universului, dar și cu cele obscure ale societății, care uneori ajung la
dimensiuni mirobolante. Din poeme se degajă un pesimism grandilocvent exprimat
prin dorința autorului de a se însingura și sonda adâncimea ființei umane și a
o prezenta/etala în toată goliciunea ei. Printr-un paradox conturat meșteșugit,
autorul realizează o juxtapunere iscusită a realului cu dorințele spirituale
ale omului, o stenografiere iscusită a celor două planuri.
Prin titlul cărții, autorul ne dă a
înțelege că este în căutarea a ceva, în căutarea cuiva, a unui sens, că are
nevoie de o explicație pentru a-și clarifica și înțelege ceea ce simte, iar
această stare îi frământă întreaga ființă și îi dă neliniști. Ajunge la
concluzia că acest „CEVA” nu poate fi găsit decât în interiorul ființei. Astfel
ne îndeamnă la a medita asupra fenomenului, iar mediul prielnic pentru
meditație este să ne închidem în noi înșine fără teamă, fără iluzii, doar în
căutarea tihnei.
Poetul, un talentat artizan al scrisului,
se bucură de har divin devenind creatorul unui limbaj personal și suculent
aproape fără echivalență în literatura română. Este poetul microcosmosului
uman, aducând cu sine o poezie zvârcolită de însăși natura omului,
surprinzându-i dramatismul structurii dualiste, care pendulează între credință
și tăgadă.
Ioan Popoiu operează cu instrumente
scriitoricești din literatura română și universală, dar le interpretează în
chip original dând viață cuvintelor până devin propria stare sufletească, o
stare de sfâșiere intimă, de sfințenie, crucificare…
În primul poem din carte, autorul ne
atrage atenția asupra unui gol istoric, un gol de spațiu și timp, un gol
dindărătul și din interiorul lucrurilor și vremurilor, absurdul condiției umane
cu un impact istoric absolut. Simțind acest gol, îmbracă haina unei tăceri
apăsătoare, generatoare de spaimă și angoasă. Sfâșiat de oboseală cruntă,
trupească și sufletească, totul i se pare că devine mister în sensul de ritual
religios secret, în Grecia și Roma antică. Încearcă să descopere cifrul unei
asemenea stări prin solitudine și ne explică ce înseamnă, ce presupune postura
de a fi „SINGUR în mijlocul universului”: „mă simt gol de mine”, „mă simt
singur pe pământ/ de-o vârstă cu Dumnezeu…”, întrebându-se „să fie tăcerea
condiția noastră/ firească reală”. Are o singură dorință „aș vrea să respir să
exist/ doar prin liniște și tăcere”. Meditând, observă, constată că doar:
„singur în mijlocul universului/ simți că acesta e pe măsura omului/ mai multă
măreției este/ în singurătate/ decât în mijlocul lumii…” Doar prin
introspecție, un suflet singuratic în căutarea sinelui prin gesturi intime,
paradoxal, poate să atingă liniștea, romantismul, armonia… Poetul are vocație misionară,
un fior mesianic descoperă însingurarea eului uman într-un spațiu gol, vid și
într-un timp imprecis prin versuri care pulsează de emoție.
Lipsit de speranță, dar cu un „exces de
luciditate”, asemenea „prințului danez” se întreabă: „ce este omul?… o fiară!”
Extinzând analiza căutării de sine, declină prin tablouri sumbre, dar
sugestive, pesimismul visceral al omului trăitor în colectivitate stăpânit de
„anestezie” în care ne aflăm cu toții: „… ne-a trebuit multă vreme până să ne/
trezim din această anestezie care ni se administra/ metodic în doze zilnice de
inși zeloși cruzi/ care predicau despre progresul omenirii/ în timp ce
adevărații creatori se stingeau în beznă/ în minele de plumb călăii prosperau
în lumină/ te rog nu-mi vorbi de omenire și de progres/ îmi vine să urlu ce-au
făcut ei din ființele umane/ plăpânde supuse la chinuri cumplite/ în numele
umanității și progresului/ sunt tristeți care nu pot fi spuse sau exprimate/
doar mestecate în tăcere…”. (Această anestezie) Aceste răzvrătiri în fața
realităților crunte pe care le-a trăit și le trăiește omul induce o stare de
nefericire și, în acest sens, poetul mărturisește: „simt o oboseală venită de
departe/ din adâncul ființei”. Lucrurile s-au degradat într-o măsură alarmantă
încât: „acum e prea târziu prăbușirea e consumată/ am (de)căzut mult prea jos
ca să ne mai regăsim/ niciodată problema omului așa cum e/ rătăcit bolnav
destrămat/ nu se află/ pe agendă/ suntem atât de sofisticați/ în timp ce am
uitat/ alfabetul existenței…” (Suntem nefericiți). Asemenea aserțiune este un
semnal de alarmă, într-un timp în care suferința ne-a invadat, ne hrănim cu
nefericirea, ne umple de neputință și lipsă de voință de a cugeta și înțelege
ceea ce se întâmplă, pe când fericirea este cât un fir de nisip, peste care stă
așezat un munte de suferință. Cum oare să dărâmăm acest munte?
Atenționarea serioasă cu privire la faptul
că am pierdut calea cea dreaptă, rătăcind pe drumuri întortocheate și
întunecate: „pășeam pe un drum colțuros/ mai mult pe întuneric”, îndreptându-ne
cu certitudine spre un deșert stăpânit de vacarm și suferință, or și „pe căile
căutării însingurate/ nimic nu este mai periculos decât incertitudinea/
imposibilitatea/ de a te defini” este concluzia firească a analizei autorului.
Ieșirea din această stare nu există în afara noastră, ci trebuie căutată în
„centrul ființei”.
Dacă nu găsim resursele interioare de a
purcede la o asemenea călătorie „nu avem cui reproșa ceva toți ne-am abătut”,
ne adâncim tot mai mult în suferință și nefericire „Dumnezeu nu este cu noi am
ajuns într-o fundătură/ ne-am rătăcit în meandrele Labirintului nu mai știm/
cine suntem nu avem identitate drumurile nu duc nicăieri/ sindromul apocaliptic
acoperă totul”. Or, a spune apocalipsă, înseamnă moarte sigură, de aceea autorul
ne reamintește că se impune necesitatea reinventării omului, plăsmuirea unei
noi ființe, a unei alte lumi: „Moartea ne privește în față o vedem peste tot/
în jurul nostru pentru noi/ alternativa a încetat să mai existe/ un singur
lucru ne mai rămâne/ să ne reinventăm fiecare/ acolo unde suntem/ să-ncercăm să
plăsmuim o nouă lume…/ nu știm cum va arăta/ dar nu avem de ales/ cea veche/ nu
mai există…” (În deșertul de cenușă).
O dată ajunși în acest punct, în această
ipostază, prin această plăsmuire, autorul înțelege a întreprinde, a iniția
fiecare o „Călătorie spre centrul ființei”, titlul unui poem care dă și titlul
volumului. Cu sinceritatea-i nedisimulată, ne avertizează: „calea mea spre
sinele ascuns a fost lungă dureroasă/ știu unde a-nceput această voluptuoasă/
chinuitoare căutare/ călătorie spre centrul ființei/ așa aș numi aventura
vieții mele”, iar „cunoașterea mi-a fost iubirea destinul suferința/ ghimpele
care nu-ți dă pace/ drumul acesta e presărat cu spini și puțini trandafiri/ nu
am ales o cale ușoară niciodată nu m-am gândit/ la detaliile la asperitățile
drumului”. Nimic nu este imposibil, dacă putem conștientiza ceea ce se
întâmplă, căutând, vom găsi și modele și modalități potrivite în atingerea
țelului spre care tindem. Nu încap lamentări, nu este loc de suspine, ci doar
de o flacără aprinsă în interior care să lumineze calea. Aflăm prin vers că
drumul poetului a fost călăuzit de: „personajele au fost modelele mele vii
palpabile/ Hamlet Faust Zarathustra/ cele mai apropiate făpturi cvasiumane/
prin care respir crede-mă”. Spre a ocoli dezastrul, pieirea, să nu ne pierdem
speranța, să nu deznădăjduim, deoarece: „și când crezi că totul este pierdut/
că ai suferit inutil și stupid/ când crezi că ai traversat infernul/ abia
atunci reușești/ să întrevezi ceva/ ce este numai al tău/ parte din suferința
și nebunia ta/ din golul ce te devastează/ departe de glorie/ în anonimat/
ignorat/ disprețuit de toți/ abia atunci/ cu acest preț cumplit/ la capătul
unui drum/ ce-ți pare fără sfârșit/ vei putea vedea lumina…” (Călătorie spre
centrul ființei)
Cu o duală însuflețire a spiritului,
poetul veșnic scindat și pendulând între real și ideal, scrie versuri cu o
structură profund paradoxală, depănând ideile și imaginile într-un ghem de
contradicții. Până la urmă, când se vede lumină, în opinia poetului înseamnă că
„ai sădit lumi și flăcări”, „trezirea era aproape”, iar „undeva departe în
timp”, „la marginea deșertului” dintr-„un război necunoscut” „nu mai rămâne
decât cenușa”. Deși, în poeme se întrevăd discrete urme de optimism, de acalmie
a suferinței și zbaterii omului, în opinia autorului „viața pare o alegorie”,
în care „am construit un regat de vise” neîmplinite, și chiar „în clipele de
clarviziune” asistăm „la cea mai mare răscruce”, în „templul interior” observăm
că „libertatea nu mai este un miraj” într-„o lume tainică infinită”, însă „pe
tărâmul spiritului” omenirea se află în „ultima Thule”, adică într-o insulă din
extremul Nord, considerată ca marginea lumii. Iată, imaginea acestei insule în
viziunea poetului: „clipă atroce/ pretutindeni/ deșert/ disperare/ ce nume
să-ți dau/ nimicul/ întunericul/ spaima/ într-un/ dans/ macabru/ nu mai vine/
nimeni/ să ne salveze/ Mesia/ a fost ucis/ undeva/ pe drum/ s-a lăsat/ noaptea/
singurătatea/ cade/ peste lume/ nu avem unde/ să ne mai retragem/ suntem/ în
ultima Thule”.
În întreaga incursiune poetică, autorul se
comportă asemenea unui temerar, cutezător, având modele pe Hamlet, Faust…
„Călătoria spre centrul ființei” nu-i un drum simplu, nimic din ceea ce-i măreț
nu se dobândește ușor, pentru că la fiecare pas pândesc ispitiri, rătăciri de
voie, de nevoie și, uneori, ne simțim înfrânți, adâncindu-ne într-un adevărat
infern.
Într-o viziune poetică profundă, poemele
lui Ioan Popoiu sunt texte răscolitoare, provocatoare, scrise într-un stil
coerent, rafinat, subtil… Pentru a le înțelege și a descoperi în ce constă
condiția umană și sensul vieții e nevoie de o schimbare a interiorului nostru,
a sinelui. Cartea este și o invitație la a conștientiza că e nevoie de schimbare
și aceasta depinde doar de noi. Acest lucru nu vine de la sine, e nevoie de
voință fermă, de credință nestrămutată întru bucuria de a trăi în spiritul
conceptului japonez IKIGAI și a atinge fericirea.
Vasilica Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu