Liviu POPESCU - Fata de la Cozia

 

Fata de la Cozia, această Ioana d’Arc a Valahiei

Liviu POPESCU

 

 

Am auzit cu toţii de Ioana d’Arc a francezilor, de exemplu, dar mai puţin ştim de Alexandrina de la Cozia, tot o Ioana d’Arc, dar de-a noastră, botezată de Dimitrie Bolintineanu drept „Fata de la Cozia”.

 

Mă întreb de ce, dacă nu în istoria naţională, măcar la Vâlcea, în istoria locală, nu vorbim despre această minunată eroină, născută în Jiblea şi care a fost de departe cel mai bun militar şi căpitan de oşti în timpul lui Vlad Ţepeş.

 

Alexandrina de la Cozia, rămasă orfană la 16 ani, scapă nevătămată după ce oamenii lui Basarab Laiotă, sprijiniţi de turci, distrug Călimăneştiul. Fata se adăposteşte la Cozia, dar ia o decizie crucială, care o va impune în istorie ca figură emblematică.

 

După ce pe tron ajunge Vlad Ţepeş, Alexandrina se îmbracă în bărbat şi intră în armata domnitorului. Participă la mai multe lupte şi intră în atenţia lui Vlad atunci când reuşeşte să-i salveze acestuia viaţa chiar pe câmpul de luptă.

 

Se spune că Ţepeş o cheamă imediat la curte şi, considerând-o bărbat, o întreabă ce moşie doreşte pentru faptele ei de vitejie. Alexandrina îşi dă jos coiful, îşi lasă părul să curgă şi spune cine e. Şocul celor de la curte este de neimaginat, dar Vlad o numeşte căpitan de oaste şi pe loc decide căsătoria ei cu fiul său, dorind să o lase, clar, în fruntea ţării.

 

Fata de la Cozia este cea care participă la lupte cruciale, turcii şi rivalii basarabeni îi ştiau de frică şi unelteau să o ucidă.

 

Din păcate, după asasinarea lui Ţepeş, Alexandrina este şi ea luată prizonier, este dezonorată şi ucisă apoi cu sălbăticie, fiind, spun legendele, legată de doi măgari.

 

O istorie fascinantă despre Ioana d’Arc a Valahiei, pe care, însă, am uitat-o. Graţie lui Dimitrie Bolintineanu şi a câtorva scrieri ale vremii, îi redăm aici onoarea şi demnitatea unei adevărate eroine a ortodoxismului şi a neamului românesc.

 

Liviu POPESCU

 

Fata de la Cozia, de Dimitrie Bolintineanu

 

 

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;

Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.

– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan

Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”

 

Domnul îl sărută și cu bucurie:

– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?

Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;

Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”

 

– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte:

N-am venit în lupte sa-mi trag așa parte;

Plângerile țării brațul mi-a-narmat;

Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.

Iar de este vorba să-mi dai soțioară,

Află că eu însumi sunt o fetișoară!”

 

La aceste vorbe junele frumos

Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.

Toată adunarea vede cu răpire

O fetiță dulce ca o fericire.

Domnul se răpeste de mândrețea ei.

– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”

 

– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție

Unui din ostașii care-mi place mie?

Toți sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;

Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc”.

 

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare

Și cu o vorbire dulce rugătoare:

– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer

Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”

 

La aceste vorbe tânăra fecioară

Rumenind la față ca o rozișoară:

– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,

Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

 

~*~

 

Sursa: RADU GABRIELA