sâmbătă, 26 august 2023

Mircea Dorin Istrate - ,,Limba noastră veche, românească”

 



POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

,,Limba noastră veche, românească”

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

A  NOASTRĂ  LIMBĂ VECHE,  ROMÂNEASCĂ

 

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită,  de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

 

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

 

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună,  în jurul unei căni cu vin.

 

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i  veche taină și minune

 

 

 

 

DOVEZI  DE  VIEȚUIRE

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc  adânc

Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,

Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreaz[ în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

 

 

 

DATINI, OBICEIURI  ŞI  TRADIŢII

 

Noi nu pierim, pân’ mai păstrăm în suflet

O datină ce-i din străbuni lăsată,

Mai până când, în adâncimi de cuget

Mai ţinem o tradiţie curată.

 

Mai până când păstra-vom rânduiala

Şi-i pomenim pe moşii noştri toţi,

Mai până când cu drag şi cu sfiala

I-om înălţa în slavă pe cei morţi,

 

Mai până când ne-nvăşmântăm în ie

Să nu se-ngroape omul în păcate,

Mai până când copilul încă ştie

La Maica spună-i rugile în şoapte,

 

Mai până când vom ţine Postul Mare

Ne cureţe păcatele la toţi,

Mai până când aprindem lumânare

Şi-om da pomană încă după morţi,

 

Mai până când ne-om boteza copiii

Acolo, la biserica din sat,

Mai până când la nuntă toţi străinii

Cu chemători i-aducem pe-nserat,

 

Mai până când vom ţine-n sărbătoare

Cea naştere slăvită, de Crăciun,

Şi vom lăsa cu drag să ne-nfioare

Mărita zi, ne facă suflet bun,

 

Mai până când cu ouă înroşite

Ne-om aminti de Domnul de pe cruce

Şi vom păstra în suflete cernite

O lacrimă nicicând să se usuce,

 

Mai până când, de Paşti, în ziua mare

Ne-om bucura cu vin şi cozonac,

C-a înviat Hristosul, şi-n iertare

Păcatele ne-a şters în vechiul veac,

 

Mai până când vom ştii de Sânzâiene

Să împletim coroane mici de flori,

Ca să vedem ce viaţă ni se-aşterne

Iar anii de-or fi grei, sau mai uşori,

 

Mai până când avea-vom în trăire

Bătrânii noştri încărcaţi de ani,

Vom şti că încă nu-i în adormire

Ce strâns-a neamu-n sutele de ani.

 

Mai până când vom învăţa copiii

C-aşa ne-am dus viaţa-n ăsta loc,

Nădăjduim că ei şi-n urmă fiii

Avea-vor neamu-n umbră de noroc.

*

 

Să ţineţim aşadar, cât viaţa ţine

Tradiţii, obiceiuri din străbuni,

Şi datina ce ne-a-nvăţat de bine

Să nu uităm că suntem, buni români

 

 

 

 

PORTUL  POPULAR

 

Văzut-ați voi cu câtă voioșie

Frumosul port venit din veșnicie

Românu-l poartă-n zi de sărbătoare

Să-i umple ziua de frumos și soare?

 

Cu el femeia încă se mândrește,

În el ființa toată-i înflorește

Și este-ntr-una floare între flori,

Iar de-o privești te trec ades fiori.

 

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,

În POALĂ -a legănat copii și frații,

CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire

Mereu să-mi aibă parte de iubire.

 

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,

Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,

Când  fi-va dânsa încă în nevoi

La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

 

Când și-a țesut veșmântul iarna toată,

A pus în el iubire laolaltă

Cu tot frumosul lumii ce-o-nconjoară,

Sperând să-i fie viața mai ușoară.

 

Cu-n PUNCT, c-o CRUCE, toate le-a cusut,

Acolo-mi stând istorii de-nceput,

Tristeți, speranțe, încă bucurie

Și-a locului poveste-n ele-mi fie.

 

De știi să le citești, dintr-o privire

Îmi știi de unde-i fata cu-a ei ie,

În care deal îmi este măritată,

În care vale fosta ea ca fată.

*

În cinste-mi țineți portu-adevărat

Pe care-n timpuri neamul  la purtat,

El încă-nnobilează și-nfințește

Pe cela care, astfel îmi gândește.

 

 

 

 

VORBĂ  VECHE  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba strămoșească

Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune

Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire

Strămoșii făcători de fapte bune

Ce au acum în ceruri izbăvire.

 

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară

Și ce comoară-n grai e tăinuită,

Că vorba cea bătrână-i floare rară,

Ea înstelând cea  limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm trecutul de departe

Cu mersul zilei cele-i de acum,

De-o mai vorbim nimic nu ne desparte

De-al nostru început, pe-acesta  drum.

 

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n

Biserica vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume recunoaște

C-aici am fost din timpuri strămoșești.

 

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,

Că MOȘUL  CEL  BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

 

Că  ceia TROACĂ  fosta-mi scăldătoarea

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

 

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

 

 

 

LIMBA  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,

În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,

Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează fiorul  pus în Mioriță,

Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,

Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

 

*

Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,

Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,

Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.

 

Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.

 

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,

Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,

Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

 

**

Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,

Când  nevoit, din cele două, lua-voi doar o crestătură,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,

Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii

Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.

 

 

 

 

HOȚIȘORII

 

CĂTRĂNIT, nevoie mare, moșu Toader, vechi PÂNDAR,

Care are-n grijă via ce de-acum se îndulcește,

Tot îmi SUDUIE de-o vreme, că nici n-are el habar

Cine-l fură-n ziua mare, de ajuns-a de poveste.

 

A băgat de seamă dânsul, că, așa, mai dup-amiază,

Când te-moaie sfântul soare și tot omul HODINEȘTE,

Cineva ce știe bine că cel loc e fără pază,

VAMĂ ia din dulcea vie, cât cea inimă-i poftește.

 

Măi să fie, zice moșu, apoi asta e hoție,

Să te fure nuștiu-cine mai ceva ca într-un codru ,

Și se pune pe pândite, către drum, la cap de vie,

Simte el c-aici se intră, că-n alt fel, chiar că nu-i MODRU.

 

Și să vezi Doamne, minune, altă zi altă hoție,

Altă PAGUBP la dânsul, cam de două pălării,

Stă bătrânul, CUMPĂNEȘTE și se-ntreabă: cin’să fie

Hoțul ce mi-l PRĂDUIEȘTE de belșugul dulcei vii?

*

Eu îl știu și nu e unul, numai vouă vi-l voi spune,

Sunt copiii, pofticioșii de-ndulcite bunătăți,

Vin în haită, ca HÂRĂII, după ce au fost la prune,

Să se-ndoape și cu struguri, cum făcut-au și-alte dăți.

 

Hoții mici, ușori ca fulgul, ca o vulpe se strecoară,

Stau în umbra unor tufe și nu-i MODRU să mi-i vezi,

Îmi mănâncă doar un strugur, mai de poftă și coboară

Ca să prade-n a lor drumuri și-alte două-trei livezi.

 

Lasă-i moșule de-oparte, că așa-s copiii lumii

Pofticioși și hoți de dulciuri, că și tu la fel ai fost,

Fură doar așa, în joacă, nu fac pagubă nebunii,

Iar de iau nu-și fac păcate, că cei struguri îs, de post.

 

 

 

 

HOȚOMANII

 

-ȘOHAN nu-ți pupa voi raiu blăstămațâlor HOHERI,

Ce prădaț grădini la oameni pentr-o STRAIȚĂ de cireșă,

Hoți neduși pe la biserici, apoi voi sunteți școleri

Ori tălhari de drumul mare ce de cinste nu le pasă?

 

Las’ c-oi face io BOSCOANE, zâce buna ÎNCÂNITĂ,

Să vă STREPEZASCĂ dințÂ, gura vostă să o strâmbe,

CHIORI să fiț și limba-n gură vă rămâie înlemnită

Și din TĂLCHI și până-n frunte să vă iasă numa BUBE.

 

Eo, cu doi ȚÂNGĂI de școală, SPĂRIOȘI din cale-afară

Stam ascunși pe după șură sub o tufă de bostan,

Ascultând BLĂSTĂMU bunii și-a ei vorbe de ocară

Ce de-ar fi să mi să prindă, tăt BETEJI om hi un an.

 

Și în gândul meu NECITOV, înălțam la cer o rugă

Să mă ierte Născătoarea și la tata să nu-i spună,

Că de află-n sara asta la ciobani mă bagă slugă

Să mă-nvețe omenia, șepte ani și înc-o lună.

 

Iar la Domnu, printre lacrimi, tăt promisu-i-am de TĂTE,

Doar mă leșe-n sănătate că oi HI de-amu un sfânt,

Buna încă să nu afle și oi face, Doamne, câte

Tăt ni-i da să duc POVARĂ cât mai hi-voi pe pământ.

*

După ce s-o dus bătrâna către grădină la vale

SUDUIND pe hăi netrebnici ce o fură-n bătătură,

Am pornit-o ca din pușcă fiecare-n altă cale

Numa nu ne-ajungă vorba-i, ce-o SLOBOADE a ei gură.

 

Sfânt am fost vreo două zâle și cu buna-n miere-lapte

De să minuna bătrâna cât îs, Doamne, de TOMNIT,

Iar de-am VĂST că tătu-i bine, m-am gândit că nu-i departe

Grădina lui popa nostru, cu-n cireșu-mpârguit.

*

Cum trecut-au cele zile când furam de la vecine

O STRĂIȚUCĂ de cireșe să-ndulcim al zilei timp,

BLĂSTĂMAT copil, ca alții, făcător de rău și bine

Fost-am și eu în vecia clipelor din anotimp.

**               *

S-a uscat demult cireșul, buna-i sus prin raiuri sfinte,

Prin grădinile vecine nu-s copii ca să mai fure,

Au rămas doar amintire timpurile din-nainte

Când aici avut-am raiul, plin de poame și de mure.

 

 

 

 

MULTĂ-NȚELEPCIUNE

 

-Nu pui tu băiete COPERIȘ la lume,

Îmi zicea bunicul, Dumnezău mi-l știe,

-Că de-i face asta multe n-or HI bune

Și mai rău strâca-vei, cum o fost să hie.

 

Vorbe mari, deștepte, într-un colț de țară,

De ținut în minte dacă ai urechi,

Ei, ce-s coada lumii, multe-mi învățară

Din deșteptăciunea timpului străvechi.

 

Că-n rotirea vremii pusă-n anotimpuri

Tot născut-au vorbe bune de-ndreptare,

Și să se-nvechească în lungimi de timpuri

Le-au purtat ca zester, pentru neuitare.

 

VORBE și PROVERBE, DATINI, OBICEIURI,

Mare-nțelepciune poartă timpu-n ele,

Ține-le avere, pune-le temeiuri

La a vostră viață, ca și-n toate cele.

 

Ele-s bani din SALBA vieții trecătoare,

Aur de comoară din deșteptul gând,

Candelă-n troița vremii veghetoare

În scurtimi de viață, ce tot vin la rând.

**

Când se du-se moșu, a luat cu sine

Partea din comoara vorbelor deștepte,

Eu, le apucat-am și-ncă port cu mine

Spusa celor vorbe, mari și înțelepte.

 

În cuvânt se-adună boaba-nțelepciunii

Stoarsă din trăirea timpului trecut,

Dacă-l înțelegem, fi-vom ca străbunii,

Buni, viteji și harnici, Domne, cum ne-ai vrut.

 

 

 

 

NU- S  MAI  GUSTURI  CA  ODATĂ

 

Sunt din lumea mea, uitată, rămășiță pe pământ,

Domnul poate că mă ține  martor vremii petrecute,

Să spun lumii cum urcat-a în de toate, cu avânt,

Dar și câte lucruri bune, le-am uitat, ori sunt pierdute.

 

Traiul ăsta e mai LESNE, mai ușor, dar mai pe fugă,

Nu-i HODINĂ liniștită să te-ncarce cu putere,

Nu guști viața cu plăcere, nu-i mai timp nici pentr-o rugă

Să o spui cu sfiiciune, cu smeritul ce se cere.

 

Sunt, ce inima îți cere dacă vrei DE-MBUCĂTURĂ

Ce nici crede a ta minte, adunate de prin lume,

Dar n-au gust și n-au mirosul cela dat de la natură,

Ispitesc a tale simțuri, ca o searbădă minune.

 

Mâine lumea, chiar uita-va gustul unui COLȚ DE PÂINE,

Cu o SLANĂ afumată și-o DĂRABĂ DE CÂRNAȚI,

Să tot mânci c-o PORODICĂ, nu vi-ți mai opri nici mâne

De-o să zâcă totă lumea: ăștia Doamne-s niște sparți.

 

Sau o ZAMĂ de ȘĂLATE, cu un BOȚ de mămăligă

Și cu brânză mai CHOȘCOASĂ, măcar de AMU un an,

Dar nainte o PĂLINCĂ, pe GRUMAZ să mi te ungă

Să-nhierbânte-a tale sâmțuri, vechitură de țăran.

 

Asta-i dară SĂNĂTATE, nu ce mânci tu măi nepoate,

PAIE SĂCI, ce nu-ți dau vlagă, bani degeaba aruncați,

HOSPE care mi te umflă de ajungi să hii cât șepte,

Greu la umblet, fără viață, șters, cu ochii bulbucați.

 

Mergeți dară pe la țară, de mâncați pe săturate

Ce pământul dă de plouă și de-o sapă-i mângâiat,

Și o GALIȚĂ de curte, prospătură pe-ndesate,

Nu prostii din lumea largă, ce fac boală, la ficat.

 

 

 

 

TULBURARE

 

M-am tăt dus pe vale-n sus,

De din zâuă, la apus,

M-am tăt dus pe vale-n jos

Însă  fără  de folos,

Că n-am văst nici rai cu stele

Și nici iad cu zâle grele,

Și nici om făr’ de nevoi,

Dar nici bine, pentru noi.

 

Tăte-n lume mi-s strâcate,

Tăte-n rău amestecate,

Tăte țân numa o clipă,

Cât bătaie-i de-o aripă,

Tăte țin numa o zi,

Nu știm mâne ce o fi,

 

Că acu-i ca niciodată,

Nici pedeapsă după faptă,

Nici tu hoți la pușcărie

Ci în slavă-s și-n mărire.

Apoi cin’ să înțeleagă

Cu-a lui minte de-i întreagă

Ce e bun în astă lume

Unde toate îs, …nebune.

 

 

 

 

VOROVIND  CU  BUNA

 

-TULAI Doamne, Bună, FOLELE mă dor

TRII pumni de prune am mâncat asară,

CHISĂLIȚĂ încă şi-apoi minteni mor

Că am fost pre HULPAV, rău ca să nu-ni pară.

 

-Apoi mă băiete, zâce draga Buna,

Io ţ-am zâs într-una hii mai stâmpărat,

Ai băga în tine sorele şî luna

Cât îni fugi tu zâua HĂMESÂT prin sat.

 

Stai pe lângă mine de GRÂJEȘTE vaca,

Adă o LUȚĂRNĂ bună la purcei,

Leagănă PRUNCUȚU pân-o hi să tacă

Că ţi-oi da cereşă să îţi faci cercei.

 

Taie buruiană, fă un PIRICAR

Aivă puii cloştii până măne sară,

Du-te şi aşază LOITRELE la car

Moşu-to să ducă cucuruz la moră.

Ia tu FEDELEȘU şi-un ulcior de toartă

Să-ni aduci de grabă apă de izvor,

Să vă fac o zamă de FUSAICĂ lată

Cu o costă HRIPTĂ bine în cuptor.

 

Pân-o hi să HIARBĂ mămăliga mare

Fă vreo zece PUPE bune pentru BOȚ

,Şi-apoi la aniază, fă de du mâncare

La a noşti care-s, pe hotare toţ.

*

Domne cătă treabă am de-amu a face

Când, acol’, la Vale, plin îi de copii,

Trece-o zâua asta chiar de nu am pace

Ş-apoi mâni la scaldă, totă zâua-i hi.

 

Poa’ să facă Buna tăt ce vre să facă,

Că io, Doamne Sfinte, n-o mai SLUGĂRESC,

Numa zâua asta încă să-ni mai treacă

Ş-apoi mâne fi-va, rai împărătesc.

**

Azi, cu gândul caut vremea cea bătrână

Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,

Nu-s mai Tata, Mama, Moşu, Mama TÂNĂ,

Casa, curtea, şura, locu-i plin de spini.

 

Să iertaţi cu toţii, câte supărări

V-a făcut copilul cela fără minte,

Peste tot şi toate pune-oi împăcări

Şi-un sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.

 

Cum ţi-aş da Mărite anii puşi în soartă

Ce-i mai am de-acuma până la sfârşit,

Numai dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,

Şi mă fă copilul cela fericit.

 

Aş griji purceii, puii, cloşca, vaca,

Duce-oi de aniază, sus, în Continit,

Toate înc-oi face Bunii, că săraca

Mult mă tot iertat-a câte i-am greşit.

 

Ne-am trecut prin lume, toţi câţi am venit

Din copilărie, raiul pământesc,

L-am gustat o clipă şi l-om tăinui

Steie-ne în suflet, dar dumnezeiesc.

 

 

 

 

MI-E  DOR….

 

Mi-e dor de o sudalmă de la Buna

Când mai greșeam, că de, eram copil,

De vorba-i blândă ce-o rostea într-una,

Ca un zefir din luna lui April.

 

Mi-e dor să mai ascult câte-o poveste

Cu-n Chipăruș isteț și-un Făt-Frumos,

Și basmul cel știut c-o tristă veste,

Despre-un Harap avar, alunecos.

 

Îmi spuie dânsa iar, a câta oară?

Povestea lui Iisus cel Iertător,

De Iuda Trădătorul, iar și iară,

De Maica noastră, duh ocrotitor.

 

Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt strămoșii

Ce-mi HODINESC în țintirim sub cruce,

Cum au trecut prin viață norocoșii,

Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.

 

Și-apoi, de unde-ncepe vița noastră

Și câți din neam pe-aici s-au PRIPONIT,

De BACII noștri mari, ce-au fost o astră

Și-n humă asta un’ s-au însfințit.

 

Mă-nvețe el din fluier cum se cântă

Și cum se strange-o turmă din CIOPOARE,

O strigătură veche de la nuntă

Și portul cum se poartă-n sărbătoare.

 

Și când HOTARU-I încă bun de sapă,

Cum se COSEȘTE iarba de pe Coastă,

Cum el, ULCIORUL rece-mi ține-o apă,

Cum SATUL meu e veșnicia noastă.

 

Cum mi se JOACĂ fetele la horă,

Ce STRÂGĂTURI se fac la un NUNTIT,

Ce trebuie să-mi știe înc-o NORĂ,

Și cum se ține VINU la-nvechit.

 

Cum să te PORȚI în sat, să-ți meargă bine

Pe popa și pe dascăl să-l CINSTEȘTI,

Cum să te ai cu cei mai mari ca tine,

Cum să îți știi tu locul unde ești.

*

O Doamne, cum m-aș duce-n legănare,

În fapt de seară într-un car cu boi,

Tot picurându-mi drumu-n lăcrimare,

Să mai trăiesc o clipă printre voi.

 

Să mai învăț ce-ar trebui să știe

Un bun român din neamul românesc,

C-aicea să rămână veșnic vie

Icoana celor dragi, din omenesc.

 

 

 

 

MAMA  TÂNĂ

 

Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră cea bătrână,

Ce copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,

Era dulce precum mierea, legănată, lucitoare

Și din moși-strămoși pe-aicea semănată pe cărare.

*

Parc-o văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată,

GRĂGEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,

PIRICAR făcea la GALIȚI și dăde vaca la ciurdă,

Scoafa și v-o două capre, mânce iarbă verde, crudă.

 

Mai apoi, făce o ZAMĂ pentru-ai mei, ce pe hotară

ZDROGHEU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,

Cu-n COȘER de cucurăză și-un LĂDOI de grâu curat,

Ce-l duceu pe rând la moară, proaspăt fie-mi măcinat.

 

Eu, cu gâștile pe vale adunam la buruieni

Și cu alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,

Ne uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,

Unde născoceam de tăte, tăt făcând ucenicii.

 

Mai apoi, cu coșu-n mână, mă ducem pănă-n Rozoare

Să le duc l-ai mei, sărmanii, așteptata cea măncare,

Mămăligă, brânză, ceapă, zamă grosă de sălate,

Ouă HIERTE și slănină și PĂPRICI delea murate.

 

-NTURNAM apoi acasă și luam o altă cale,

Cu toț pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la vale,

Și-apoi scaldă până-n sară și cât încă nebunii

Nu făceam în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.

 

Sara, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,

ADĂPAM în grabă vaca ostenită și-n POIATĂ,

Așteptam s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună

Lapte proaspă, cald și dulce, să tot bei o săptămână.

 

Apoi mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,

Cuib de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să mi-l înmoaie

Până-n zori, în dimineață, când luam de la-nceput,

Altă zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.

*

Doamne, ține-mi amintirea până la sfârșitu lumii

Și mai ține-mi încă trează chipul blând, smerit, al Bunii,

Rugă fac la sfinte ceruri și la Tine, de iertare,

Pune-o-n Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.

 

 

 

 

AMINTIRI

 

Așa mi-o văd pe buna, MAMA TÂNĂ,

Demult nălțată-n raiul cerescului divin,

Tot înnodându-și viața trecută și bătrână

Din clipe petrecute cu bune ori în chin.

 

Venită-n astă lume din timpul de demult,

Cu toate ale sale ce i-au făcut trăirea,

Noi o credeam uitată pe-aicea din trecut

Să-și facă împlinitul, sortitul și menirea.

 

Și încă să ne spună, ca noi să ținem minte,

Ce-a fost demult pe-atuncea, în vremea dumisale,

Când viețile la oameni erau ades sortite

De cum norocul clipei, îți aținea cea cale.

 

Și ROSTURILE toate la datini și-obiceiuri,

Ce peste an românii le au de la strămoși

Și-apoi POVEȘTI cu zâne și fioroși balauri

Tot ea ne-a spus că-s zestre, rămasă de la moși.

 

Și CÂNTECE doinite și STRIGĂTURI de ȘAGĂ

La NUNȚI și la BOTEZURI, la câte peste an

Se tot petrec în satul și-n casa ei cea dragă,

Pe toate ea le spus-a, să nu se piardă-n van.

 

Abia acum SOCOATĂ îmi fac la câte toate

A dus mereu cu sine, AVERE fără moarte,

Ținută ca s-o lașe la rându-i la nepoate

Și la nepoți ce încă le ducă mai departe.

 

Iar când s-a dus la ceruri în lumea cealaltă

POVARA ea lăsat-a pe noi, s-o veșnicim,

Iar când în lunga vreme, începe-a fi uitată

Noi cei care urma-vom, cel tâlc al lor să-l știm.

*

De-acol’, din ceruri sfinte, iubită MAMĂ TÂNĂ

La tot ce tu lăsat-ai noi bine-ți mulțumim,

C-așa din veac în veacuri istoria bătrână

Tot trece-n neuitare, ca noi s-o prețuim.

 

 

 

 

COMORILE   DE  SUFLET

 

Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită

De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,

O văd pe Buna noastră pe prispă, ostenită

De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.

 

E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit

În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,

Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,

C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.

 

Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime

Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,

Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine

Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.

 

În sat, din cât e neamul, s-au mai rărit în vreme

Și lângă ei Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,

Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne

Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.

 

A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie

Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,

Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie

Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.

*

Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,

Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,

Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare

Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.

**

Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori

Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,

Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători

O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.

 

Învețe-mi o poveste, o datină străbună,

Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,

Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,

Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.

 

O nuntă cum se face, cu chemători și joc,

Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,

De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,

Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.

 

Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți

Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,

Așa-i de trebuință să facem astăzi toți

Ca să păstrăm vecia și de acun nainte

**

Atunci se strică neamul, când trece în uitare

Comoara lui de suflet ce-a adunat-o-n timp,

Lăsați mai steie-mi încă pe lunga lui cărare

În scurgerea de vreme, rotită-n anotimp.

 

 

 

 

LEACUL  CEL  LA  TOATE

 

S-au adunat ,,La Laie”-n FĂGĂDĂU

Trii năcăjâț, de-acol, de pe PĂRĂU,

JÂNDARU și vre-o doi de după Costă,

PRIVEGI să facă-acum la lumea astă,

C-or auzât c-o MOLIMĂ-I venită

Pe lumea asta tare năcăjâtă.

 

Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece

Așa cum uni cred, cu apă rece,

Aicia leacu-i un JINARS DE PRUNĂ

Băut încet sub stele și sub lună

Și povestit așa, cu de-AMĂGANU

În rostu lui, cum se-nvârtește banul.

*

Și mi s-au pus, pe la-nceput se sară,

Aiasta fiind de-acum a TRIA oară,

Să bea tot rând la rînd, doar cine poate,

Jinars de prună până-n miez de noapte,

Jindaru find de-amu tot cel din urmă

Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.

 

Îmi vor mai trece nopți peste părău

Și-aici ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,

S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,

Uitând mereu de ce-au avut în gând.

 

Și-apoi când astă molima va trece

S-or beteji cu toți, de apă rece.

 

 

 

 

ACASĂ,  DULCE  CASĂ

 

ACASĂ e cuvântul ce adună

Întreg rotundul  vieții, la un loc,

Acolo-i CASA, MOȘU, BUNA tână,

Cu toții stând sub umbră de noroc.

 

Acolo sunt PĂRINȚII mei, sărmani,

Scoborâtori din Bunu și din Buna

Și FRAȚII mei mai mari sau mici în ani,

Nemșugul nostru mic, ce fost-am una.

 

Acolo-i  ȘURA, VITA de povară,

POIATA caldă mirosind a lapte,

Și RÂNDUNELE harnice ce zboară

Să-și țină viața-n CUIB,  din zi în noapte.

 

CUPTORUL cela dădător de pâine

Înrumenită toată și fierbinte

Și PODUL  CASEI  cu cârnați, slănine,

Ce nici să vreau nu pot să-l scot din minte.

 

Și PIVNIȚA  cu dulcea ei  răcoare

Hodină fie-i la BUTOI cu vin,

La VARZA ACRĂ, leacul cu a ei moare

SARMALE fie-n nunțile ce vin.

 

COȘERUL cela așteptând bucate,

Răsplata unui an muncit  din greu,

COTEȚUL cel cu galițele toate

Ce ne-au ținut în viață, mai mereu.

 

Și-n umbrau unui măr cu poame bune

FÂNTÂNA cea cu apă veșnic rece,

Ce-n CUMPĂNĂ ținea o-ntreagă lume

În nesfârșita clipă care trece.

 

Și GRĂDINA cu VIȘINI și CIREȘE,

Cu  PERELE ce se topeau în gură,

Cu ZMEURUL dulciu și cu AGREȘE,

Și-n umbra unui NUC, negria MURĂ.

*

Aceasta e, ACASĂ , dragii mei,

Oriunde-ați fi plecați prin astă lume,

Din cele depărtări de-aceea vrei

Nemșugul tău, aicea să se-adune.

 

Și-n clipa cea din urmă, de-o veni,

În huma ei urmașii să te pună,

Acolo dar, cu-ai tăi în veci să fii

Și vii și morți, cu toții împreună.

De nu, vei fi străin în orice loc,

Oriunde-n viață pris-ai rădăcini,

Mereu vei fi un om fără noroc,

Cu-ACASĂ-n gând, acolo-ntre, străini

 

 

 

 

BOLÂNDĂ-I  LUMEA

 

BOLÂNDĂ-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

TĂHUI la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,

CORCITĂ turmă dezlânată, fără de baci, ca vai de ei.

 

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,

Tăț beau POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în războaie,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,

Aiastă lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și păraie

Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om CĂTRĂNI.

*

ȚÂFNOASĂ-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,

O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta MÂZGOȘAG.

***

Așa  gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

 

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

 

 

 

 

 

HOŢ   NEPRINS

 

Prăpăditu, trogloditu,

Steie-i para-n gât de moarte

Hoţului ce făptuitu

Jafu-n grădină, azi noapte.

 

Oţărâtă-i tare buna

Pe făptaşu-n noapte stins,

Numai eu şi sfânta luna

Îl cunoaştem pe neprins.

 

Ieri, pe seară-n cea grădină

Pe sub părul de poveste,

Stam c-o fată la hodină

Zis-am noi, că-i omeneşte.

 

Numai că, sub luna plină

Şi-n bătaia celor stele,

Fata ceea fără vină

M-aţâţa cu gânduri rele.

 

Cică pentru o sărutare

Ce mi-o da, cu împrumut,

Ar pofti o pară mare

Asta aşa, de început.

 

Mai încolo ce-o să fie

Dacă para o să-i placă,

Ea mi-o da ce-mi place mie

Numai pofta să şi-o facă.

 

Învoiala-i învoială,

Pere sunt şi-or să mai fie,

Ce să stai la îndoială

Când răsplata-i , lângă tine.

 

Eu, aşa, să-i fac în voie

I-am adus dorita pară,

Ea , de voie, de nevoie

Ca să scape de povară,

 

Şi să n-aibă datorie

Pentru seara cu-nvoială,

Sărutări mi-a dat o mie

Şi dobânda, la tocmeală.

 

Mâine seară mă voi duce

Cu cea fată-n deal la vie,

Poate-o vrea şi strugur dulce

Ca să-mi iau, ce-mi place mie.

 

Buna n-aibă ce îmi face

Iar pândarul, luna plină,

M-a lăsa în bună pace

Şi-oi fi hoţul, fără vină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

BUNA  MEA BĂTRÂNĂ

 

Chipul tăi, iubită bună, e de-o vreme lăcrimat,

Iară gura ta îngână vorbe ce-s aproape mute,

CĂTRĂNIT e al tău suflet, vlăguit şi întristat,

Şi-ale tale zile toate, ţi se par de-acum urâte.

 

Tot îl SUDUI pe Măritul că luatu-l-a pe moşu

Înaintea ta, sărmanul, şi-ai rămas în VĂDUVIE,

Şi prea mulţi trecut-au anii dar amu, îţi spui că-i gata

Şi ai vrea să meri la dânsul, numai ziua aia vie.

 

Ţi-ai gătat pe-aici de-acuma sorocitul şi norocul

Şi-apoi viaţa asta încă, slugăritu-ai destul,

Săturatu-te-ai de toate, vină alta ieie-ţi locul

Că ajunsu-ţi-a cât fost-a ADĂSTATU pân’ acum.

 

Doamne cât îmi ai pe suflet amăreală şi durere

Ce ai strâns-o viaţă–ntreagă înecată în nevoi,

Ai crescut copii, o droaie, cum putut-ai, cum se cere

Că pe moşu, cruda soartă, l-a sfârşit în cel război.

 

Azi, în loc de bucrie că lungitu-ţi-s-a viaţa

Peste cît ai fost în stare să o duci mereu în spate,

Tot aştepţi de-o vreme-ncoace, că-ntr-o bună dimineaţă

Ai să fii cu moşu-n ceruri şi de toate dezlegate.

 

Noi te-om plânge, dragă bună şi te-om pune-n ȚINTIRIM

Sub o cruce, cum e datul, cu PECETE de ţărână,

Şi să fii neştears-o vreme, până încă noi te ştim

O să-ţi scriu pe sfânta cruce: ,,Zace-aici, Buna bătrănă!’’

 

Şi MELINI în primăvară am să-ţi pun pe-al tău mormânt,

Şi o vorbă-i las lui moşu, să mă ierte că nu-l ştiu,

Fi-ţi măcar acolo-n ceruri fericiţi, că pe pământ

Viaţa voastră fost-a fiere, risipită în pustiu.

 

 

 

 

BUNA-I  TARE  CĂTRĂNITĂ

 

Cătrănită-i buna Doamne

Că vre-o trii HOHERI din sat,

Căutând azi noapte poame

Tăt CURECHIU, i-o călcat.

 

Blastămă acum bătrâna

SUDUIND s-audă tăţ,

-Uscă-li-să la tăţ mâna,

Ca bătrânului acăţ.

 

Pentru două-trii AGREȘE,

Nici tu coapte, tăte verz,

Şi o bască cu cireşe,

Pagubă-i de nici nu crez.

 

-Doamne că turbată-i lumea,

Frică n-are de nimic,

Fură joia, fură lunea

Şi hăl mare şi al nic.

*

Apoi nici nu ştie buna

Că az noapte, io cu doi,

Când s-ascunsă-n nouri luna

Am furat cireşe moi.

 

I-am călcat vre-o două straturi

Cu şălate şi curechi,

Pune-o buna după garduri

Altele, că-s încă verzi.

 

Că de poftă, ce nu face

HĂNDRĂLĂU cela prost,

Mâncă HULPAV şi-apoi tace

Nu şti nimeni cine-o fost.

 

Facă buna şi BOSCOANE

Și blesteme-n sfântul post,

Mie de mi dor de poame

Fur, chiar din avutu nost.

**

Azi, o mai aud pe buna

Cum adesea îmi zicea:

-Mă cochile hii cuminte

Să te laude lumea.

 

Eu n-am văst copil cuminte

Numa hăla de-i beteag,

Dar mereu oi ţâne minte

Că la buna, i-am fost drag.

 

 

 

 

S-AU DUS AI MEI LA CERURI

 

S-a dus și Moșu, dusu-s-a și Buna,

Să veșnicească-n țintirim, pe Coastă,

De-acolo peste sat răsare luna

Ce-o priveghea în noapte, casa noastă.

 

De-acum în vis i-oi mai vedea vre-odată

Și-oi vorovi cu ei de câte-s toate,

Și-n vorba lor molcomă, legănată

Va fi dulceața lumii, miere-n lapte.

 

Eu fi-voi ca atunci, copilul lumii,

Stăpân pe tot și toate din lumesc,

Bogatu-ntre bogați pe fața humii

Și tot pe-atâta încă în ceresc.

 

Doar c-am pierdut cea vorbă bătrânească

Ce-avea în ea un fagure de miere,

Luatu-au cu ei s-o veșnicească,

În lumea lor uitată, ce-acum piere.

 

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu