23
august 1939 - 23 august 1944
Ion
Măldărescu
27
August 2023
Pactul
Ribbentrop-Molotov - 23 august 1939 - 84 ani
Marea
trădare naţională - 23 august 1944 - 79 ani
„Vreme trece... vreme vine!”. Omenirea
evoluează... Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. În zilele noastre nu
se derulează numai o transformare evolutivă firească a structurilor şi a
instituţiilor ci şi fenomene distructive programate, produse ale unei noi
caste, stăpână atotputernică a destinului celorlalţi şi al instaurării
controlului total al haosului, al depopulării planetei printr-o imensă şi
variată gamă a procedurilor. Îndobitocirea sistematică, metisarea kalergiană a
populaţiei şi extinderea impunerii anormalităţilor sexuale tip L.G.B.T.Q.[1]
sunt doar stadii intermediare pentru controlul global. În spatele
„iluminaţilor” şi ai „oamenilor în negru” din „Grupul Bilderberg” stau
potentaţii vremii care se erijează în dumnezeii planetei şi ai universului
„iluminat” de întuneric. Înarmaţi până-n dinţi cu forţe militare proprii,
aceştia distug orice încercare de împotrivire. Cei de azi nu se deosebesc de
forţele obscure din spatele mai marilor vremii secolului al XX-lea decât prin
noile, perfecţionatele adaptări la tehnologia contemporană ale machiavelicelor metode, mai mult sau
mai puţin asemănătoare cu ale Lucreţiei Borgia, Inchiziţiei, cruciaţilor,
conchistadorilor, şi cu ororile unor criminali precum George Armstrong Custer,
Franklin Delano, Roosevelt, Winston Churchill, Adolf Hitler, Iosif
Vissarionovici Stalin, Pol Pot... Joe Biden.
Conştienţi fiind de sensul şi de
absurditatea celor enumerate, dar ignorându-le deopotrivă „Ne-am născut într-o
lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea
de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea
ce trăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este «
real ». De fapt trăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o
închisoare mentală, emoţională şi spirituală. [...] Adevărul nu este undeva, în
exterior. În mare, parte el este chiar aici! A sosit vremea când noi, oamenii,
fie punem capăt acestei dictaturi ascunse, fie ne vom confrunta cu un stat
fascist global” [2].
Odată cu trecerea anilor, numeroase
documente sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au
fost fie uitate, fie mistificate de către „fabricanţii” de istorie, fie
ocultate de cei interesaţi, fie dispărute împreună cu trecerea martorilor
oculari într-o lume mai dreaptă, însă ştergerea memoriei este definitivă numai
dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală, astfel că din când în când,
memoria se impune a fi reîmprospătată.
Constat în ultima vreme, că despre unele
momentele istoriei, mai cu seamă cele „delicate”, se aminteşte din ce în ce mai
rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter
informativ. Ici-colo, câte un contemporan „nonconformist” încăpăţânat, încearcă
să scuture colbul aşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le
readucă la lumina zilei.
S-au scurs 84 de ani de la semnarea
ne-denunţatului - oficial - de către România, deci a încă actualului Pact
Molotov-Ribbentrop şi al anexei sale secrete (nul ab initio), 83 de ani de la
pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de la Viena, 82 de
ani de la masacrele de la Fântâna Albă şi din pădurea Katyn, 79 de ani de la
bombardarea, cu ferocitate neumană a oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la
necondamnata trădare din august a regelui Mihai I, 74 de ani de la explozia primei bombe atomice
americane la Hiroshima, 77 de ani de la asasinarea unuia dintre cei mai mari
patrioţi români împreună cu trei dintre colaboratorii săi şi, de ce nu, la 25
decembrie 2023, 34 de ani de la măcelărirea ultimului conducător patriot al
Ţării… Poate vă întrebaţi care este raţionamentul sumarei selecţii? Exceptând
asasinarea primului Președinte al României, toate celelalte evenimente
menţionate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei mai mari
conflagraţii din istoria omenirii sau în împrejurări cu conexiuni de
cauzalitate ale căror consecinţe se regăsesc în contemporaneitate. Fără
pretenţia absurdă a exhaustivităţii voi reaminti unul dintre acestea: Pactul
Hitler-Stalin (Ribbentrop-Molotov) şi urmările acestui blestem.
Pactul Hitler-Stalin a fost şi rămâne încă
subiectul controversat al multor istorici, dar, fără urmă de îndoială, cel mai
bine documentat şi care a „desconspirat” numeroase „broderii” ţesute pe
marginea Pactului a fost şi rămâne Profesorul Gheorghe Buzatu. Studiile sale
inserate şi în volumele „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război
Mondial”, Iaşi, 28 august 1995[3] sunt mai mult decât edificatoare şi de
necontestat,.
În mod cert, realităţile lumii
contemporane au fost, sunt şi vor rămâne profund afectate de consecinţele celui
de-Al Doilea Război Mondial. Între problemele acestuia, cele mai dezbătute şi
mai controversate între şi de către istorici se înscriu cauzelor şi a
condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie
1939, dintre care se remarcă acţiunile pentru
extinderea-restrângerea-modificarea-trasarea unor noi frontiere.
Nemulţumirea Germaniei pentru poziţia în
care se afla după închiderea conflictului Primului Război Mondial se numără
printre cauzele creării posibilităţilor izbucnirii ostilităţilor: „Adolf Hitler
nu ar fi putut să «arunce» lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul
cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la
început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând - la 29 septembrie 1938
- cu semnarea acordului cvadripartit de la München ce sacrifica o parte a
teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor [...]”[4].
În acele momente de gravă criză politică
internaţională, când se dorea reâmpărţirea lumii, pactul Hitler-Stalin
(Ribbentrop-Molotov, după numele de miniştrilor de Externe ai celor două ţări
angajate) a făcut din Führerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii
europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul” său
politic decât o soluţie - războiul! Elocvent în acest sens este dialogul
liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele
Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vis-a-vis de
pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, [...] ce doriţi Dv. în
definitiv - Coridorul [polonez] sau Danzigul?” Replica şefului diplomaţiei
naziste a fost în consens cu politica Führerului său: „… Noi vrem
războiul!”[5]. În acest sens, apelând, dincolo de nuanţele, explicabile date
fiind unghiul şi momentele abordării problemei, la recunoaşterile unor
specialişti precum Michel Heller şi A. M. Nekrici, aceştia sunt categorici iar
părerile lor concordă în mod tulburător: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul
secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele
în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”[6]. Urmare a unei
operaţiuni militare încă neelucidată complet nici până astăzi (atacul din 31
august 1939 împotriva stației radio germană Sender Gleiwitz din Silezia
superioară - Germania, iar din 1945 - Gliwice, Polonia) a constituit pretextul
declanşării celui de-Al Doilea Război
Mondial din dimineață de 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia.
William L. Shirer insistă în a demonstra că, prin „târgul cinic”, „sordid” cu
Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei] care, după toate
probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”[7].
La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi
Germania, urmărindu-şi, fiecare, propriile scopuri şi aparent, căzând de acord,
au parafat „Pactul Ribbentrop-Molotov” şi anexa sa secretă.
Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov
(Hitler-Stalin) şi anexa sa secretă
„Guvernul Reih-ului German şi Guvernul
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate
spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul
de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat
prezentul Acord:
Articolul I. Ambele Importante Părţi
Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune
violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în
alianţă cu alte Puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre
cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia
Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la
oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.
Articolul III. Guvernele celor două
Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc
în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează
interesele lor comune.
Articolul IV. În cazul în care disputele
şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor
participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă
parte.
Articolul V. În cazul apariţiei disputelor
sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un
fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în
cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin
crearea comisiilor de arbitraj.
Articolul VI. Prezentul acord este
elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele
Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de
valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă
cinci ani.
Articolul VII. Rezentul Acord va fi
ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcută la Berlin.
Acordul va intra în vigoare din momentul semnării”.
Protocolul Adiţional Secret
Articolul I. În eventualitatea unor
rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice
(Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va
reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această
privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele
părţi.
Articolul II. În eventualitatea unor
rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele
de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei
râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele
ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat
trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii
politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un
acord prietenesc.
Articolul III. Privitor la Sud-estul
Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul
acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în
această regiune.
Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie
tratat de ambele părţi ca unul strict secret.
Moscova, 23 August 1939.
Pentru Guvernul Reihului German: Joachim
von Ribbentrop
Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R.:
Viaceslav Mihailovici Molotov”.
Semnificaţia generală şi consecinţele
dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost
evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[8], Viorica
Moisuc[9], V. F. Dobrinescu[10], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[11], Florin
Constantiniu[12]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat de apariţia la
Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[13], conchidea fără şovăire: „În
asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai
mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în
neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului
secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita
sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui
Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul,
recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin,
sancţionând târgul cu Hitler, a dat liber agresiunii în Europa. Această alegere
reflecta concepţia sovietică referitoare la « interesele U.R.S.S. », despre a
căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-Lea al P.C.(b). (ianuarie
1934)”[14].
Realitatea indiscutabilă concluzionează că
pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit” de protocolul
adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele
secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[15]
au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai
izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, ci, mai mult, prin forţa
desfăşurărilor impuse de conflict şi prin prisma consecinţelor rezultate, au
contribuit la modificarea configuraţiei teritoritlor unor ţări din zonă şi,
deopotrivă, au predeterminat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor
social-politice şi economice din statele respective. Consecinţele acestuia au
fost dezastruoase pentru România, chiar şi în zilele noastre.
Repere cronologice
- 2 iunie 1939, Germania informase România
că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul
de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea
Sovietică.
-
14 ianuarie 1939. Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar
(ambasador) la Moscova (1939 - august 1940);
- 15 august 1939, ora 4.30. Von
Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului
afacerilor externe al celui de-Al Treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere
să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i prezenta următorul text:
„Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de
concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele
două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [...]
Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor
naturale sunt aceleași. [...] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între
Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre
deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai
cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc.
[...] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o
răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în
viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de
generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii
Sovieticie [...] În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al
U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste
occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât
și al Uniunii Sovietice. [ ...] Diferendele dintre [Polonia și Germania] ar
putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic]
de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-sovietice, și, poate, de
rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În
consecință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia
întâmplării ci să acționeze la momentul oportun”.
Ca urmare, von Ribbentrop solicită o
întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor
propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de
neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului
și adaugă că Führer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi
la alta, pot avea loc incidente serioase”. Drept răspuns, Molotov se declară
gata să-l primească pe ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate
puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și
„încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare
cu privire la anumite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a
pactului. În paralel, dezamorsează și problema opozițiilor ideologice,
explicând că „princicipiul coexistenței pacifice a diferitelor regimuri
politice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii
Sovietice”[16].
- 13 iunie 1940. Gheorghe Davidescu îl
informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri
străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al U.R.S.S. la București.
- 21 iunie 1940, noul reprezentant
plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață,
venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din
Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului
guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de
trandafiri albi”. Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl.
ministru al U.R.S.S. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua
Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în
condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea
ultimatumului au fost făcute în secret.
- Oficiosul nazist „Berliner
Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București,
Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două
țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția
cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în
aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și
ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de
publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată[17].
- 22 iunie 1940. Cu doar câteva zile mai
înainte ca U.R.S.S. să-și prezinte ultimatumul, francezii au capitulat, iar
Anglia şi-a retras retrăsese ultimele trupe din Europa, fapt în urma căruia
toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice
pierzându-şi orice vaalabilitate.
- 23 iunie 1940 - circa 23 de avioane
sovietice au depășit frontiera cu România şi au pătruns în spaţiul aerian
românesc până deasupra Chişinăului[18], ceea ce a constituit o agresiune
aeriană asupra României.
- 24 iunie 1940. Ministrul de externe german,
Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale
cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult
de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia, fiind
uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, fiindcă acest
teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului
sovieto-german de neagresiune. În continuare, ministrul german de externe a
subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului
românesc[19]. În cartea de memorii „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics”
a lui Viaceslav Molotov, acesta relatează astfel circumstanțele în care România
a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia
granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm
granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă”. Germanii mi-au
spus: « Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna
Austriei. Cum puteți să-l cereți? », « Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care
trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta ». « Dar Cernăuți n-a fost
niciodată oraș rusesc, a fost parte a Austriei și apoi a României! » a răspuns
ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. « Da, dar
ucrainenii trebuie să se unească! » […] Schulenburg...a oftat și apoi a zis: «
Voi raporta guvernului meu ». A raportat și Hitler a aceptat”[20].
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma,
în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu u7craineni: „În
anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut
de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând
prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu
ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”. Guvernul sovietic cerea partea
de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură
neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost
pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a
României în Basarabia”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu
Galiția, care fusese anexată de U.R.S.S. în 1939 ca urmare a invaziei
germane-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a
Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
- 26 iunie 1940, ora 22:00. Reprezentantul României la Moscova, Gheorghe
Davidescu a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde,
Comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., Viaceslav Moltov, i-a
prezentat ministrului plenipotențiar al României fără nici o explicație, nota
ultimativă adresată României, un ultimatum
prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie
și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică[21]: „În
anul 1918, profitând de slăbiciunea momentană a Rusiei țariste, România a
ocupat în mod injust și abuziv teritoriul Basarabiei, distrugând astfel
unitatea organică și seculară a acestei provincii cu restul Rusiei. Uniunea
Sovietică nu a recunoscut niciodată și sub nici o formă această răpire
samavolnică. Necesitatea de a întreține bune relații politice în această parte
a Europei și actuală situație internațională cer o soluționare imediată a
acestei probleme de litigiu. Uniunea Sovietică consideră oportun și necesar că
Basarabia să fie restituită imediat, iar pe de altă parte cere să i se cedeze
Nordul Bucovinei, care reprezintă o unitate organică cu restul teritoriilor
locuite de ucraineni. În același timp, cedarea acestei regiuni din Bucovina
constituie o compensație justă pentru repararea nedreptății săvârșite prin
stăpânirea abuzivă a Basarabiei timp de 22 de ani. În consecință, guvernul
U.R.S.S. pretinde:
Cedarea imediată a Basarabiei;
Cedarea imediată a nordului Bucovinei.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că
Guvernul Regal Român va găsi oportun să se ajungă la o soluționare pașnică a
problemei, a acestui conflict, și așteaptă răspunsul cuvenit în cadrul zilei de
27 iunie 1940, ora 12 (ora Moscovei)”.
În conţinutul notei ultimative se mai
preciza: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul
trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a
chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide
între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii
adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii
înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”[22].
- 27 iunie 1940. Guvernul românesc a
răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi
categorii de probleme”. Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi
prin radio, următorul anunț :
- Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta
Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea - n. n.) a avut (loc) ședința
Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
- Consiliul a luat în deliberare nota
remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul U.R.S.S. ministrului nostru
la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei
de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
- Consiliul, în dorința de a păstra
raporturi pașnice cu U.R.S.S., a aprobat hotărârea guvernului român de a cere
ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc
întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota
Sovietică. Se așteaptă răspunsul guvernului U.R.S.S. la propunerea guvernului
român”[23].
27 iunie 1940 - Încercarea României de a
negocia a fost tratată nu doar cu o respingere categorică, ci şi cu nouă notă ultimativă sovietică prin
care se cerea evacuarea administrației
și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. În aceeași
zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de
uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu,
președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion
Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare
„Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile,
fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor” [24].
27 iunie 1940 - A două notă ultimativă.
Sovieticii cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei să fie
realizată în patru zile: „Guvernul U.R.S.S. ia act de dorința României de a
soluționa pașnic conflictul și cere:
- În termen de patru zile, cu începere de
la 28 iunie 1940, orele 12.00 (ora Moscovei), teritoriul Basarabiei și al
Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele și autoritățile române.
- Pe de altă parte, în mod succesiv,
același teritoriu va fi luat în stăpânire de către forțele Armatei Roșii.
- La 28 iunie 1940, forțele Armatei Roșii
vor ocupă punctele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă.
- Autoritățile române vor trebui să predea
în perfectă stare și în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel,
întreprinderile industriale etc.
- Se va constitui o comisie mixtă
plenipotențiară care va reglementa formalitățile predării.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul
Guvernul Regal Român până la 28 iunie 1940, ora 12 (ora Moscovei)”.
- Noaptea de 27/28 iunie 1940. Rezultatul
votului în urma căruia, în Consiliul de Coroană, a fost luată decizia de
acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat
folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată
cu următoarele rezultate : 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ştefan
Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest
Urdăreanu; 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei,
Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu,
Mircea Cancicov, Ioan cristu, Mitiță Constantinescu, Mihai ghelmegeanu, Ion
Gigurtu, Constantin C. giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș, (Ministru de război),Ion Macovei, Gheorghe
Mironescu, Radu portocală, Mihai ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tattărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful
marelui Stat Major al Armatei); o abținere: Victor Antonescu[25].
- 28 iunie 1940. Guvernul român condus de
Gheorghe Tătărescu, urmare a „sfaturilor” primitedin partea Germaniei și
Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice. Toate cotidianele
vremii care apăreau în România, aveau prima lor pagină incadrată în chenar
negru. După un ultimatum deosebit de insolent prin care U.R.S.S. cerea
guvernului român să-i fie cedate Basarabia și nordul Bucovinei (faptic,
acestora li se va adaugă și Ținutul Herţa), se consuma primul mare rapt
teritorial al acelui an de cumpăna - ocuparea prin forță a Basarabiei și a
nordului Bucovinei, de către Uniunea Sovietică.
Populaţia din teritoriile menţionate au
fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a
trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese
luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de
răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei
dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota
ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de
29 iunie 1940.
Mulţi români nevinovaţi au căzut victime
abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze
dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi
fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la 1 aprilie 1941, la Fântâna
Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane,
prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde
pentru drum. Numărul exact al victimelor
nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori
estimează că ar fi fost între 3.000 şi
5.000 de săteni. După masacru, răniţii au fost târâţi până la cinci gropi
comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă:
bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai
norocoşi”, au fost arestaţi de N.K.V.D. din Hliboca (Adâncata) şi după torturi
înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de
vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva
zile, mii de familii au fost adunate cu
forţa, urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru „vina” de a fi români.
Nu după mult timp, în ziarul „Universul” a
apărut cutremurătorul articol al marelui savant Nicolae Iorga, cu titlul „De ce
atâta ură?”[26]: „Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele,
actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi
ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi
exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie,
uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi
infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de
ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De unde atâta ură? Aşa ni se
răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră? Am acceptat acapararea şi
stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe
care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de
isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva
noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii
bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi
avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt
înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li
s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au
dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi
să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate
prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai
omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente
calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire. [...] Ultimatumul
sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la
Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi
comunişti”[27].
Deosebit de relevant este şi comentariul
lui Paul Goma din lucrarea sa,
„Basarabia şi problema”: „Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu,
atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina « Săptămânii roşii » (28 iunie-3 iulie
1940) care să fi protestat verbal - necum să se opună - coreligionarilor beţi
de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au
dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere,
Românii civili porniţi în refugiu [...] Firește, « nu (chiar) toți evreii »,
care au scris despre cauza « masacrării din senin» a evreilor de către români,
între 1941 și 1943 ignoră cu o superioritate - de - rasă inadmisibilă (și
analfabetă - să facă asta numai din analfabetism?, ei, Oameni ai Cărții?)
adevărul istoric, cronologic:
- întâi - 28 iunie -3 iulie 1940 - a avut
loc părăsirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța: în timpul
evacuării tragice, victime au fost românii și doar ei;
- apoi - după un an încheiat și o zi (29
iunie 1941) a fost Pogromul de la Iași, primul act sângeros - victime: evreii
din România. Adevăr care mai spune: „evacuarea armatei și a civililor din
Teritoriile Ocupate de U.R.S.S. în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea
evreilor, nu a rușilor ocupanți prilej de agresiune sălbatică, fanatică,
rasistă, anti-româneasă, anti-goi, anti-creștină (încălcarea poruncii a 6-a);
- şi încă mai spune cronologia: agresiunea
din partea evreilor în timpul evacuării militarilor, a civililor români din
teritoriile cedate a semnificat «Ochiul prim » ; iar ce s-a întâmplat - după un
an de zile - inadmisibil, neprobabil, criminal, condamnabil (dealtfel vinovații
au și fost condamnați, mulți executați până în 1946) - a fost replică la
agresiune, « Ochiul scos » pentru Ochiul prim: Răzbunarea românului (și) pe
evreu - de la individ la individ - pentru răul personal făcut individului;
Pedepsirea - de către stat - a cetățenilor români (nu doar evrei) vinovați de
colaborare cu inamicul pe timp de război, pentru răul făcut comunității
noastre, mai ales prin înrolarea voluntară, entuziastă în Armata Roșie,
inamică, și lupta - și ura feroce - împotriva Armatei țării lor : România”[28].
Anul 1940 a fost an de sacrificii pentru
români: agresiunea sovietică din 28 iunie 1940 a fost urmată de impunerea de
către Germania şi Italia, la 30 august 1940 a Diktatul de la Viena - prin care
România acedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei româneşti[29] şi la 7
septembrie 1940 - a Tratatului de la Craiova prin care era dăruit Bulgariei,
Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra).
La 7 mai 1945, în cadrul celei de-a 19-a
sedinţe plenare a Conferinţei de Pace, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe
a adoptat următoarea hotarare cu privire la frontiera româno-ungară:
„Deciziunea sentinţei de la Viena din 30 august 1940 este nulă şi neavenită.
Frontiera dintre România şi Ungaria, este restabilită aşa cum exista la 1
ianuarie 1938”. La 8 mai, a fost fixata frontiera dintre ţara noastra şi
Uniunea Sovietica, pe linia stabilită la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre
România şi Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie
1940.
La 8 august 1946, guvernul francez, în
numele Națiunilor Unite, a adresat guvernului român invitația de a participa la
Conferința de Pace. A două zi, guvernul a aprobat mandatul și componenţa
delegației - al cărei șef era Gheorghe Tătărescu - din care făceau parte Gh.
Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice), Lucrețiu
Pătrășcanu (ministrul Justiției), Ștefan Voitec (ministrul Muncii și
Asigurărilor Sociale), Elena Văcărescu, diplomați, experți etc.
La 10 august 1946 a fost publicată
declarația guvernamentală intitulată „Atitudinea României față de Conferință de
Pace”, în care erau fixate obiectivele
delegației:
- recunoașterea statutului de
cobeligerant;
- o îmbunătățire a prevederilor militare;
- cererile de reparații și restituiri să
nu fie mai mari decât cele stabilite prin convenția de armistițiu;dreptul de a
dispune de libertate deplină în politică privind comerțul;înlăturarea
obligației din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Națiunii celei mai
Favorizate pentru toate statele membre ale Națiunilor Unite etc.
Cobeligeranţa - un drept refuzat
În cadrul Comisiei politice şi teritoriale
pentru România au fost dezbătute, în perioada 30 august 12 septembrie 1946, şi
unele cereri ale guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de
Pace, dintre care amintim:
a) modificarea datei de 12 septembrie 1944
ca inceput al participării României la război alături de Puterile Aliate şi
Asociate cu data de 23 august 1944;
b) recunoaşterea statutului ţării de
cobeligeranţă;
c) specificarea faptului că Romania nu a
luptat numai împotriva Germaniei, ci şi a Ungariei.
Nefiind susţinuite de o majoritate a
participanţilor cu drept de vot, au fost respinse in integrum
Nu pot fi ignorate criticile lui James
Byrnes, secretar de stat în administraţia americană între anii 1945-1947, care
participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace din
1946-1947. „Ziua de 10 februariea fost rezultatul unei lungi si plictisitoare
serii de conferinte, reuniuni, discutii contradictorii, care s-au derulat
intr-un climat cu totul altul decat cel cordial, intrerupt de continue
suspiciuni nejustificate care au facut o atmosfera apasatoare si au impiedicat
ca bunele intentii initiale sa prevaleze […] evenimentul care s-a realizat la
10 februarie ar putea avea o influenta tragica asupra viitorului lumii, […]
tratatele de la Paris nu sunt altceva decat preludiul unor alte catastrofe. […]
Nu trebuie sa se intarzie [cu revizuirea tratatelor - n.n.]; dacă ocazia se
prezintă, trebuie profitat - dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată”[30].
În anul 1997, România, urmare a unei
decizii la fel de umilitoare ca hotărîrea Consiliului de Coroană din 1940, a
ratificat Tratatul cu Ucraina. Un act de Trădare Naţională, slugarnic în faţa
Imperiului numit Uniunea Europeană şi deopotrivă, genocidal faţă de românii din
nordul Bucovinei şi ai Ţinutului Herţa, părăsiţi de Ţara-Mamă şi abandonaţi „pe
vecie” - cum sună una din prevederile Tratatului - la discreţia şi asuprirea
neo-naziştilor ucraineni.
Există voci care susţin că, dacă Pactului
Ribbentrop-Molotov nu ar fi existat, cel de-Al Doilea Război Mondial ar fi fost
terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc[31]. Efectele
acestui act samavolniv au fost preluate din mers şi perpetuate la fel de
condamnabil ca „originalul”, de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care la
Moscova, în 1945 a stabilit o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa:
Vestul, sub influența Statelor Unite ale Americii, iar Estul sub influența
Uniunii Sovietice. Deşi aparent hazardată, afirmaţia că Pactul
Ribbentrop-Molotov îşi continuă imfamele scopuri sub forma mascată a
înţelegirilor secrete dintre Germania şi Federaţia Rusă (cu acordul tacit al
S.U.A., Marii Britanii şi Franţei) se susţine sine die. Prin urmare, atâta timp
cât dimensiunea criminală a alianței dintre Stalin și Hitler nu va fi clar
stabilită, recunoscută şi condamnată oficial, rănile încă sângerânde de pe
corpul României şi al Europei nu se vor vindeca.
Se poate spune fără riscul de a greşi că
Al Doilea Război Mondial încă nu s-a terminat, doar şi-a schimbat înfăţişarea,
s-a „hibridizat” şi mocneşte urmărind nu doar aceleaşi interese ca cele
evidenţiate de Istoria umanităţii, ci şi „suplimentele” globalizării agresive.
Milioanele de români plecaţi pe alte meleaguri dau deplină dreptate cuvintelor
din urmă ale Mareşalului Ion Antonescu: „[...] Scump popor român, Acest război
(Al Doilea Război Mondial - n.a.) care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu
va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un Al Treilea
Război Mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca
atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac
astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în
fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte
orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi,
ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi!”[32].
Text prezentat la Sesiunea de Comunicări
și Dezbateri Științifice - Maia, 2019
P.S. Până în 1989, România era țară în
curs de dezvoltare, acum este doar o Colonie Corporatistă sub Ocupație Militară
Străină în curs de dezintegrare. Depășind previziunea Mareșalului Ion
Antonescu, astăzi milioane de români nu se mai află pe pământul Patriei și nu
se știe câți dintre aceștia se vor mai întoarce, iar slugile obediente ale
Davosului instalate la Cotroceni, Victoria și Parlamentul României distrug Țara
„Pas cu pas”.
-----------------------------------------------------
[1] Lesbian, Gay, Bisexual, Transsexual
and Intersexual
[2] David Icke, Copiii Matricei,
Bucureşti, Ed. Daksha, 2008, p.19 & coperta 2.
[3] Gheorghe Buzatu, https://www.art-emis.ro/istorie/din-istoria-secreta-a-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-1
[4] Gheorghe Buzatu,
http://www.art-emis.ro/istorie/4660-pactul-ribbentrop-molotov-este-totalmente-nul-protocolul-secret-din-23-august-1939.html
- comunicarea prezentată la Conferinţa internaţională de la Chişinău din 26-28
iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru
Basarabia.
[5] William L. Shirer, Le Troisieme Reich.
Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547.
[6] Michel Heller, A.M. Nekrici, op.
cit.,I!, p. 284.
[7] William L. Shirer, op. cit., p. 583.
[8] Nicolae Lupan, ed., Pactul
germano-sovietic dîn’ 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46.
[9] Cf. Premisele izolării politice a
României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I , pp. 360-366.
[10] Cf. Bătălia diplomatică pentru
Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p.
21 şi urm.
[11] Vezi România după Mare,1 Unire, II2,
1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516;
Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictatÎn ajunul celui de-al doilea război
mondial, în „Magazin istoric” , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din
dosarele istoriei, în „Magazin istoric”. nr. 3/ 1989.
[12] Cf. Între Hitler şi Stalin. România
şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, 133 p. şi
recenzia Gh. Buzatu, în „Europa XXI”, Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183.
[13] Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds
Molotovîm. Iz dnevnika… , Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29.
[14] N. V. Zagladin, Istoriia uspehov i
neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990, p.
11
[15] Gheorghe Buzatu -
https://www.art-emis.ro/istorie/din-istoria-secreta-a-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-1
Cf. A. S. Grenville, The Major Intemational Treaties, 1914-1973. A History and
Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm.
[16] Nazi-Soviet Relations (N.S.R.),
1939-1941-1948 http://www.ibiblio.org/pha/nsr/nsr-preface.html
[17] Constantin Tatu „Începutul marii
drame românești: 26 iunie 1940”, 1990
[18] Cronologia terorii comuniste din
prima ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti de la Est de Prut (1940 -
1941)
https://www.timpul.md/articol/cronologia-terorii-comuniste-din-prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-(1940---1941)-52365.html
[19] „Nota lui Joachim von Ribbentrop
către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia și Bucovina (25 iunie 1940)”
[20] Revista Historia special. An III,
nr.6, martie 2014, p.65.
[21] Constantin Tatu, op. cit. p. 8-11.
[22] Ultimatumul sovietic și răspunsurile
guvernului român în Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta
Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918-1940, Universitatea din București,
2002
[23] Constantin Tatu, Idem, op. cit.
[24] Ibidem.
[25] Consemnare din jurnalul regelui Carol
al II-lea, , din noaptea de 27-28 iunie
1940.
[26] Nicolae Iorga, De ce atâta ură?,
Ziarul Neamul Românesc, 6 iulie 1940
[27] Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al
evreilor din România - declaraţie din anul 1946.
[28] Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie-3
iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 15-16.
[29] Le Figaro, 2 septembrie 1940, Le
Figaro, 5 septembrie 1940
[30]
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris
[31] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
[32] Gh. Buzatu, România cu şi fără
Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p.336. -
https://www.art-emis.ro/editoriale/maresalul-ion-antonescu-a-devenit-legenda-si-cu-legendele-nu-te-poti-lupta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu