Raţiunea
de a fi a eroului ardelean Gheorghe Lazăr
Gabriel
Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia
Română
27
August 2023
„Patria
ante omnia!”
În vremuri de grea suferinţă şi asuprire
pentru poporul român, la anul 1779 a apărut printre alţi patrioţi ardeleni, ca
o şansă providenţială pentru viitorul şi existenţa demnă între naţiuni a
Neamului Românesc un om de ştiinţă excepţional, care avea să imagineze, să
modeleze şi să pună în operă printre altele, forma incipientă generală, precum
şi structura funcţională de bază a învăţământului românesc modern. Acest om
strălucitor pentru istoria noastră de dezvoltare spirituală şi educaţională, a
fost cărturarul de geniu şi patriotul absolut Gheorghe Lazăr.
Secvenţe
din debutul şi evoluţia formării
Vine pe lume ca al şaselea copil şi
ultimul în casa părinţilor săi Gheorghe şi Maria (Lăzăroae) în localitatea
Avrig, la anul 1779 pe data de 5 iunie şi se va ridica alături de figurile
luminoase ale eroilor în Eternitatea Glorioasă a Neamului Românesc la data 17
septembrie 1823, în aceeaşi localitate natală. Pe numele lor fraţii săi şi
surorile mai mari au fost următorii: Ioan, Vasile, Luca, Zenovia şi Ana
(Milicescu, 1982). Se afirmă în mod fals, continuu eronat, la nivelul simţului
comun preluat mai târziu ca atare şi neverificat cu atenţie de biografii săi,
precum că datorită calităţilor sale intelectuale de excepţie, Gheorghe Lazăr
mezinul familiei ar fi fost luat încă de copil în palatul reşedinţă de vară a
baronului Samuel von Brukenthal, unde ar fi primit sprijin în dezvoltarea sa
şcolară şi mai apoi ar fi fost susţinut financiar pentru a atinge în final o
educaţie superioară.
În acest sens, Ion Heliade Rădulescu
consemnează romanţios dar eronat, despre debutul acestui român excepţional:
Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lângă Sibiu, pe moşia lui
Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu
îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa
bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său intrând în
universitatea de la Viena, şi-a făcut cu mare spor cursul învăţăturilor. În
vreme mai de douăzeci de ani având înlesnire a cultiva ştiinţele în mai multe
specialităţi, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei,
fiind hotărât unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa
grecească neunită (sursa net)[1].
Şi marele nostru scriitor Ion Agârbiceanu
evocă la rândul său aspectul acestui pseudomecenat, dar având caracterul unui
joc al întâmplării, al destinului şi hazardului. El face următoarele precizări
în lucrarea sa ,,Cărturari români” la titlul ,,Gheorghe Lazăr”: ,,Gheorghe Lazăr
avu norocul să se nască într-un sat cu o astfel de şcoală. Şi a mai avut
norocul ca în Avrig să-şi afle moşia şi locuinţa baronul sas Brukenthal, om
avut şi mare iubitor de cultură. El a făcut şi marele muzeu istoric din Sibiu,
unde sunt adunate lucruri din vechime şi lucruri de preţ, muzeu care-i poartă
numele până în ziua de azi. Baronul Brukenthal se interesa şi de şcolarii de la
şcoala românească din satul lui. Şi aşa a aflat că Gheorghe Lazăr este deştept
şi silitor. A chemat la el pe părinţii Gheorghe Lazăr şi Maria ş le-a spus că
dacă n-au nimic împotrivă îl pot trimite pe fiul lor mai mic la învăţătură mai
mare. De cheltuieli să nu-i doară capul. Cheltuiala o va purta-o el baronul.
Părinţii lui Lazăr s-au bucurat foarte şi i-au mulţumit baronului. Ei doreau ca
fiul lor să ajungă luminat şi învăţat” (Agârbiceanu, 1937).
Dar, observă la rândul său biograful I.
Mateiu, această legendă a ocrotitorului „providenţial” al artelor şi ştiinţei
românilor ardeleni- Samuel von Brukenthal- a fost spulberată de cercetătorul
Avram Sădean care a descoperit că Heliade, Ion Agârbiceanu şi ceva mai târziu
chiar Petrache Poenaru s-au înşelat grav în privinţa acestui aspect, întru-cât
„baronul” Brukenthal (de fapt era un negustor luteran angrosist de mirodenii
africane şi orientale, înnobilat de împărăteasa Maria Tereza) nu avea nici un
interes să susţină la studii superioare, un copil valah ortodox, care s-ar fi
putut transforma natural şi firesc peste noapte, într-un alt Horea. Se cunoaşte
ura viscerală a acestui ,,om de cultură” faţă de ţăranii iobagi români şi în
general sentimentele de dispreţ pe care le nutrea pentru toată naţia românilor.
Pe aceşti oameni înfometaţi şi disperaţi îi condamnase la o moarte
înfiorătoare, după codul terezian, atunci când alături de fruntaşii lor în
aspiraţii, Horea, Cloşca şi Crişan luptaseră în răscoala ţărănească din 1784 şi
îşi cerureseră dreptul la o viaţă omenească. Nici măcar curtea imperială de la
Viena nu a avut încredere în acest „baron” deoarece după Răscoală au trimis un
nobil autentic, pe contele Anton von Jankovich, pentru ca acesta aflat în
funcţia de comisar imperial al Comisiei de judecată pentru cercetări să afle cu
precizie împrejurările şi cauzele declanşării Răscoalei ţărăneşti din Ardeal de
la 1784. În plus, acest lup abominabil, îmbrăcat în blană de oaie creştină
era,ce ironie, protestant luteran ori şcolile superioare din Viena în care
Gheorghe Lazăr avea să studieze, erau de religie romano-catolică. În altă
ordine de idei, se ştie cât de consecvenţi, tipicari şi scrupuloşi erau
austriecii şi nemţii atunci când apărea necesitatea de a se consemna în
registre situaţiile financiare şcolare, ori la Viena nu se regăseşte absolut
nici un act contabil care să probeze susţinerea directă ori indirectă a
studentului Gheorghe Lazăr de către „baronul” Brukenthal.
De fapt, despre Gheorghe Lazăr se ştie că
a urmat clasele primare I-VIII, în satul Avrig între anii 1791-1798, avându-l
ca ,,dascăl normalicesc neunit în Avrig” pe scriitorul Ioan Bărac (1776-1848),
fiu al preotului din Alămor, judeţul Sibiu. Acest intelectual român, deşi
absolvise dreptul şi astfel putea pretinde şi dobândi o situaţie financiară şi
economică foarte bună în Transilvania, s-a centrat practic şi profesional pe
educaţie şi astfel va ajunge dascăl la şcoala din Avrig. El va deveni
susţinătorul din umbră şi mentorul înţelept care-l va influenţa şi forma în mod
hotărâtor pe tânărul şcolar Gheorghe Lazăr. Ceva mai tîrziu acest patriot
providenţial va deveni prieten şi camarad cu Gheoghe Lazăr pe care-l va ajuta
direct şi-l va sprijini în continuare cu tot ce era de trebuinţă „logistic” în
dezvoltarea profesională şi spirituală a acestuia.
Între anii 1798-1802 va absolvi clasele
IX-XII în cadrul gimnaziilor de la Cluj şi Sibiu; Lazăr va învăţa latineşte la
Sibiu iar mai apoi cu sprijinul cumnatului său, preotul patriot Ioan Racotă şi
nu în ultimul rând al mentorului său Ioan Barac se va înscrie la liceul piarist
din Cluj, în anul 1799 (fondat de ordinul călugăresc romano-catolic piarist) la
cei 20 de ani ai săi fiind cel mai în vârstă elev. Studiind la Cluj Filosofia
şi Dreptul între 1802-1806 gândurile îi zboară spre o altă zare a culturii
europene şi astfel începe să caute soluţii pentru a se putea susţine financiar
în dorinţa sa de a studia la Viena. Deoarece Episcopia Ortodoxă din Sibiu avea
un fond constituit din contribuţiile românilor, denumit sidoxial, Lazăr s-a
gândit să solicite Bisericii Ortodoxe un sprijin financiar (cca. 200 florini pe
an) pe care l-a şi obţinut în anul 1806; în schimb avea obligaţia de a se
întoarce şi de a sprijini ulterior formarea preoţilor ortodocşi. Dar spiritul
ştiinţific, veşnic iscoditor în mintea şi sufletul lui Lazăr nu-şi lasă
purtătorul să se centreze în linişte doar pe dogmatica ortodoxă, ci îl împinge
tot mai mult la studiul ştiinţelor şi al filosofiei, de care este deasemenea
foarte atras.
Deoarece studiază doar trei ani Teologia,
între 1806-1809 la Viena, unul dintre elevii şi biografii săi -Petrache
Poenaru- va afirma despre el în mod eronat că a rămas laic, adică nu ar fi fost
hirotonit ca preot. Deasemenea evidenţele universitare vieneze scot la iveală
faptul că nefiind absolvent de teologie, nu avea cum să devină doctor în
filosofie şi nici nu avea cum să primească vreun ,,inel cu diamante” din partea
împăratului, aşa cum au afirmat mai tîrziu Onisifor Ghibu şi Aron Densuşianu
citând din surse neverificate în diferite ocazii. Totuşi, este un adevăr faptul
că datorită calităţilor sale intelectuale excepţionale şi recunoscute în lumea
filosofică europeană Gheorghe Lazăr devenise cunoscut şi astfel a fost invitat
să devină membru al Societăţii Filozofice din Halle (Părnuţă, 1973).
Deci să precizăm: adevăraţii susţinători
ai lui Gheorghe Lazăr la şcolile superioare din Viena, aveau să fie Biserica
Ortodoxă prin Episcopia Ortodoxă a Sibiului şi vicarul Nicolae Huţovici.
Ulterior după cum arată I. Mateiu se mai evidenţiază şi un alt cunoscut
susţinător al culturii române numitul Hagi Constantin Pop precum şi cumnatul
său Ioan Racotă preotul patriot. Deci nu visteria împărătească, nu Cancelaria
Aulică a Transilvaniei şi nici într-un caz Brukenthal, (un aventurier, negustor
angrosist, fără origini nobile, înnobilat de Maria Tereza şi care se înfăţişase
la judecata lui Dumnezeu pe 9 aprilie 1803). Cunoaştem acest aspect al susţinerii
din fondurile proprii ale Bisericii Ortodoxe la studiile superioare din Viena a
studentului Gheorghe Lazăr deoarece, la acel moment, tulburatul protopop
ortodox al Braşovului, inconştientul informator Gheorghe Haines trimitea la
Carlovitz în Serbia o scrisoare în care delaţiona pe fratele său ortodox
Huţovici într-o jalbă tainică: „vicareşul, de acum Nicolae Huţovici, sărac de
ştiinţă fiind au recomndăluit de la sine prezidialiter pe un fecior anume Lazăr
din Avrig şi acum se află la Viena cu un stipendium din taxa sidoxiei 300 zloţi
pe an ca să înveţe teologhia” (Mateiu, 1936).
Dar studentul Lazăr nu era foarte motivat
să termine Facultatea de Teologie romano-catolică din Viena deoarece se simţea
atras într-un mod decisiv către ştiinţa avansată şi filosofia epocii sale. În
prima sa scrisoare adresată părinţilor săi el îşi descrie motivaţia studiilor
sale aprofundate: „de aceea , nu vă fie jale pentru mine, pentru că eu am venit
aici, tocmai ca să lucru spre uşurarea sorţii voastre triste, ba eu aşi zice că
în loc să vă supăraţi să fiţi dimpotrivă mândrii, pentru că tocmai pe mine m-a
ales Dumnezeu, să fiu tălmăcitorul durerilor Neamului român aici între străini”
(Gafton, 2017).
În anul 1809 vine în acasă în Ardeal de
unde va merge mai apoi la Carlovitz pentru completarea studiilor de teologie şi
pentru hirotonie dar Mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici nu-i validează
studiile, îl umileşte şi îl ţine „în anticameră” o lună de zile; în final îl
respinge cu duşmănie şi îl declară „eretic şi incapabil pentru totdeauna”
deoarece Lazăr şi-ar fi însuşit la Viena cateheza romano-catolică aspect ce ar
fi devenit incompatibil cu religia ortodoxă, însă adevărata motivaţie a
episcopului sârb era aceea de a promova în postul de Episcop de Transilvania pe
un tânăr oarecare, foarte docil, care ar fi fost sigur din punct de vedere
politic (Marinescu, 1929).
Ceva mai târziu când deja revenise în ţară
(la 1811), şi fusese numit în postul de profesor la Seminarul din Sibiu, va
intra în conflict deschis cu episcopul Vasile Moga adept al învăţământului în
limba slavonă şi ca urmare va fi în scurt timp destituit pentru bănuiala că ar
fi manifestat idei politice revoluţionare, contrare intereselor austriece, în
public. Tot datorită acestui trădător orgolios şi inconştient Lazăr nu a putut
să-şi publice cărţile după care făcuse traduceri laborioase la Viena. Despre
acest episod cercetătorul Gheorghe Părnuţă evidenţiază următoarele aspecte:
„Lazăr era preocupat să dea elevilor săi o pregătire serioasă, în timp ce
episcopul, având nevoie de preoţi, îi hirotonea fără prea multe cunoştiinţe. În
lecţiile sale, el căuta să strecoare, idei noi cunoscute mai ales în timpul
studiilor de la Viena. Vorbea elevilor despre libertate, despre rolul
învăţăturii. Ideile lui Lazăr nu se prea potriveau cu cele ale societăţii din
Sibiu şi mai ales cu cele ale episcopului şi ale autorităţilor ce-şi duceau
viaţa după tipare învechite. De aceea activitatea lui era supravegheată,
urmărită de agenţii politici ai cancelarului, Metternich. În notele acestora,
el era socotit ca ,,nesupus, neastâmpărat, pornit spre excese”cu o concepţie
politică, împotriva ideologiei cancelariei chesaro-crăieşti. La toate acestea
se adaugă şi întâmplarea de la 9 iunie 1815 când, în grădina-restaurant
,,Flora” din Sibiu, el la glorificat pe Napoleon ca strălucit zdrobitor al
Habsburgilor, închinând paharul în sănătatea lui, refuzând în acelaşi timp să
bea în sănătatea împăratului şi a guvernului de la Viena. Toate acestea şi
altele făcură ca la 15 septembrie 1815 cancelaria aulică să ceară destituirea
lui. Din cauza «păcatelor sale politice» n-a fost socotit apt nici pentru
postul de profesor la Cernăuţi” (Părnuţă, 1973); „Fireşte, în acea epocă de
prea multe capete plecate, atitudinea lui Lazăr nu putea să pară cuminte. De aceea
venind vremea şi vorba, ca Episcopia Românească de la Arad să fie ocupată, era
în februarie 1815, episcopul Vasile Moga şi guvernatorul Banffy se întîlnesc în
părerea că din punct de vedere al ştiinţei Lazăr este cel mai bun, dar că
acesta îi este inferior lui Nicolae Huţovici, din punct de vedere al
,,cuminţeniei fireşti”. Episcopul Moga, pe care Lazăr îl observase zilnic: în
consistoriu, în şcoală, în viaţa particulară ce-o ducea la Sibiu-pe atunci un
cuib transparent de vreo 12000 de suflete, - va fi fost originea acestei
păreri, iar Banffy primitorul ei binevoitor” (Iorga,2014).
De fapt, arată autorul George Macovescu,
nesupunerea lui Lazăr faţă de Vasile Moga nu era de natură politică, ci se
situa strict în sfera moralei profesionale. Era obligat să promoveze
seminariştii submediocri pentru că aceştia plăteau o taxă de şcolarizare
Episcopiei şi se considera că la absolvire era suficient harul episcopal pentru
a putea profesa, dar Lazăr îi lăsa repetenţi pe cei incapabili şi se justifica
astfel: „Dumniavoastră mi-aduceţi numai nişte becheri, buşteni întunecaţi şi-mi
cereţi să-i liberez mai curând să fie şi mai neciopliţi. Apoi bunii mei
creştini! D-voastră ştiţi că preotul este facla care trebuie să-l lumineze pe
om în toate căile sale; la el alergăm să ne aline durerile sufleteşti; el
trebuie să ne îndulcească amărăciunile vieţii din lumea aceasta. Dar ca un
preot să fie astfel, trebuie să fie luminat, şi lumina numai prin învăţătură se
poate dobândi”(Macovescu, 1973).
Conflictul deschis nu mai poate fi evitat
şi Gheorghe Lazăr va fi prigonit de acest episcop perfid precum şi de către
agenţii secreţi ai cancelarului Metternich, care vedeau în persoana acestuia,
un agitator politic periculos. În aceste condiţii, sprijinit de mentorul său
Ioan Barac, pleacă la Braşov părăsind intempestiv postul de profesor de la
Sibiu, fără încuviinţarea superiorilor săi şi astfel aflăm că primarul din
Brasov, Francisc Klompe primea ordin de la Sibiu: „să-l aresteze şi să-l
trimită înapoi la Sibiu sub paza unui comisar”. Se pare că Gheorghe Lazăr ar fi
fost adus înapoi la Sibiu; ulterior, reuşeşte să scape din Sibiu şi în 1816
revine din nou la Braşov unde va deveni, la recomandarea mentorului şi
camaradului său Ioan Barac, profesorul particular al familei logofetesei Ecaterina
Bărcănescu; această doamnă era sora Banului muntean Grigore Ghica, cel care va
ajunge domn al Ţării Româneşti în 1822.
După câteva luni, cu ocazia mutării din
Braşov la Bucureşti a protectoarei sale, Gheorghe Lazăr va trece munţii în
trăsura acestei doamne de rang înalt prin pasul Bratocea şi astfel coborând pe
valea Teleajenului va ajunge în Capitală. Acest oraş încă medieval era însă
structurat d.p.d.v. funcţional aşa după cum doreau grecii din Fanar, adică acei
negustori care fuseseră aduşi aici de imperiul otoman pentru un motiv simplu:
acela de a ,,guverna” adică de a extorca taxe foarte mari de la populaţia
ajunsă la disperare şi de a trimite la Istanbul toate bogăţiile ţării. Aşa se
face că slujbele bisericeşti, învăţământul, comunicarea oficială ori
particulară erau disfuncţionale şi intoxicate cu un mixaj lingvistic
greco-român şi în care se insinua uneori exclusiv limba greacă. Limba română
era utilizată doar de ţărani, micii meseriaşi şi negustorii români. Sosind la
Bucureşti cărturarul ardelean a provocat un interes deosebit al elitelor de la
acea vreme, precum şi curiozitatea intelectuală a corpului profesoral şi al
studenţimii de la Academia Domnească. Astfel profesorul Lazăr va înfiinţa
imediat prima şcoală superioară în limba română - Şcoala de la Sfântul Sava -
în anul 1816 odată cu debutul primelor lecţii predate copiilor logofetesei
Ecaterina Bărcănescu la care sau adăugat imediat mulţi alţi copii ai boierilor
bucureşteni care spre lauda lor pricepuseră imediat care era valoarea intelectuală
inestimabilă a acestui profesor ardelean. Documentul de înfiinţare a şcolii se
va elibera însă abia în 24 martie 1818 prin rezoluţia domnitorului Ioan
Gheorghe Caragea.
Dar deşi existau încă multe alte şcoli în
limba română în Bucureşti şi în Ţara Românească, această ctitorie a lui Gherghe
Lazăr a avut cea mai mare atractivitate la acel timp, deoarece s-a originat în
prima structură şcolară modernă, coerentă şi organizată şi cu toate
disciplinele de predare exclusiv în limba română. Înfiinţată într-o locaţie
improprie iniţial, în locaţia Mânăstirii Sf.Sava, pe locul unde funcţionase şi
fosta Academie Domnească, şcoala Marelui Învăţător Gheorghe Lazăr a avut însă
un succes extraordinar. Toţii elevii care iniţial frecventau Academia de limbă
greacă vor părăsi pe loc această instituţie alogenă şi se vor integra imediat
în şcoala românească a Magistrului Gheorghe Lazăr. La această lumină a cunoaşterii s-au format marii savanţi,
luptătorii revoluţionari, formatorii şi reformatorii ai Neamului Românesc.
Printre elevii acestui geniu naţional amintim doar pe câţiva dintre cei mai
cunoscuţi: Petrache Poenaru, Ion Heliade Rădulescu, Daniel Tomescu, Teodor
Paladi, Simion Marcovici și mulţi alții. Nu peste mult timp noile generaţii de
absolvenţi şi-au făcut cunoscute achiziţiile înalte şi anume distincţia
intelectuală precum şi patriotismul necondiţionat.
Amintim deasemenea doar pe câţiva dintre
absolvenţi deoarece economia acestui modest studiu este limitată: Nicolae
Bălcescu, Constantin I. C. Brătianu,
Dimitrie C. Brătianu, Ion C. Brătianu, Take Ionescu, C.A.Rosetti, Mihail
Sorbul, Gheorghe Tătărăscu, Alexandru Vianu şi foarte mulţi alţii. Deoarece
Gheoghe Lazăr şi şcoala sa ajutaseră intelectual şi chiar logistic pe
revoluţionarul Tudor Vladimirescu şi Revoluţia Română de la 1821 duşmanii
alogeni insinuaţi în cercurile puterii şi aflaţi în relaţie directă cu
structurile de decizie ale statului se răzbună, închid şcoala din Bucureşti şi
îl alungă pe marele profesor din sălile de clasă unde începuse cu atâta
dragoste de Neam şi Ţară opera de luminare a poporului şi redeşteptare
naţională. Avea să fie degeaba acţiunea acestor conspiratori nefericiţi
deoarece în iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza va recreea pe fundaţia
Şcolii de Sfântul Sava Universitatea din Bucureşti, instituţie modernă apărută
prin reunirea facultăţilor de Drept, Ştiinţe şi Litere[2].
Presupusa
apartenenţă a lui Gheorghe Lazăr la o „frăţie”[3] progresist-iluministă
Dorind să-şi atingă idealul naţional de
eliberare şi Unire a tuturor românilor aflaţi în iadul exploatării
internaţionale, care se obiectiva în primul rând prin prezenţa parazitară a
ocupanţilor austrieci, unguri, greci, fanarioţi, otomani şi ruşi, iluminaţii
români au adoptat de voie sau de nevoie modelul apusean al modernizărilor
revoluţionare.
Poporul român era adus de ,,clasele
superioare” în pericolul extincţiei biologice datorită iobăgiei, suferinţelor
medicale de nedescris, epidemiilor crunte care făceau ravagii, aservirii fizice
şi psihomentale a ţărănimii, sărăciei cronice, dezolării şi lipsei de speranţă
pe întregul teritoriu al fostei Dacii. A fost absolut obligatoriu şi imperios
necesar să se adopte şi în provinciile româneşti modelul novator şi
revoluţionar al „frăţiilor iluministe” (aufklarung); aceste organizaţii
intelectuale care luaseră fiinţă peste tot în lume şi activau mai ales în
Franţa, Austria, Germania, Anglia, Spania sau Italia se vor erija în factori de
organizare politico-socială şi progres a întregii lumi civilizate sufocate la
acea vreme de feudalismul regresiv şi oprimarea celor mulţi. Aceste grupări
patriotice erau găzduite de cercurile literare, poetice sau de cluburile de
presă ale vremii precum „Junimea” ori chiar de societăţi secrete revoluţionare
consacrate, ca de exemplu, ceva mai târziu, „Eteria” grecilor (a fiinţat şi în
Ţara Românească) ori „Frăţia” la români care avea deviza „Dreptate şi Frăţie”.
Această organizaţie românească fusese înfiinţată în 1843 de Nicolae Bălcescu,
Ion Ghica şi Cr.Tell, la care au aderat ulterior şi C.A Rosetti şi alţi
patrioţi. Printre aceşti patrioţi iluminaţi, dar cu mulţi ani înaintea
acestora, îl regăsim şi pe marele vizionar şi constructor al învăţământului
românesc Gheorghe Lazăr.
În acest sens siteul ,,Istoria
Francmasoneriei în România” citează următoarele următoarele aspecte: ,,la
acești „farmazoni vechi” se adaugă o seamă de studenți români din Franța, unii
inițiați în loja „Athénée des Étrangers“ (Ateneul străinilor), alții în «La
Rose du Silence» (Trandafirul Tăcerii): printre ei,Vasile Alecsandri, Nicolae
Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol davila, Ion Ghicaq,Dinicu Golescu, Spiru
haret, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Lazăr, Gheorghe
Magheru, Costache Negruzzi, C.A. Rosetti. Odinioară la București se spunea:
„începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat
în picioare de mulțime sub formă de Bulevard : multe din bulevardele din
centrul orașelor românești au numiri de francmasoni celebri”[4].
Cu privire la această iluminare
progresistă şi capacitate foarte înaltă de conştienţă, conştiinţă morală,
empatie şi sinteză a realităţii percepute, savantul Nicolae Iorga evidenţiază
următoarele aspecte despre Marele Învăţător Naţional Gheorghe Lazăr:
„Profesorul, oratorul, revoltatul se îndreaptă către Orient. În Bucureşti Lazăr
ajunse cu aceiaşi rară minte, care-l înălţase până la vârfurile filosofie contemporane
şi cu aceaşi simţire adâncă. Simţirea o pot caracteriza cu o mărturisire a lui
Eliade, care era, nedezlipit de Lazăr: ,,Într-o zi fiind d-alăturea lui şi
trecînd pe dinaintea Turnului Colţei, îmi zise: Vezi tu, băiete, cum stau
zidurile marturi de ştiinţa maestrului? Turnul ăsta e făcut de bojogari. Aci e
ştiinţa, şi, la construcţia, şi la aşezarea lui. Hei, de ai vedea tu stâlpii
podului din albia Dunării, şi rămăşiţele din Turnul Severinului, şi de ai şti
arhitectura ca mine, şi de ai simţi, ca mine! Acesta este, pînă acum, singurul
text cunoscut în care Lazăr a vorbit despre simţirea sa, mărturisind, evident
că ea îi este adâncă”(Iorga, 2014)[5]. Deasemeni înţelegem şi din acest text,
fără putinţă de tăgadă, că printre alte ştiinţe pe care le stăpânea magistral
şi artele Geometriei şi Arhitecturii îi erau cunoscute atât la nivel simbolic,
filosofic şi estetic cât şi la nivel aplicativ-concret.
Profilul
psihologic perceput şi câteva elemente de caracter
La Marele nostru Învăţător Naţional structura
şi dinamica mentală pot fi analizate şi prin studiul trăsăturilor de
personalitate, demonstrate cu asupra de măsură, care i-au fost cunoscute şi
recunoscute de toate personalităţile acelei epoci şi chiar de duşmanii săi
declaraţi, încă din timpul scurtei dar strălucitoarei sale existenţe. Nu în
ultimul rând, îl mai putem înţelege pe Marele Învăţător Naţional şi prin evidenţierea motivaţiilor
sale nobile, creştine, morale şi total dezinteresate material. Aceste motivaţii spirituale înalte au contribuit
în dinamica sa personală la o autoimpulsionare continuă şi neabătută, spre
scopurile chemării sale providenţiale, acestea fiind exclusiv educative şi
patriotice.
În acest sens aflăm opinia marelui savant
Nicolae Iorga: Pe Lazăr l-au descris şi cei de dincolo: administraţia
austro-ungară, şi cei de dincoace: elevii săi. Pe aceste descripţii trebuie să
ne bazăm orice încercare proprie. Cînd caracteristicile încep a se ivi, despre
Lazăr se spune că este cel mai bun talent: având, deci, minte; că are moralitate:
având, deci, bune sentimente; că s-a distins la studii şi este râvnitor de-a
face bine: că are deci voinţă bună. Pe la anul 1806 el era simţit ca om
deosebit, bine definit, complet.
Savantul Nicolae Iorga referindu-se la
Gheorghe Lazăr evidenţiază deasemenea dovada unei voinţe excepţionale şi a unei
autodeterminări fără egal. De la bun început observăm că Gheorghe Lazăr a avut
o chemare originară tainică, interioară către vocaţia de luminător şi
îndrumător al Neamului Românesc: ,,Pare că era preursit pentru a deschide un
drum de regeneraţie. El îşi simţia vocaţia sa. Când se afla în clas el vorbia
însuflat. Catedra lui semăna cu un amvon. Vedea cineva cum i se bate peptul. Cu
mîni pline de seminţele românismului şi naţionalităţii (Eliade). P. Poenaru
completează drastic fenomenul, scriind: Lazăr făcea să pătrundă vorbirea sa în
rărunchi ascultătorilor încântaţi, că auzia vibrând sunetele limbei materne cu
cele mai profunde expresiuni în cele mai profunde cunoştiinţe ştiinţifice şi
filosofice. Toată personalitatea aceasta a fost pusă în serviciul celei mai
ardente chestiuni a vremii: a eliberării patriei de fanarioţi; în serviciul
unei aspiraţiuni de viitor mare: din colibe şi bordeie, poporul român trebuia
să iasă şi să intre iarăşi în palate. În serviciul moralizării care să
garanteze viitorul. Era mare sufletul său, bântuit de viforul simţirii sale;
dar mari erau şi ideile care-l luaseră sub zarea lor pururea luminoasă. Marimea
lor şi marimea sa se împreunară ca să-i câştige toate inimele bune ale
poporului şi să deie în lături porţile nemuririi în care dispăru şi dincolo de
care parcă şi azi îi zărim chipul binecuvîntător” (Iorga, 2014).
Astfel, ştiind că încă de la început, el a
fost îndrumat pe calea învăţăturii de dascălii români cu mare ţinută
intelectuală şi morală, putem să bănuim că influenţarea şi pregătirea sa
psihologică pentru lupta cu adversităţile s-a produs pozitiv şi firesc. În
instituţiile internaţionale de prestigiu european precum Universitatea din
Viena el a devenit din punct de vedere al dezvoltării calităţilor sufleteşti şi
psihoafective, pas cu pas, un om foarte echilibrat, temperat, dar cum am mai
afirmat mai sus, dezvoltând o voinţă de acţiune şi o dârzenie neabătute şi
fiind conştient în fiecare clipă de misiunea sa de a lumina şi moderniza viaţa
Neamului Românesc.
În timpul acesta apar izbitor calităţi
bine depărtate de încă o formă a preoţimei, de forma sinceră sau ipocrită a
umilirei: Lazăr nu se umilea; era învăţat şi voia mărire. Îşi cerea anume locul
care simţea că i-se cuvine. Fireşte mitropolitul îl socotea ,,grandoman
aventurier”, deşi el era numai deplin conştient de valoarea sa: Era acum prin
1810 când un ministru mai isteţ spunea că Lazăr nu are numai o bună educaţie,
ci şi că ,,ţine foarte mult la sine”. Aşa cum l-a descris ministrul Atzel, aşa
trebuie să ni-l închipuim în toţi anii care-i avu de stat în Transilvania
(Iorga,2014). Putem să înţelegm că din raportul ministrului austriac, că
Gheorghe Lazăr avea o mare demnitate şi asertivitate. Nu îşi pleca privirea în faţa nimănui şi
cerea blând, într-o manieră civilizată, doar ceea ce i se cuvenea de drept.
Aceste atitudini nu au scăpat neobservate de duşmanii săi care intuind poziţia
sa politică au început în timpul cât a locuit la Sibiu să-i inventeze tot felul
de defecte de caracter.
Capacitatea sa de rezilienţă şi rezistenţă
în faţa tuturor adversităţilor, provocate direct şi făţiş, ori pe ascuns de
către duşmanii alogeni, s-a activat şi în faţa unor trădători români
degeneraţi, învăţaţi ,,pavlovian” şi confortabil cu jugul stăpânitorilor. La aceea vreme Gheorghe Lazăr acţiona
curajos, cu stoicism, dar şi cu sens raţional, pentru viitorul românilor, chiar
dacă dificultăţile adminstrative şi penale ridicate de opresiunea austriacă,
otomană sau fanariotă apăreau la un moment dat, ca obstacole de netrecut pentru
misiunea sa de luminare a Neamului Românesc. Aceste nobile şi pozitive
trăsături de personalitate l-au susţinut în confruntarea sa cu greutăţile
supravieţuirii şi provocările unui timp istoric potrivnic afirmării naţionale.
În acest sens apelăm din nou la
constatările profesorului Nicolae Iorga: ,,Dintre acel Februarie şi Iunie 1815 datează întăile ştiri
rele: În acte se spune că Lazăr începuse să bea mai mult decât se putea admite
unui preot, şi mai ales că bea, în vileag, nu pe ascuns; că excesul de a fi
băut într-o grădină, în sănătatea lui Napoleon, nu ar fi sigurul său exces.
Acum, deodată, se ivesc din acte, toate defectele lui Lazăr. Cancelaria
transilvană vorbeşte Maiestăţii Sale despre neliniştitul om, despre trufaşul
om, despre imprudentul om, despre izbucnitorul om, pe care nu-l cunoscuseră
ori, mai exact,căruia pănă acum, toate calităţile acestea, poate strînse în
frâu de aspiraţiuni acum nereuşite, nu i se luaseră în nume de rău,- pe atunci
mediul social ardelenesc le admitea din cauza frecvenţei lor-dar căruia în nume
de rău i se luaseră îndată ce dădu o probă că este şi politiceşte suspect şi
periculos. Nu încape nici o îndoială că celelalte calificative, care i se mai
dau lui Lazăr în acest timp, sunt colori îngroşate de un guvern care voia să
obţie de la Maiestatea Sa o destituire într-adevăr foarte uşor obţinută. Prin
destituire, un om dotat, desăvârşit în toate privinţele, dar răsvrătit de toate
nedreptăţile îndurate, ocolind probabil, lumea ipocrită, pe care în grădina
vinului său de recreaţie, nu o vedea aşa de numeroasă; un împins, un târât la
vale de puternicii unui provincialism meschin, a fost scos din rândul
oamenilor” (Iorga, 2014). Cu alte cuvinte aceşti oameni de nimic, informatorii
aflaţi în proximitatea sa profesională l-au delaţionat la cancelaria aulică a
Transilvaniei, agenţilor poliţiei secrete şi unii mai zeloşi chiar atrăgând
atenţia împăratului despre pericolul politic reprezentat de Gheoghe Lazăr în
imperiul austriac. Nu în ultimul rând i-au creat la Sibiu o imagine negativă
prin care l-au decredibilizat în faţa autorităţilor (şi paradoxal cu
complicitatea acestora).
Marele titan al culturii şi educaţiei
româneşti a fost batjocorit cu minciuni incredibile scornite în mediile
politice, religioase şi administrative pentru a se justifica înlăturarea lui
din funcţiile teologice de conducere care i-ar fi putut aduce credibilitate,
autoritate şi influenţă politică în faţa maselor populare din Ardeal. Aşadar
duşmanii alogeni şi trădătorii autohtoni inconştienţi au folosit arma
dezinformării, minciunile, discreditarea şi relativizarea caracterială cu
intenţia a-l distruge psihologic şi de a-l înlătura din poziţiile în care ar fi
putut trezi conştiinţa şi conştienţa naţională.
Dar, observă Nicolae Iorga: ,,Defectele
sunt însă ale celor care îl judecă pe el, nu ale lui; deoarece faptul că nu
şi-ar fi cunoscut bine credinţa ortodoxă, că ar fi fost chiar indiferent faţă
de ea, într-un timp chiar şi în forma dispensării de orice spovedanie la
preoţi- arată numai criteriile mitropolitului sârbesc nu defectele sufleteşti
ale lui Lazăr, om cu mintea mai presus de formele religioase, dar îndreptată
încă tot spre Domnul” (Iorga, 2014).
Cu toate acestea, marele cărturar nu a
fost sedus de opţiunea unor reacţii personale vindicative, bazate pe violenţă
sau duritate ci în primul rând s-a bazat pe valorile morale şi spirituale
profunde moştenite de la străbuni: mila creştină faţă de cei bolnavi sufleteşte
şi iertarea păcătoşilor. Într-un fel am putea să bănuim şi că influenţa lui
Immanuel Kant pe care Lazăr îl studiase foarte bine îşi făcea simţită prezenţa
în rutele sale de gândire filosofică cu ocazia acestor grele încercări: ,,Legea
morală în mine şi cerul înstelat deasupra mea”! Gheorghe Lazăr este românul
uriaş care îşi iartă călăii şi trădătorii degeneraţi ce s-au pretat la aceste
comportamente meschine; rămâne ca un apostol al Neamului Românesc într-o stare
de serenitate absolută şi le acordă acestor rătăciţi, cu multă compasiune şi generozitate
nobilă, circumstanţele atenuante. Atitudinea lui creştină şi net superioară
filosofic ne arată că şi-a revalidat iudele şi călăii în calitatea lor de
oameni care au greşit şi totuşi pot fi iertaţi. Era un spirit superior, blând,
strălucitor, uriaş, situat cu mult deasupra trăirilor rudimentare ale acestor
nimicnici.
„De la acest punct, privind în urmă, ne
putem închipui, cât de dureroase le va fi simţit el, în Ardeal, durerile pe
care le-am zugrăvit! Din fericire, privitor la cuminţenia sa, la bunul simţ,
avem chiar din peana sa, un text hotărâtor. Este textul din apelul la abonare
(1822), în care Lazăr detesta, departe, pe nerozi şi îndărătnici, ,,cu mintea
de papură şi capul de dovleac”, pe înfumuraţi care se găsesc şi printre Români;
şi, pe de altă parte, înălţa ochii până la un ideal-ca Marc Aureliu Antoninul!
Este clar că fugind de superficialitate şi nerozie Lazăr adora înţelepciunea
echilibrată, potolită dar curagioasă, cum se iveşte în sentinţele împăratului
care şi-lea gândit, ca şi Lazăr pe ale sale, tot la Vindobonna! Lazăr însuşi sa
rezumat într-o sentinţă latinească, pe care cred că el a popularizat-o, prin
şcoala sa, pentru că, după el adeseori o întrebuinţa Poenaru: Festina lente;
grăbeşte-te cu inima, opreşte-te cu mintea; şi voeşte întotdeauna ce a hotărât
compromisul lor. Dar şi dincolo de munţi, şi dincoace, Lazăr nu reuşi să afle
totdeauna compromisul, abaterile de la el au fost ore de lacrimi (Iorga, 2014).
Cea mai înaltă şi preţuită valoare
personală a fost convingerea sa absolută în libertatea de gândire ca factor
cauzal determinant în dezvoltarea optimă a facultăţilor mentale personale cu
proiecţie pragmatică şi filosofică. El a militat permanent pentru o şcoală
naţională neângrădită religios, politic sau chiar filosofic, în care mintea şi
formarea intelectuală ar fi fost descătuşate de orice influenţă obligatorie a
diferitelor sisteme religioase sau politice. O şcoală în care elevul sau
studentul să dispună de libertatea de a lua hotărâri pentru sine în cunoştiinţă
de cauză şi de a-şi exprima părerea şi dorinţele în foarte complexul câmp al
cunoaşterii; deci cu alte cuvinte înţelegem că printre altele, Lazăr încuraja
spiritul cercetării şi progresului neângrădit de dogme fie ele chiar şi
ştiinţifice. Acest sistem psihopedagogic novator reflecta o viziune modernă şi
avansată în eficientizarea actului de educaţie evitând obligativitatea,
incultura reactivă şi prejudecăţile religioase învăţate. Totodată acest om
deosebit a fost un dascăl animat de o imensă conştiinţă morală şi nu în ultimul
rând de idealul cercetării tradiţionale filosofice a adevărului, binelui şi
frumosului, precum şi în egală măsură, a importanţei deprinderilor unei gândiri
logice, bazate pe argumente ştiinţifice şi reale.
După biograful Paul I. Papadopol elementele
de bază ale acestei personalităţi descrise în lucrarea „Gheorghe Lazăr şi Opera
Sa” sunt următoarele: ,,o inteligenţă
clară, o nesecată iubire de neam, şi o voinţă continuă, toate acestea potenţate
într-un mediu de trei ori prielnic şi prin curăţirea păturii sociale, şi prin
suferinţa Ardealului ferecat şi prin ideile renăscătoare ale trinităţii
transcarpatine: Micu, Şincai, Maior”(Papadopol, 1937). Din punct de vedere
politic orientarea lui Gheorghe Lazăr a
fost pe aproape a ceea ce s-ar putea denumi astăzi un republican. Deducem
aceasta din mărturia unui ucenic apropiat, citat de Pantazi Ghica: „Dascălul
Lazăr avea cinci, şase basme de predilecţie pe care le spunea mai adeseori:
«Era odată, Ca nici odată, Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Era odată un
împărat mare căruia i-se zicea Craiu, adică rege, adică regulator al celor
omeneşti în lume, nu stăpânitor, căci stăpânitorul lumii, este numai Dumnezeu,
rege vrea să zică prin urmare, a cârmui iar nu a dormi»; comentând acest «basm»
al lui Lazăr, Pantazi Ghica adăuga următoarele: «Aşa explica dascălul Lazăr
copiilor semnificaţia cuvântului rege; se vede că el era republican, savanţii
de la Academie vor discuta poate asupra explicaţiei dată de marele învăţător al
tuturor învăţăturilor româneşti şi o vor găsi neerudită, neexactă şi
neradicală»” (Macovescu, 1973).
Personalitatea lui Gheorghe Lazăr mai
poate fi analizată comparativ şi din punct de vedere al concepţiilor
utilitarist-filosofice exprimate şi aplicate în aria sa profesională. Astfel
cercetătoarea Eugenia Marinescu evidenţia următoarele puncte de vedere ale
viziunii sale pedagogice: activitatea didactic-educativă; principiul
respectării individualităţii; principiul activităţii spontane; principiul
naţionalizării; principiul democratizării; principiul moralizării
învăţământului sau filosofia morală (Marinescu, 1929).
Marele nostru Învăţător Naţional ne-a mai
predat în final o lecţie importantă despre persistenţa în ideal, persuasiune şi
stăruinţă, atunci când prin puterea exemplului personal a adus visul său şi al
Naţiunii Românilor în realitate: învăţământul modern şi gratuit pentru fiecare
suflet de copil al României; acest vis a devenit un fapt concret, înflorind în
realitate şi dezvoltându-se permanent, ştiinţific şi organizat, peste tot pământul
sfânt al României.
Am putea să sintetizăm, prudent şi
neeexhaustiv, afirmând că profilul psihologic perceput al lui Gheorghe Lazăr se
poate cunoaşte şi din următoarele caracteristici evidente probate de biografii
săi şi de înscrisurile cercetate: o personalitate integratoare excepţională
dotată natural şi autodotată cu o voinţă extraordinară, cu o conştiinţă morală
creştină absolută, permanent autoreglatoare; simţire şi sentimente patriotice
sincere şi necondiţionate dar în acelaşi timp făcând dovada unei predispoziţii
de neoprit pentru o gândire liberă şi creatoare.
Este de presupus şi că din punct de vedere
psihanalitic, în compensaţie cu viaţa grea pe care a îndurat-o şi a înfruntat-o
ca nimeni altul, a dorit să ofere copiilor României fericirea şi serenitatea
prin cunoaşterea identităţii naţionale, prin promovarea şi perfecţionarea
gramaticală a limbii române în toate mediile sociale şi administrative ale
ţării şi deasemenea prin cunoaşterea ştiinţifică a realităţii trăite cu valori
înalte. El nu s-a putut bucura de linişte şi contemplare filosofică îndelungată
de realizările sale şi probabil că şi-a dorit ca urmaşii săi spirituali să-i
înţeleagă şi să-i dezvolte opera.
Este cel mai frumos şi de preţ cadou pe
care ni l-a dăruit Marele Învăţător Naţional. El a fost, este şi va fi un
simbol strălucitor al iubirii de ţară şi deasemenea, adept şi aderent declarat
al idealurilor naţionale nobile, pentru care atât cât a trăit a făcut o pasiune
ardentă, iar atunci când a plecat luminând Naţiunea Românilor a devenit un
simbol nepieritor pentru noi toţi. Toţi mari dascăli români arhicunoscuţi şi
consemnaţi în istoria psihopedagogiei româneşti, care i-au continuat şi
dezvoltat opera s-au sprijinit pe aportul iniţial, viziunea şi concepţia sa.
Plecarea
Marelui Învăţător Naţional Gheoghe Lazăr spre Eternitatea Glorioasă a Neamului
Românesc!
În anul 1822 fiind alungat din Şcoala pe
care o ctitorise s-a îmbolnăvit grav şi a scris fraţilor săi care au venit la
Bucureşti şi l-au luat acasă într-o căruţă. Nicolae Iorga descrie acest portret
al eroului român: ,,Învălişul extern al acestei firi-pământescul Lazăr- a fost
descris de două ori: din memorie de Chr.Tell: om înalt, uscăţiv, cu favoriţi,
îmbrăcat ungureşte, iar în privinţa sănătăţii foarte zdruncinat; de visu, când
a trecut la 16 iulie, 1823, graniţa înapoi, spre satul unde voi să moară.
Vameşii de la Turnul Roşu, l-au văzut de statură mijlocie, cu părul,
spâncenele, barba, ochii, braun adică oacheş, şi îmbrăcat în haine nemţeşti
”(Iorga, 2014). „La 19 iunie se dădea paşaport lui «Gheorghe Lazăr profesor
românesc» şi la 11 iulie el intra în carantina de la Turnu Roşu cu fratele sau
Lazăr Oanea care venise să-l ia acasă ridicându-l din căsuţa de la Târgul de
Afară (Obor) «Eliad, Mainescu, Tell, veniseră să petreacă pe cel ce avea să nu
se mai întoarcă». În căruţă el se ridică deodată ca într-un amvon şi
amintindu-şi de darul său bisericesc, el făcu cruce în cele patru colţuri ale
văzduhului, şi cu mâna lui slabă ce nu mai era să ţină condeiul, el binecuvântă
astfel viitorul culturii româneşti în cuprinsul ţării sălbăticite şi oarbe.
Ducea cu dânsul în trăsurică câteva lucruşoare mai scumpe, instrumente de
inginerie şi trei sute de cărţi care s-au risipit de mult în mijlocul săracilor
şi neînţelegătorilor, afară de câteva volume pe care Arhimandritul Puşcariu le
descoperi în căsuţa lui din Avrig” (Macovescu, 1973).
La 17 iulie 1823 este adus în casa surorii
sale Ana Racotă în Avrig unde este ascuns de rudele sale într-o ascunzătoare
zidită în pivniţă dar poliţia imperială secretă reuşeşte totuşi să îl
descopere. În starea gravă în care se afla, poliţia nu a mai considerat necesar
să îl aresteze. Se stinge după mai puţin de trei luni de suferinţă la vârsta de
44 de ani, în data 15 septembrie 1823 luminând pentru veşnicie calea Neamului
Românesc (Milicescu, 1982). Putem spune despre cărturarul Gheorghe Lazăr, că a
fost cunoscut drept Patriarhul învăţămîntului românesc modern, şi deasemeni a
fost unul din cei mai importanţi continuatori ai Spiritului Iluminist al Şcolii
Ardelene.
Învăţătorul Neamului Românesc Gheorghe
Lazăr veghează acum România din Eternitatea Glorioasă a Neamului Românesc,
alături iluştrii săi înaintaşi precum Samuil Micu, Gheoghe Şincai, Petru Maior,
Ioan Budai Deleanu, August Treboniu Laurian, Gheorghe Asachi şi foarte mulţi
alţii. Lupta acestor oameni avea ca
ideal Unirea cu Ţara printr-o emancipare politico-socială a tuturor românilor
aserviţi prin trădare imperiilor străine. După cum arăta Octavian Goga în articolul
său „Ideea Unirii” cu subtitlul „Conferinţă la Radio pentru tineret” publicat
în revista „Țara noastră” din 8 februarie 1831, pregătirea Unirii a parcurs
etape istorice de luptă şi sacrificiu: „autorul realizează o sinteză istorică
asupra fazelor de pregătire a Marii Uniri, amintind de «barda lui Mihai»,
răzvrătirea lui Tudor din Vladimir, Școala Ardeleană, activitatea lui Gheorghe
Lazăr, generația pașoptistă care a pregătit Unirea celor două Principate, în
1859, Războiul de Independență și proclamarea Regatului (Carol I) și Primul
Război Mondial. Sunt pașii parcurși până la înfăptuirea României întregite.
«Țara aceasta, România Mare, afirmă Ioan Selejean, s-a născut pe front și a
fost botezată în biserică»” (Ungureanu, 2019).
Pe piatra lui de mormânt au fost săpate
următoarele versuri, scrise chiar de Lazăr la Avrig cât încă a mai fost în
viaţă: „Vieţuitorule! Stai puţin şi ceteşte, Apoi te gândeşte, La trista omului
soarte, Nepregetătoarea moarte, Că ce eşti astăzi eu am fost, Asta să o ştii pe
de rost, Că ce sunt eu acum vei fi, Când ceasul îţi va veni!” (Agîrbiceanu,
1937). Aici, putem să observăm că deşi Gheoghe Lazăr este şi criptic, esoteric,
parcă citând din Eclesiastul, se exprimă totodată şi într-o manieră deschisă, exoterică
profană, inspirată în subsidiar de modestia şi înţelepciunea cu care Tradiţia
Ortodoxă priveşte viaţa şi soarta omului muritor.
Trecând la Orientul Etern şi în
dimensiunea subtilă a veşniciei, la finalul vieţii sale pământeşti, eroul
Gheorghe Lazăr va atrage atenţia Neamului Românesc într-o abordare
filosofic-transcedentală dar totodată şi creştin-esoterică (întâlnită mai peste
tot teritoriul fostei Dacii cu o frecvenţă ridicată, şi mai cu seamă în
Maramureş – vezi Cimitirul Vesel din Săpânţa) precum că el nu uită să-şi
mărturisească în final Crezul său ortodox-transcendental, sugerându-ne discret
şi indirect forma şi conceptul unei conştienţe eterne care depăşeşte moartea
fizică şi limitările mundane atât de meschine. „Opera lui Lazăr nu este un profesorat
ci un apostolat cu toată căldura, măreţia care se găsesc întrunite fatal într-o
asemenea misiune. El nu aparţine unui curent deşi porneşte din el; ca toate
personalităţile excepţionale, e o întrupare omenească superioară a necesităţii
bune a lucrurilor. El se naşte în Avrig, învaţă pretutindeni, predică la Sibiu,
la Bucureşti şi moare în satul lui, dar nu sălăşuieşte în niciunul din aceste
locuri ci locuieşte în idealul unui neam” (Marinescu, 1929).
Bibliografie selectivă
- Grancea Maria., Dobrescu, E., Gheorghe
Lazăr. Fondator al învăţământului în limba română Editura SIGMA, 2017.
- Gafton, V., Personalitatea lui Gheorghe
Lazăr. O schiţă de profil spiritual în Gheorghe Lazăr. Fondator al
învăţământului în limba română Editura SIGMA, 2017. 105-106.
- Ungureanu, E, C., Gheorghe Lazăr un
iluminist român, fondatorul învăţământului în limba naţională, în Ţara
Românească, Gorjeanul, 2019.
- Părnuţă. G., Gheorghe Lazăr. Contribuţia
sa la dezvoltarea învăţământului Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973. p.20,29.
- Papadopol, I, P., Gheorghe Lazăr şi
Opera Sa. Editura Cartea Românească,1937, Bucureşti.p.70.
- Poenaru, P., Rădulescu, E., George Lazăr
Editura Cultura Naţională Bucureşti, 1923.
- Gheorghe, Lazăr., Regenerarea Satelor
prin Şcoală Editura Convorbiri Literare, 1919.
- Emilia, Şt. Milicescu., Gheorghe Lazăr
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.p.24, 253.
- Lazăr, V., Gheorghe Lazăr, Editura
,,Băncii Învăţătorilor” 1924.
- Eugenia R. Marinescu., Gheorghe Lazăr ca
Pedagog Naţional Tipografia Ion C. Văcărescu, Bucureşti,1929. p.84.
- Mateiu, I., Gheorghe Lazăr pagini de
pomenire Tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, Cluj, 1936.p.10.
- Agârbiceanu, I., Cărturari români
Editura Asociaţiunii ,,Astra” Sibiu, 1937.p. 37. 46.
Iorga, N., Cel dintâi învăţător de ideal
naţional. Gheorghe Lazăr Editura Ars Docendi, 2014. 174-178
- Macovescu, G., Gheorghe Lazăr Editura
Albatros, 1973. p.37, 38, 64, 99.
Bibliografie Web
-
https://www.globalinfo.ro/z/ion_heliade_radulescu_gheorghe_lazar.htm
- https://gorjeanul.ro/gheorghe-lazar-un-iluminist-roman-fondatorul-invatamantului-in-limba-nationala-in-tara-romaneasca/
-
https://www.tribuna.ro/stiri/cultura/dascalul-gheorghe-lazar-1779-1823-alaturi-de-rascoala-revolutia-condusa-de-tudor-vladimirescu-109233.html
- http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=192
.site
-
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_francmasoneriei_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia
Adaptare grafică - I.M.
---------------------------------------
[1]
https://www.globalinfo.ro/z/ion_heliade_radulescu_gheorghe_lazar.htm
[2]
http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=192
[3]
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_masoni_rom%C3%A2ni
[4]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_francmasoneriei_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia
[5] În opinia mea această stare de
iluminare psihologică se referea la conştienţa extinsă, adică acea stare de
supracunoaştere anticipativă, în spaţiu şi timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu