Mircea Dorin Istrate - NU-MI UITAȚI NICICUM TRECUTUL

 

NU-MI UITAȚI NICICUM TRECUTUL

 

 

~*~

 

Îmi zicea cândva-nțeleptul:

că de mi-i uita trecutul,

Merita-va înc-odată

pe de-a-ntregul să-l trăiești,

Ca să-nveți atunci cum fost-a

pe aicea începutul,

Ca de relele din dânsul

să îmi știi, să te ferești.

 

*

 

Ce învață azi pruncuții

din a neamului trecut?

Mai nimic, vre-o două pagini,

că de sus așa s-a vrut,

Ca acele vremi pierdute

nu cumva să-mi înfioare,

Cu a lor exemple bune,

inimi tinere, școlare.

Noi, ce-am fost cândva, odată,

început la astă lume,

Noi, ce-am păstorit pământuri

Pân’ la soarele apune,

Noi, care-am vorbit o limbă,

ca un fagure de miere

Ce-au luat-o și vecinii

care-acun-ma-ncet îmi piere,

Noi, ce-am dat învățătură

pentru suflete și minte,

Noi, ce-avut-am legi frumoase

pline de învățăminte,

Noi, ce-am apărat cu viața

ale lumii vechi hotare,

Noi de noi nu știm nimica,

de ce-a fost neamul în stare.

 

**

 

Și-uite-așa, când în oglinda

timpului privim vre-odată,

La trecutul nostru care

fosta-n fală-ngloriată,

Nu vedem străbunii care

s-au jertfit pentru dreptate,

Pentru neam și pentru țară,

pentru sfânta libertate.

 

***

Ne iertați, voi ceia care

ați fost stâlpi de începuturi

La al nostru neam cel care

prea adesea fost-am scuturi,

Ici la soarele răsare

unde ne e rădăcina,

Trunchiul, ramura bogată,

ce-ntăritu-ne-a tulpina.

De uităm de un Zamolxe,

zeul nostru-ncepător,

Dromihete, Burebista,

Decedalus jertfitor,

Apoi chiar suntem nimicuri,

frunze moarte duse-n vânt,

Într-un loc ce-a fost pustie

fără nimeni pe pământ.

Și-ncă de-om uita vre-odată

de ai noști’ descălecători,

Care pus-au stâlpi de țară

locului de-ncepători,

Apoi chiar că merita-vom

ca această vatră veche,

Să ne-o ia mai orișicine,

că de proști, n-avem pereche.

Iar de nu vom ști de Mircea,

care pus-a pumn furtunii,

De-un Ștefan ce tot rărit-a

în dușmanii noști, păgânii,

De Mihai ce-avut-a pohtă

să-mreune-ntr-o unire

Trăitorii astei vertre

ca să de-a lumii de știre,

și la cei din-prejurime

Că ici, pe aste locuri

suntem cuib de românime,

Ori de-un Cuza, domnitorul,

cel cu sete de dreptate,

De-Avrămuțul nostru-n doruri

pentru draga-i libertate,

Apoi suntem fii ploii,

ne-nsemnați și neștiuți,

Robi de-acum mereu la alții,

nenorocului vânduți.

 

De ce Doamne azi ajuns-am,

să n-avem pic de mândrie,

Ca de noi lumea s-audă

și ce-am fost cândva să știe?

Să-nfioare tinerimea

și din ei modele nască

Ca s-ajungă-n astă viață

Mari eroi din lumea dacă,

Ori un Mircea, ori un Ștefan,

ori Mihai întregitorul

De pământuri și de frații

ce-s străini și-ncă duc dorul,

De cea limbă strămoșească,

Și de graiul bătrânesc,

De-a lor neam ce-a fost odată

într-u totul, românesc.

****

Vinovați de astea toate

suntem noi, care-am uitat,

Că istoria-nțeleaptă

din cel slab face bărbat,

De mi-o ști și mi-o cunoaște

câtă jertfă-n ea îmi este,

Ca să fie-n toate-n fală,

nu o searbătă poveste.

Învățați! și țineți minte

cine fostu-mi-au străbunii,

Mari eroi, cu drag de țară,

ridicați în fala lumii,

Ce și-au pus zălog viața

pentru neam, pentru dreptate,

Pentru vechea noastră vatră,

Pentru sfânta libertate

Cine astăzi îmi mai face

,fapte mari de vitejie,

Ca de ei țara și neamul,

lumea toată să îmi știe,

Voi! Ce poate fi-ve-ți mâine,

Viitorul țării noastre,

De ve-ți vrea să urce dânsa

cât mai sus, până la astre.

 

~*~

20.8.2023

Mircea Dorin Istrate