Relațiile
partidelor istorice cu Mareșalul Ion Antonescu (1)
Prof.
univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.
31
Iulie 2024
Numit la 6 septembrie 1940 în funcția de „președinte
al Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului”,
generalul Ion Antonescu a avut ca
obiectiv principal refacerea granițelor României din decembrie 1918. A văzut
posibilă refacerea graniței de Est prin alianța cu cel de-Al Treilea Reich.
Prilejul s-a ivit la 22 iunie 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică.
În Ordinul de zi, generalul Antonescu preciza: „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul!
Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al
bolșevismului pe frații voștri
cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii
voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”.
Liderii celor două partidele istorice - Partidul
Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal - au susținut această decizie.
La 6 iulie 1941, Iuliu Maniu i-a transmis generalului Antonescu: „Acolo unde
fâlfâie steagul țării, acolo bate și acolo trebuie să bată inima fiecărui
român”. Peste 10 zile îi scria: „Opinia publică românească urmărește cu mare
însuflețire acțiunea militară condusă de dvs pentru dezrobirea provinciilor
cotropite de străini” [1]. În mod simbolic, vicepreședinții celor două partide,
Gheorghe I. Brătianu și Ion Mihalache, au îmbrăcat haina militară. La 27 iulie
a fost publicat comunicatul oficial privind eliberarea Basarabiei,
precizându-se că „trupele germano-române au înaintat adânc dincolo de Nistru”.
Ca urmare, cei doi lideri politici s-au întors în viața civilă.
În „Monitorul oficial” din 24 august 1941 a apărut
următorul decret regal: „Art. 1 Pentru servicii aduse Patriei și tronului pe
câmpul de bătaie în conducerea
războiului nostru pentru dezrobirea hotarelor de Răsărit, generalul de armată
Ion Antonescu, Conducătorul statului român
și Comandantul de căpetenie al armatei, se înalță, pe ziua de 22 august
1941, la demnitatea de mareșal al României”.
Concordia dintre conducătorul statului și liderii
partidelor istorice a durat mai puțin de două luni, după care relațiile au
intrat pe făgașul confruntărilor, generate de concepțiile și atitudinile
divergente privind orgnizarea și evoluția
statului român. Mareșalul Antonescu a menținut în vigoare decretul din
30 martie 1938 potrivit căruia toate asociațiile, grupările sau partidele politice erau dizolvate, dar cele două partide istorice - Partidul
Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal - și-au continuat activitatea în
limite foarte restrânse.
Ion Antonescu declara: „În politica internă reprezint
un regim de autoritate, iar în politica externă sunt și rămân alături de
Puterile Axei”. Își exprima convingerea că „interesele actuale și cele
permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare” [2].
Primindu-l pe dr. N. Lupu în ziua de 8 decembrie 1941,
Ion Antonescu i-a spus că punctul de vedere al P.N.Ț. era „logic cu poziția
d-voastră cunoscută în materie de politică externă, de prietenie față de
anglo-americani. Vă înțeleg și de aceea nu mă supăr. Vă rog să procedați și
d-voastră la fel față de mine. Eu sunt convins că d-voastră vă înșelați complet
în ce privește sfârșitul războiului” [3].
Partidele istorice, prin însăși rațiunea lor de a fi,
susțineau regimul democratic. Iuliu Maniu îi
scria lui Antonescu în iulie 1941: „socotesc că am datoria să dau
expresiune convingerilor mele și ale
opiniei publice, atât de mult frământată,
și fiindcă îmi lipsesc toate celelalte mijloace, parlament, presă și
adunări publice, sunt nevoit să vă deranjez
pe dv. , ca nu cumva mai târziu să fiu făcut vinovat de reticiențe, de echivoc, sau de lipsă de
vigilență, atât de necesare în vremuri ca cele de azi” [4].
Situația internă a acestor partide era delicată,
întrucât ambii lideri aveau în 1941 o vârstă înaintată: Iuliu Maniu - 68
de ani, C. I. C Brătianu - 75. Iuliu Maniu se bucura de autoritate în
partid, având „depline puteri” acordate de Comitetul Central Executiv în
noiembrie 1937. El se consulta cu câțiva membri ai Biroului PNȚ: Ion Mihalache,
Mihai Popovici, dr. N. Lupu, Ghiță Popp,
Mihai Popovici, Ioan Hudiță ș.a. Aceștia țineau legătura cu președinții
organizațiilor județene, cărora le transmitea „Buletinul” editat la București
în care era prezentată poziția
partidului față de evenimentele interne și internaționale.
La mai multe întâlniri s-a discutat despre revenirea
în PNȚ a celor care au colaborat cu regimul
lui Carol al II-lea (Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Victor Jinga), dar
Iuliu Maniu a fost categoric împotriva „trădătorilor”. Deseori, liderii PNȚ
apăreau și în public: serveau împreună masa la restaurant, participau la sărbătorirea zilei de naștere sau a numelui
unui fruntaș al partidului etc Uneori se
întâlneau la clubul (sediul) central din strada Clemenceau, ca de exemplu în
zilele de 25 -26 septembrie 1941, cu șefii de
organizații din Basarabia și nordul Bucovinei [5], sau în iulie –
septembrie 1943 când, sub președinția lui Iuliu Maniu, au avut loc discuții cu
șefii de culori (sectoare) din București și din provinciile istorice – vechiul
Regat, Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania și Banat [6].
În PNL situația era mai fluidă. Constantin I. C.
Brătianu, cu o sănătate tot mai șubredă, stăpânea cu greu situația, iar disputele interne erau
frecvente. Dar nu i se găsea un înlocuitor: Gheorge Tătărescu fusese exclus din
partid în martie 1938; Gheorghe Brătianu
nu era agreat de bătrânii liberali pentru că în 1930 părăsise partidul
sprijinindu-l pe Carol al II-lea și revenise în ianuarie 1938; unii evocau
numele lui Vintilică (Vintilă) V.
Brătianu, fiul lui Vintilă Brătianu, dar acesta era pe front, unde s-a remarcat
prin acte de curaj, fiind decorat cu „Virtutea aeronautică”. Cert este că
puternicul PNL din vremea lui Ion I.C. Brătianu nu mai avea o coeziune internă
și se plasa la remorca PNȚ. Iuliu Maniu spunea colaboratorilor săi că „Dinu
Brătianu este șeful legal al partidului ” și pe „escrocul și nemernicul
Tătărescu noi trebuie să-l împiedicăm cu orice preț” să preia conducerea PNL
[7].
Relațiile politice dintre mareșalul Antonescu și
liderii celor două partide istorice s-au desfășurat într-o atmosferă
civilizată, dar nu au lipsit și momente tensionate. Mareșalul a răspuns la scrisorile și memoriile semnate
„Constantin I.C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal, și Iuliu
Maniu, președintele Partidului Național-Țărănesc”, deși partidele politice erau
interzise. I-a primit pe liderii celor două partide și a ascultat observațiile
lor. În octombrie 1941, mareșalul nota: „sunt unii care nu mă admit, nu cred în
victorie, nu vor să vadă realitățile. Speră în revenirea la vechile sisteme; nu
am stupida vanitate că am realizat unanimitatea adeziunilor și aprobărilor și am lucida certitudine a ceea ce mă
așteaptă și pe mine ca și pe alții, de la Miltiade, Socrate și Demostene până
la Clemenceau”. Mareșalul era convins că în politică „nu se poate merge pe o
singură mână”, că trebuia să existe o alternativă și evoca chemarea la guvern a
lui Alexandru Marghiloman, pentru a urma o altă linie politică în martie 1918,
față de cea promovată de Ion I.C. Brătianu. În cadrul discuției avute cu dr. N. Lupu la 9 noiembrie
1941, Ion Antonescu i-a sugerat: „Spune, domnule doctor, domnului Maniu că eu
sunt tot așa de bun român ca și el și că vreau binele acestei țări, ca și
dânsul” [8].
La întâlnirea Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943,
führerul a prezentat „dosarul Maniu” cu acțiunile ostile continuării
războiului. Mareșalul a afirmat că era vorba despre „niște intrigi”, dar Hitler
a citat foarte multe date privind contactele acestuia la Madrid, Berna, Londra,
Lisabona afirmând că dacă astfel de fapte s-ar fi petrecut în Germania,
respectivul ar fi fost imediat arestat. Antonescu a fost pus în situația de a-l
apăra pe adversarul său politic, afirmând că Maniu „e privit de poporul român
ca o personalitate istorică și are, mai ales în rândul țărănimii, o deosebită
autoritate, iar acțiunea împotriva sa ar face din el un adevărat martir” [9].
De fiecare dată, mareșalul le reproșa că situația
dezastruoasă în care ajunsese România în vara anului 1940 se datora partidelor
politice, iar el și-a asumat răspunderea, în timp ce liderii celor două partide
au refuzat să-i dea concursul. Iuliu Maniu a criticat hotărârea lui Ion
Antonescu de a organiza distinct cele două provincii istorice ca guvernorate și
argumentele folosite, exprimându-ți nemulțumirea că s-a recurs la un decret de
anexiune: „Basarabia și Bucovina s-au contopit cu Regatul României pe baza
autodeterminării, cu 23 de ani înainte, prin hotărârile de unire aduse de
adunările naționale. Pentru ce trebuie acum un nou decret de anexiune, care dă
o altă înfățișare bazei de drept a unirii celor două provincii cu patria mamă?”
Liderul național-țărănist îi atrăgea atenția că: „În dreptul public
internațional trebuie folosite expresii precise, aplicate în sensul lor bine
stabilit științificește, altfel se pot întâmpla răstălmăciri și confuzii păgubitoare pentru unitatea
statului. Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești de facto și de jure și nu este permis să dăm alt titlu de drept
ocârmuirii românești” [10].
Pentru a risipi orice bănuială că cele două partide
istorice ar colabora cu regimul Antonescu, liderii acestora au declinat toate
invitațiile de a participa la festivitățile oficiale din 27 martie desfășurate
la Chișinău, cu cu participarea mareșalului Antonescu prin care s-au marcat cei
25 de ani de la unirea Basarabiei. Istoricul Gheorghe Brătianu (liberal) a
publicat în ziarul „Curentul” un articol privind drepturile naționale ale
României asupra Basarabiei.
La împlinirea a 25 de ani de la unirea Transilvaniei
cu România, în „Universul”, cel mai răspândit ziar de atunci, a apărut, pentru
prima dată, după februarie 1938, fotografia lui Iuliu Maniu, alături de cele
ale regelui Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu, cu mențiunea: „unul
dintre oamenii mari cărora România le datorează mulțumiri”. La slujba din 1
decembrie, desfășurată în Biserica Albă de pe Calea Victoriei, a participat și
Iuliu Maniu, prilej cu care s-a desfășurat „o demonstrație, în sprijinul său.
Circulația în împrejurimi a fost oprită pentru mult timp, iar poliția n-a
încercat să intervină” [11].
La 4 iunie 1944, Asocația Refugiaților Ardeleni a
comemorat 50 de ani de la condamnarea memorandiștilor, la festivitate
participând și conducerea PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu, și ai PNL (Alexandru
Lapedatu). Antonescu a primit o notă informativă în care se scria că un vorbitor ar fi afirmat: în 1940,
„singuri Dinu Brătianu și Iuliu Maniu au avut curajul să ceară ca România să nu
fie dezmembrată”. Pe acea notă, mareșlalul a scris: „La Arhiva personală,
pentru cercetătorul de mai târziu a moravurilor de care anumiți ticăloși
exploatatori ai naivității maselor continuă să le pratice”.
Cele două partide istorice făceau o opoziție
„epistolară” în timp ce mareșalul Antonescu, concentrat asupra evoluției
frontului, lua decizii importante privind situația internă. Pe fondul
reintegrării Basarabiei și nordului Bucovinei la România și a cuceririi Odesei,
guvernul a organizat la 9 noiembrie 1941, un referendum prin care cetățenii
trebuiau să se pronunțe dacă aprobă ”actele dezrobitoare ale mareșalului
Antonescu” și-i dădeau „încredințarea” să îndeplinească în continuare politica
sa. Într-o scrisoare adresată mareșalului la 8 noiembrie, Iuliu Maniu afirma că
„Partidul Național-Țărănesc nu poate lua parte la plebiscitul organizat de
dv în plin război, sub stare de asediu,
ale cărei constrângeri exclud posibilitatea exprimării libere a voinței
obștești” [12]. Plebiscitul a durat trei zile, iar rezultatul nu putea fi decât
favorabil. Au răspuns Da 3.446.957 cetățeni, 64 au votat „Nu” și 30 s-au
abținut.
Conform tradiției, opoziția critica activitatea
guvernului și prezenta o imagine negativă, chiar cartastrofală a României. De
exemplu, în mai multe memorii adresate mareșalului Antonescu, C. I. C. Brătianu afirma că populația se
zbate în foamete și săracie, nu avea lemne cu care să se încălzescă. Pe un
raport din 12 aprilie 1942, primit de la Ministerul de Interne privind
discuțiile purtate de liderii partidelor istorice, Antonescu a scris: „Lasă-i
să trăncănească. Ei au dărâmat țara și eu muncesc să o reconstruiesc/…/ Ne vom
răfui odată cu cifre în public”.
Momentul s-a ivit după ce C.I.C. Brătianu i-a trimis o
nouă scrisoare plină de acuzații grave. Nu a făcut-o public, ci tot în mod
personal. Antonescu i-a transmis un răspuns la 29 octombrie 1942 de 125 de pagini [13]. A început cu un șir de acuzații
la adresa guvernelor din timpul partidelor politice, care au condus „la
catastrofa din 1940”. Ar fi trebuit să-i aducă „la bara justiției pe toți
vinovații de catastrofa morală și politică a țării, printre care sunteți, în
primul rând și dv.”, dar n-a făcut-o „fiindcă nu am vrut să ațâț și mai mult
spiritele și mai ales să nu dau un spectacol care ar fi fost speculat de
inamicii noștri. Abuzați însă de răbdarea, de tăcerea și înțelepciunea mea și, rând pe rând, la scurte intervale de
timp, îmi trimiteți, când d-voastră, când dl Maniu, avertismente, sfaturi,
acuzațiuni. În virtutea cărui drept? Ce repezentați în această țară dv, toți
foștii oameni politici, în afară de interesele dv egoiste și un trecut politic total compromis
și dureros?” Îl caracteriza astfel: „D-ta, domnule Brătianu, ești un îmbuibat,
un milionar, un mare proprietar și nu poți vedea lucrurile din România cu ochii
unui muncitor”.
C.I.C. Brătianu
îi cerea să „restabilească situația normală economică din țară”. Antonescu a
replicat că țara este „în toate domeniile un vast șantier”. A prezentat
realizările guvernării sale în cei doi ani: a înzestrat agricultura cu aproapoe
8.000 de tractoare; a construit și intrat în funcțiune 10 silozuri pentru
cereale și 18 întreporinderi frigorifice pentru conservarea produselor ușor
alterabile. A prezentat pe larg situația din căile ferate: acestea sunt „într-o
ordine desăvârșită și circulă cu regularitate matematică”; s-a realizat:
normalizarea liniilor de cale ferată din Basarabia, cum fuseseră în 1940, și
nordul Bucovinei; dublarea liniei ferate Buzău-Mărășești și Buzău-Brăila,
București-Roșiorii de Vedea-Craiova; consolidarea liniei de pe Valea Oltului
între Jiblea și Brezoi; continuarea lucrărilor pe Valea Jiului pe tronsonul
Bumbești-Petroșani. A menționat construirea șoselei
București-Urziceni-Buzău, repararea
șoselei Roșiori Caracal-Craiova. A mai răscumpărat Telefoanele, pe care
„democrația naționalistă le dase cu totul pe mâna străinilor, compromițând și
apărarea națională și veniturile statului” .Se preconiza construirea centralei
hidroelectrice de la Bicaz cu mijloacele financiare puse la dispoziție de CFR.
În octombrie 1942 se aflau în construcție opt spitale noi; în București au
continuat lucrările de aliniere a străzilor și s-a deschis Bulevardul Colței
etc
Constantin I.C Brătianu i-a atras atenția că
„populația este înfometată”, militarii germani devalizează magazinele și
piețele din România, cumpărând cantități uriașe de alimente pe care le
trimeteau familiilor lor din Germania. Antonescu i-a răspuns că străinii „se
minunează de abundența care este în această țară, de mărfurile care sunt în
prăvăliile noastre”.
Mareșalul avea dreptate. În acei ani în Germania,
Italia, Franța, Grecia era o gravă criză alimentară. La 1 aprilie 1943, Teofil Sauciuc-Săveanu îi
relata lui Ioan Hudiță despre o vizită în Germania: „a rămas profund
impresionat de sărăcia și mizeria care există în Berlin și orașele prin care a
trecut. Dacă nu-și lua cu el alimente de acasă, murea realmente de foame” [14].
Din cauza mizeriei din țara lor, multe nemțoaice „au venit la noi să se
angajeze în familiile cu stare și cu copii, mai mult pentru hrană bună decât
pentru bani” [15].
Aprovizionarea cu cele necesare traiului era foarte
bună. Diplomatul elvețian René de Weck scria la 18 decembrie 1943: „Bucureștiul
este unul din orașele din Europa unde se mănâncă cel mai bine, unde oamenii
cărora le place să se distreze găsesc mijlocul cu orice preț” [16].
Oamenii cu o bună situație economică - mai ales
intelectuali - mergeau la Mare, unde făceau plajă. De exemplu, în 1942, familia Hudiță a
petrecut timp de 22 zile, iar în 1943 - 27 zile. Dinu Giurescu constata că la Mangalia
a găsit „mâncare bună și ieftină. Păsări - găini, rațe, gâște; pepeni,
zarzavat, pâine, chifle, cașcaval de Dobrogea (excelent, roate de câte 5-10
kg), brânzeturi, salamuri de tot felul, rahat, sugiuc, sarailie, felurite alte
prăjituri, nuci, alune, cafea măcinată în râșnițe de alamă, dulcețuri,
șerbeturi, și pește, mai ales pește” [17]. Serviciul Special englez aprecia la
sfârșitul anului 1943 că „România se bucură de cel mai înalt consum caloric din
Europa”
Într-o discuție avută cu dr. N. Lupu la 25 august
1941, mareșalul Antonescu i-a mărtirisit că l-a convins pe Göering „să facă
mari afaceri în țara noastră și că în fiecare săptămână, el îi trimite pentru
familia sa un avion încărcat cu alimente de tot felul și băuturi din tot ce avem mai bun” . Dr.
Lupu i-a replicat: „Dacă un om ca el, cu situația pe care o are, de succesor al
lui Hitler, are nevoie de alimente de la noi, înțelegeți atunci d-voastră cât
de mare e criza economică din Germania”. Vicepreședintele P.N.Ț. i-a relatat
despre agenții germani care cumpără cereale și alimente din România, la care
conducătorul statului l-a asigurat că „are grijă ca stocurile noastre de
rezervă să rămână intacte” [18].
România dispunea de resurse alimentare importante de
vreme ce a trimis ajutoare în alte state. ce în 1943 a trims mai multe vagoane
cu provizii pentru copii francezi, care au fost remise, într-un cadru solemn,
guvernului de la Vichy [19]. Cu acordul
mareșalului, regina-mamă Elena a trimis rudelor sale din Grecia, aflată sub
ocupația germană, „trenuri încărcate cu grâu și alte alimente”. La 30
septembrie 1944, din însărcinarea lui Mihai Antonescu și cu acordul mareșalului
Antonescu, colonelul Traian Teodorescu,
atașarul militar al României în Turcia, a transmis omologului său britanic că ,
dacă forțele engleze și americane intrau în România, guvernul le va pune la
dispoziție 42 vagoane de aur, 2 vagoane valută, 400 vagoane de grâu și 300
vagoane de porumb [20].
Din dispoziția lui Mihai Antonescu, având acordul
mareșalului, în 1943 au fost depuși în Elveția 12 milioane de franci aur
elvețieni pentru a fi utilizați după război [21].
Antonescu era acuzat și de național-țărăniști că
îngăduie militarilor germani să devalizeze magazinele și piețele din România,
cumpărând cantități uriașe de alimente pe care le trimeteau familiilor lor.
Aceștia ofereau prețuri mai mari, ceea ce conducea la creșterea inflației.
Mareșalul a decis că germanii nu au dreptul să cumpere de pe piață, ci din
magazine, cu permis special, în care se menționa cantitatea, iar cei care
primeau mită să fie trimiși în lagărul de la Tg Jiu. Deși situația alimentară din Germania era
foarte grea, Killinger nu a intervenit, respectând deciziile guvernului
României [22]. În realiate, acestea nu
au fost respectate, deoarece ofițerii germani ofereau prețuri mult mai mari,
iar țăranii și vânzătorii le vindeau alimente în cantități apreciabile. La 1
mai 1943, Ioan Hudiță nota: „Ofițerii germani de la [Ambasador] aleargă zi și
noapte prin oraș să cumpere alimente și îmbrăcăminte pentru familiile lor”
[23]. Situația era aceeași în iunie1944,
când Hudiță nota: „Ofițerii germani aleargă toată ziua după alimente pe care le expediază
familiilor lor cu trenul sau cu camioane închise” [24].
Pentru a opri inflația, au fost adoptate mai multe
decrete privind „înghețarea prețurilor”
și i-a trimis în lagăr pe mulți speculanți Atât timp cât frontul era
departe de țară, românii duceau o viață normală. În însemnările sale politice,
Ioan Hudiță a prezentat viața sa și a familiei sale. La 21 noiembrie a fost împreună cu dr. N. Lupu în
vizită la Dimitrie Gusti: „Doamna Gusti ne tratează cu gustări și coniac. Masa
foarte sobră: o supă, friptură, fructe și o felie de tort, vin negru și cafea”
[25].
Pe ecranele cinematografelor rulau filme germane,
italiene, dar și franceze Teatrele (inclusiv Barașeum) erau pline. Gheorghe
Barbul avea să scrie: „Imediat ce se lăsa seara, orașul se însuflețea și sub
camuflaj începea petrecerea/…/ Și atunci se fredona în surdină refrenul la
modă, lansat la teatrul evreiesc din București: Ziua, ne temem de un căine
rău,/ Dar noaptea câinele doarme în patul său” [26].
Antonescu a recurs la trimiterea în lagărul de la Tg
Jiu a persoanelor care comiteau abateri de la legile în vigoare și de la
dispozițiile sale. Între acestea și militanți ai partidelor istorice: Aurel
Dobrescu , Ilie Lazăr, Anton Ionel Mureșan (PNȚ), Eugen Titeanu, Alexandru Buzescu (PNL). În
mai 1942 a fost trimis în lagărul de la Tg Jiu șeful unei orchestre de muzică
ușoară, Sergiu Malagamba, care a lansat o nouă modă vestimentară: pantofi cu
talpă groasă de crep, ciorapi albi, pantaloni strâmți cu manșetă lată, cămașă
albă, jachetă strânsă pe talie, guler înalt, pălărie cu boruri largi. A fost
eliberat după câteva luni. Printr-o
decizie din 1943, s-a interzis femeilor să se dea cu ruj pe buze și
bărbaților să-și descheie cămășile la gât [27].
Hitler i-a prezentat în 1943 lui Antonescu „dosarul
Maniu”, punându-l pe mareșal în situația de a-i da explicații privind
activitățile nepermise desfășurat de liderul național-țărănist.
În relațiile economice mareșalul a impus principiul:
„Nu se exportă nimic în Germania decât
după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă
cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare cea
mai țării, pe prețuri fixe” [28]. La interogatorul luat în U.R.S.S., Antonescu
a precizat că în ianuarie 1942, Hitler i-a spus: „în problema petrolului să țin
seama de faptul că Germania plătește petrolul românesc cu soldații săi care
luptă pentru interesele României” [29].
Antonescu a replicat că soldații români își varsă sângele pentru cauza
comună, iar Hitler a acceptat ca Germania să achite în aur prețul petrolului
cumpărat din România. La 23 august 1944, Banca Națională a României avea o
rezervă de aur în cantitate de 241,9
tone [30], cea mai mare parte provenind din Germania.
- Va urma –
---------------------------------------------------
[1] Mareșal Ion Antonescu, Epistolarul
infernului, Ediție Mihai Pelin, Bucureti, Editura Viitorul nRomănesc, 1993,
p.190
[2]
Ibidem, p. 141
[3]
Hudiță, Jurnal politic. Ediție Dan Berindei 1941 – 1942, p.
267
[4]
Epistolarul…, p. 195
[5]
Hudiță, 1941-1942, p.135 – 137
[6]
Hudiță, 1943, pp. 247-325
[7]
Hudiță, 1941-1942 , p.189
[8]
Hudiță, 1941-1942
[9]
Ion Calafeteanu, Români la Hitler, București, Editura Univers Enciclopedic,
1999, pp. 197 – 198
[10] Ibidem, p. 193
[11] Dinu C. Giurescu, 1943: 25 de ani de la
Marea Unire, în vol. Omagiu istoricului Ioan Scurtu.Coordonator Horea
Dumitrescu, Focșani, Editura DM Press, 2000, p.471
[12] Ioan Scurtu (coordonator), Documemte privind istoria României între anii 1918 – 1944, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1995, p. 563
[13] Vezi textul tipărit al acestuia, în
Epistolarul … , pp. 262 – 353
[14] Hudiță,
1943, p. 131
[15] Huduță, 1943, p. 60
[16] René de Weck, Jurnalul, București,
Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 13
[17] Dinu C. Giurescu, Amintiri. Mărturii,
București, Editura Meronia, 2008, p. 6
[18] Huduță, 1941 -1942, pp. 101 – 102
[19] C. Argetoianu, Însemnări zilnice., vol.
X. Ediție Stelian Neagoe,
București, 2009, p. 688
[20] Istoria României în date, p. 459
[21] Valeriu Florin Dobrinescu, , pp. 35-
36 (la Cretzeanu, Ocazia. Pierdută )
[22] Gheorghe Barbul, Al treilea on al Axei.
Memorial Antonescu, Iași, Editura Institutului European, 1992, p. 204
[23] Hudiță,
1943, p. 222
[24] Hudiță,
1944, p.339
[25] Hudiță,
1943, p. 419
[26] Gheorghe Barbul, Memorial …, ,
p.180
[27] N.D. Cocea, jurnal, p. 194
[28] Gh. Buzatu, Hitler , Antonescu, Stalin,
Iași, Editura B.A.I., 1990, p. 285
[29] Teodor Mavrodin, Mareșalul Antonescu … , p. 182
[30] Cristian Păunescu și Marian Ștefan,
Legendele Bătrânei Doamne, 2004, p. 288
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu