Mircea Dorin Istrate - Gustat-am mierea dulcilor iubiri

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

Seria 6

Din viitorul volum e poezii

Gustat-am mierea dulcilor iubiri

 

 

~*~

 

Într-o țandără de gând

 

Într-o aşchie de gând

Am păstrat sub legământ

Taine care nu se spun

Niciodată şi nicicum.

 

Ele-s viaţă şi trăire

Şi fior şi amintire

Stânse-n timpuri de demult

Pentru care fi-voi mut.

 

Ele-s lacrimă, suspin,

Fericire, dor şi chin,

Nopţi adesea nedormite,

Zile-n visuri isprăvite,

 

Grea povară dusă-n spate,

Multe timpuri îndurate,

Simţuri toate-nfioarte

Din cea taină adăpate.

 

***

 

 

 

Dintr-o mie de cuvinte

 

Cu-ndulcitele-mi cuvinte

Ţi-am făcut viaţa fierbinte

Şi din tot atâtea şoapte

Vis te plimbe-n miez de noapte,

Iar din pulbere de stele

Salbă ţi-am făcut din ele

Şi-un luceafăr să scântee

Peste-ntinse căi lactee

Să te legene-n plăcere.

 

Când te-oi ţine-nbrăţişare

Şi-ţi voi da o sărutare,

Ca-ntr-o cupă grea de vin

Tu mă umple cu divin

Şi-amândoi vom fi o mână

De jertfelnică ţărână

Şi în ea obraz de floare

Numai zâmbet şi culoare

Şi bine mirositoare,

Ce s-aţină o cărare

Unde doi indrăgostiţi,

Ne-ntinaţi ca nişte sfinţi,

Ne-or culege şi ne-or pune

Semn de carte şi de lume

Ca să-i fim îngropăciune

Clipei, care nu se spune.

 

Cine pu-sa praf de stele

Peste visurile mele,

Din nimic să fac vecie

Şi s-o umplu cu iubire.

Tu, frumoasă amintire

Tăinuită în gândire

Despre ce a fost odată

Într-o vreme ce-i plecată,

Azi, de gându-mi lăcrimată

 

***

 

 

 

Doamnă, mi-ai trecut prin vis

 

Doamnă, ai trecut prin visu-mi într-o clipă fulgerată,

Semn că încă eşti o umbră dintr-o taină neuitată

Ce o port să-mi îndulcească clipa mea de întristare,

Ce  aminte îmi aduce de o veme, ce-i uitare.

 

Doamne cum am fost odată două inimi înfocate,

Cum au ars într-o văpaie sufletele-nflăcărate

Ce-ntr-o clipă sorocită ca o iască s-au aprins

Şi-n văpăile de iaduri, raiul încă l-am cupris.

*

Ai plecat precum venit-ai, ca o umbră, o morgană

Şi-am aflat după o vreme, c-ai ajuns o mare doamnă,

Că te scalzi în bogăţie, învârtind grămezi de bani

Lângă soţul tău ce are, o puzderie de ani.

 

Lumea ştie şi te crede că eşti mistică şi sfântă,

Că nu faci un pas alături şi că soţul tău cuvântă

Între prieteni, mai în şoaptă, că eşti soaţă iubitoare

Şi cu nimeni nu te schimbă cât trăi-va el sub soare.

 

Nimeni ştie cât plătit-ai pentru viaţa ta tihnită,

Cum topitu-ţi-ai în vise clipa vieţii liniştită,

Pentru ce? că-n ceea lume n-o să duci nimic cu tine,

Doar regretul că odată, ai gustat din fericire.

 

Ştiu că m-ai ţinut în braţe viaţa-ntreagă în visare

Şi de-atâtea ori simţit-am cum mi-ai dat o sărutare,

Cum uitat-ai lumea asta şi-mpreună prin ceresc

Cum făceam cuibar iubirii şi hogeac împărătesc.

 

Doamne, cum ai vrut în gându-ţi să laşi lumea ta-mbuibată

Şi să fii ce-ai fost odată, crudă fată dezmierdată,

Să iubeşti cu tot şi toate, cu cea inimă nebună,

Cu fiinţa ta întregă, ziua toată, nopţi sub lună.

**

Azi, te văd, din întâmplare, cum îmi treci prin astă lume

Zâmbitoare şi măreaţă, dară sufletul îmi spune

Că-i o mască lucitoare faţa ta şi-n al tău suflet

Nu e râs, ci  jalnic vaiet, înecat în dor şi plânset.

 

E târziu, trecută-i vremea, azi eşti spuză de iubire,

Arsă viaţă fără vlagă, nu în pară, strălucire,

Nu trăire ca odată ce-i pierdută în uitare,

Vatră rece, spulberată, viaţă stinsă, lăcrimare.

 

***

 

 

 

Visul

 

În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt

Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt

Vom face din iubire  cărare  urcătoare

Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.

 

Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,

Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,

Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire

Să semănăm planete, răsară fericire.

 

Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,

Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee

De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,

De toate cât la urmă s-ar face întinate.

 

Cuibare cu iubire vom face-n universuri

Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,

Vor umple infinitul cu dulce fericire,

Să crească peste toate, doar lanuri de iubire.

*

Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,

Te-aşteat-o nouă ziuă şi şoala ce-a-nceput

Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,

Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!

 

Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,

Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,

Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte

Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte

 

Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc

Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,

Că glod e lumea astă parşivă şi meschină

Şi visul doar te scapă din lipicioasa tină.

**

Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,

Doar visul ne înalţă şi din nimic crează

Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire

Şi-n urma lui îmi lasă frumosul şi iubire.

 

***

 

 

 

În visul unei nopți de vară

 

Sfârşită-i vară,  pe-o căpiţă, din fânul strâns pân’ la-nserat,

Făcutu-mi-am un pat de floare să fiu de noapte mângâiat,

Ca-n visul meu, sub adierea înmiresmatului hogeag

Să am pe cerul meu de-asupra , Luceafărul , în chip de mag.

 

*

E-o noaptă neagră, liniştită, cu luna într-un vârf de nuc,

E-atât de-aproape, de se pare, că de-ntind mâna o apuc,

În jurul ei, un roi de stele ca picurări strălucitoare

Bătutu-mi-au în cuie cerul, făcându-mi rouă lucitoare.

 

Eu ca năucul stând pe-o rână, în lipsa somnului, în gând,

Încep,din colţul de pădure să număr stelele la rând,

Le săr pe cele-ndepărtate ce-s parcă-n neguroasă ceaţă

Şi mă apuc să-nşir luceferi, pe salba mea fără de aţă.

 

Apoi de-odat, mă duc cu gândul spre ceea steuă pâlpâindă,

Ce cu sclipirile-i şirete în mreje vrea să mă cuprindă,

Ca să mă ducă în visare în cerul ei de paradis,

Să-mi spuie taine mari, celeste, din colţul cel de necuprins.

**

Pe pleoape simt un somn ca plumbul şi ochii mei se-nchid uşor,

Străfulgerând mă urc la cerul pustietăţilor ce mor,

Trecând în clipe de vecie pe lângă astre ce dispar,

În străfunzimi de galaxie, de care eu nici n-am habar.

 

Dar ce-i acolo-n cea ogradă de stele mari, năucitoare,

Cu forme şi culori vrăjite cum n-am văzut la noi sub soare?

Ce-s parcă stup din care iasă armate gata pentru luptă

Război  să poarte cu-alte ceruri, din care unii mi se-nfruptă.

 

Ce tunet de se rup zăgazuri şi ce lumină orbitoare

Se-mprăştie prin universuri când steaua cade şi-apoi moare,

Ce urlete ca din genune te-nfricoşeză în fiori,

Îngheţă sângele în tine şi rugi înalţi ca să nu mori.

 

Câmpii de stele cad sub focul ce-nvăluie de-acuma cerul,

Şi-n  spuza lor îmi cad luceferi, cum cade mielul în jungherul

Călăului ce-i curmă viaţa într-o secundă împietrită,

În urletul de disperare ce-i face viaţa lui sfârşită.

 

Războiul ce-a durat secunde îmi lasă-n urmă pace lină,

Aici n-o fi un strop de viaţă în mii de ani care-o să vină,

Pe-aceaste ceruri pustiite dintr-un afund de neştiut

Noi peste mii de ani afla-vom, ce-acum aici s- a petrecut.

 

În altă parte moare-un soare, iar ochiul lui încet se stinge,

În juru-i, hora de planete, îngheaţă-n noaptea  ce le strânge,

Din el în el se surpă-ntruna măritul soare-ntr-un clipit.

Sorbind cu zgomot împrejururi, ce-a luminat şi le-a-ncălzit.

 

Apoi, la mii de ani lumină, din praf de stele în rotire

Se-ncheagă alte mii planete să-nvie vieţi de dăinuire,

Aşa că-n cerul de de-asupra se moare azi, se-nvie mâine,

E-o  vânjoleală fără margini, de la sublim la nebunie

*

Când timpul clipele-şi revarsă din negre găuri de genune,

Mor stele vechi să nască alte, într-un afund de colţ de lume,

Aici, un soare ne-ncălzeşte şi-n juru-i totul luminează,

Străluminând spre universuri, un sol, săgeata lui de rază.

 

Noi, infinitele-nimicuri, pe-un bob rotund de neagră tină,

Ne tot luptăm pentru putere lăsând în urmă jale, crimă,

Necugetând că cea putere îmi e în toate trecătoare,

Din noi se naşte,  noi o creştem, îmi ţine-o vreme şi-apoi moare.

 

Ne dă Mărite bob de minte să fim măcar odată una,

Să piară regii, împăraţii, mai marii lumii peste turma

Ce ei o poartă prin războaie să-şi facă zilicita vrere

Ca din cei morţi  fără de număr, le crească faimă şi putere.

 

O , cum aş vrea un veac de pace măcar să fie-n viitor,

Să-şi facă voia omenetul şi toată vrerea dumnealor,

Să-nnobileze fericirea cu bunătate şi dreptate

Să fie era ce-a de aur, de care toţi să aive parte.

 

***

De undeva cocoşii cântă, vestind de bună dimineaţă,

Pe valea mea, şireata toamnă trimisu-şi-a un sol de ceaţă

Să vadă dacă poa’ să vină prin locul care ei îi place,

Cu dealuri pline de pometuri, cu linişte, cu dulce pace.

 

Eu mă deştept, că mă cam strânge ce-a adiere de vântuţ

Şi mă întorc să fiu de-acuma în raza soarelui călduţ,

Mă uit în zare, nu e nimeni, mă uit în sus acolo-i cerul

Şi Doamne cât de bine-mi pare că dezlegatu-am misterul.

 

Aici am fost întreaga noapte nu prin veciile de sus,

Aici am stat pe fân şi floare şi niciodată n-am fost dus

Prin cele lumi ce eu crezut-am că-s raiu plin de fericire,

Da-n care colcăie războaie, cu moarte, jale, pătimire.

 

O Doamne, ţine-ne departe de lumea ceea înrăită

În care pier bucăţi de ceruri pentr-o putere preaslăvită

Şi lasăne-n durerea noastră, ce parcă-i dulce sărutare

Pe lângă cei acolo-n ceruri şi lumea mea habar nu are.

****

De mâine seară n-o să plouă, îmi vin cu mândra la căpiţă,

S-o culc pe floare de cicoare, de cimbrişor şi de crăiţă,

Şi-n buza nopţii, pumn de stele vom tîrgui pe-o sărutare,

Ea alte mii înfiorată mi-o da din cer, că cerul are.

 

Iar pân’ la zi, seca-vom cerul de cele stele lucitoare,

Şi sărutări ne-om da cu carul cuprinşi în caldă-mbrăţişare,

Măcar aşa le-om şti scăpate din nenorocul lor păgân,

Iar noi, cuprinşi într-o visare, ne-on face raiu-n cela fân.

 

***

 

 

 

Păcatul ce se iartă

 

Nu mai privi în urmă când calci covor de floare,

Te du tot înainte şi-n dulce lăcrimare

Îţi fă din-fiorare o tainică ispită

Ce-o face neuitată clipita-n foc trăită.

 

O rugă spune-n şoaptă spre cerurile ’nalte

Iertate ca să-ţi fie a tale dulci păcate,

Că tot ce îngrădeşte e farmec şi plăcere,

E vrerea nerostită, e mierea din durere.

 

Iubirii i se iartă făcutele păcate

Că ea din suflet vine, acolo unde toate

Sunt doruri adunate, din vreme plămădite,

Dorinţe ne-nfrânate, seminţe de ispite.

 

În rugi la cer şi stele, la Maica Născătoare

La toate încă unde te simţi că eşti datoare

Te-ai vrea despovărată de cele ce-s promise

În vremea ce odată erau a tale vise.

 

Acum te simţi uşoară ca după înviere

Ştiind că ai pe suflet o taină ce nu piere,

Vor trece multe timpuri de-acuma înainte

Şi astă dulce clipă mereu vei ţine-o minte.

 

Eu ştiu că sunt păcatul ce-n veci te ispiteşte,

Mă iartă, iau asupra-mi osânda nebuneşte

Convins că ce făcut-am a fost iubire ’naltă,

Curată, neminţită şi-atuncea mi se iartă.

 

Iubito, lasăţi lumea ce încă-ţi bagă vină

Şi fii cu mine-alături clipita cea divină

Ce de-o trăieşti vre-odată, n-o să mai uiţi nicicând

Că ea te îndulci-va cât fi-vei pe pământ.

 

Închide dară ochii şi fii cu mine-aproape

Şi ai să simţi cum vine pe tremurate pleoape

O dulce adiere din fericit trecut,

Ce-acum ţi-l pun pe buze, ca-nfiorat trecut.

 

***

 

 

 

În vremea de-nceput

 

Cuprinde-mă cu gândul şi du-mă în visare

Acolo unde-s taine ştiute doar de noi,

Să ne-mbătăm cu timpuri din vremuri dulci-amare

Când lumea era una şi-n ea, numai noi doi.

 

Închide dară ochii, mă ia cu drag de mână

Şi hai ca altădată în crângul înverzit,

Din plânse lăcrămioare, la fel ca pentr-o zână

Coroană înflorată ţi-oi pune-n măreţit.

 

Şi ţi-oi jura pe-o floare că fi-voi înrobitul

Ce te-o sluji de-apururi cu toate ce le are

Şi ca pecetă pune-oi pe buzele-ţi sărutul

Iar tu, în caldul clipei mă strânge-nbrăţişare.

 

Clipită, fii vecie de timpuri nesfârşite

Şi-acolo ne zideşte în vremuri de uitare,

Să stâmpărăm arsura iubirii neminţite

Ce-a fost atunci, odată, speranţă şi visare.

*

Pe-un fir de dor iubito, cuprins de nostalgie,

Un vers îţi scriu cu pana muiată-n al meu gând,

Sărut de revedere şi-o lacrimă târzie

Ţi-oi pune să mă ierte smeritu-ţi suflet blând.

***

Târzie-i vremea noastră, ca noi de bună-seamă,

Dar mai păstrăm aminte fiorul de demult,

Când mugurul iubiri, curat, incet, cu teamă

Îmbobocea iubirea în vremea de-nceput.

 

***

 

 

 

În verea clipei

 

Adevărat e primul  ,,Te iubesc’’,

Ce spus a fost de suflet, nu de tine,

Atunci când înălţat înspre ceresc

Ne-nfiorau clipitele divine.

 

Uitaţi apoi în stânsă-mbrăţişare

Din simţuri ridicaţi în măreţie,

Ne-am îndulcit cu-ntâia sărutare

Ce-a fost un vis, cum n-o mai fi să fie.

 

Şi tot atunci, în mutele cuvinte

Ne-am spus sfios şi-n toate-adevărate,

Cum n-au mai fost pe lume jurăminte

Din patimă şi doruri adunate.

 

Şi câte nopţi sub astrele-n lucire

Trecutu-le-am în bucurii şi vis,

Se cobora  pe noi dumnezeire

De ne credeam a fi în paradis.

 

Şi-n aşteptări ce ne păreau vecie

Tot adunând la zile numărate,

Înşiruiam pe coala de hârtie

Înlăcrimate slove sărutate.

 

Şi-n revederi topeam dorinţi ţinute

În tainiţe din suflet şi din gând,

Tu imi spuneai: ţi-ajungă-acuma, du-te!

Şi iar ’napoi mă tot chemai plângând.

 

Credeam atunci că raiurile toate

Nu pot cuprinde-a noastră bucurie,

Ce-o risipeam în zile lungi şi-n noapte

La toţi pomană dată ca să-mi fie.

*

Trecut-au anii, nori pe cerul vieţii,

Îngreunaţi de toate, număraţi,

Se-nşiruie ca plopii-n pâcla ceţii,

Miciţi de-acum şi prea îndepărtaţi.

 

Umplut-am cu amar şi cu plăcere

Pocale cu pelin şi fericire,

Vă las la toţi ce strâns-am, bani, avere

De-mi daţi la schimb întâia mea iubire.

 

Atâta doar vă cer, o zi şi-o noapte

Lăsaţi-mă să fiu ca la-nceput,

Îndrăgostit copil, ce-n rugi şi-n şoapte

Mi te chemam iubito, din trecut.

 

Să-ţi dau ’napoi întâia sărutare

Şi lacrima pe pleoapa-ţi tremurată,

Tu ţine-mă în lungă-mbrăţişare

Să fim fior de clipă înstelată.

 

Nu-mi păre rău, de-o fi ca să îmi fie

Clipita de pe urmă pe pământ,

Cu gustul ei m-oi duce în vecie

Din tot ce am în necuprinsu-mi gând.

 

Acolo Doamne, fă-ne nemurire

În vremea din iubirea cea dintâi,

Aşa vom fi sămânţă de iubire

În ale Tale amândouă mâini.

 

***

 

 

 

Scrisoare

 

Ţi-am făcut parfum din floare

De melin, suav, sublim,

Mai apoi din lăcrămioare

Ca noi doi numai să-l ştim

Şi pe slova de scrisoare

Picuratu-l-am pe rând,

Cu-a mea rugă doritoare

Dintr-o tainiţă de gând.

 

Nălţătoarea mea visare,

Strânsă-n vremea din ’napoi,

Ţi-am trimis-o arzătoare

Cu-a cea vreme când noi doi

Fost-am mierea lumii noastre

În cel rai, copilărie,

Ce de-aici până la astre

Doar al nostru-a fost să fie.

 

Bobul lacrimii, pecetă

Pusu-l-am în aşteptare,

Şi-ntr-un plic din foi de  mentă

Ţi-l trimit, c-o sărutare.

 

Sta-voi zile lungi de-acuma

Aşteptând al tău răspuns,

Şi-al meu suflet şti-va numa

Câtă rugă-n el am pus.

 

Pân-atunci, în prag de seară

Pe-a ta geană tremurată,

Buzele-mi vor sărutară

Roua lacrimii curată.

Şi în gând cu-a ta făptură

Adormi-voi în curând,

Iar în vis vom fi-mpreună

Într-o ţandără de gând.

 

***

 

 

 

Trubadur la poarta raiului

 

Sunt trubadur smerit ce stau cu teamă

La porţi de rai închise, ferecate,

Tot zdrăngănesc chitări dezacordate,

Nu intru-n el, că nimeni nu mă cheamă.

 

Aicea-s pus să-mi fac ucenicie,

Păcate să-mi plătesc, să fiu mai bun,

Din veac în veac mai îndrăznesc şi sun,

Dar înăuntru nimeni nu mă-mbie.

 

Se tot răresc în an preacuvioşii

Ce merită aici să veşnicească,

Că s-a-nrăit cea lume pământescă

De parcă-i iad ce-adună păcătoşii.

 

Mai stau pe-aici un pic şi-apoi m-oi duce

Că ciurul s-a-ndesit şi nu-i de mine,

Să mituieşti nici vorbă, n-ai pe cine

Că  viaţa-aici e liniştită, dulce.

 

Am să cobor în lumea pământească

Acolo unde simt că-s încă viu,

Acolo unde prietenii mă ştiu

Şi-un trubadur mereu o să-şi dorească.

 

Vom pune de-o petrecere divină

Cu vin, cu muzici, cu femei, orgii,

Un milion de raiuri tu să ştii

Că n-au o viaţă ca a noastră, plină.

 

Iar ce o fi pe urmă, las să fie,

Vom mai vedea ce fi-va, ce şi cum,

Veniţi să ne vedem de-al nostru drum

Că viaţa-i scurtă, fire-ar ea să fie.

 

***

 

 

 

Din ochii plânși

(Schimbarea orei)

 

Din ochii-ţi plânşi, din suflet, din  inima-ţi rănită,

În boaba lăcrimată ai adunat durere,

Tu fată tinerică smerită şi cinstită

Crezut-ai că iubirea e fagure de miere?

 

În clipa neştiută, când dintr-o întâmplare

Ţi-ai întâlnit norocul de viaţă sorocit,

Doi ochi şi-a lor privire ţi-au dat înfiorare

Şi ai simţit că vremea iubirii a venit.

 

Ai fost ca niciodată un vis şi-o desfătare,

O dulce răscolire, o patimă şi-un dor,

N-ai mai avut linişte, n-ai mai avut răbdare

Şi toate-n jur-prejuru-ţi, mi te-nălţau în zbor.

 

Prea scurtă era ziua, prea lungă ceea noapte

Când singură-n visare te perpeleai în dor,

Când gânduri nedormite le tot rosteai în şoapte

Şi te-ndemnau la lucruri cum numai ele vor.

 

Mureai la-mbrăţişare şi te topeau săruturi

Iar clipele acelea le vrut-ai veşnicite,

Curat şi-adevărate erau a tale gânduri

Ce-atunci credeai că fi-vor de-apururi nerobite.

*

Acum eşti întristată, mâhnită, supărată

Că noaptea care vine cu-n ceas s-a mai lungit,

În loc ca , după tine,  mai bine-ar fi scurtată

Că nici aşa din asta, mai nimeni n-a murit.

 

O trece cumva noaptea aceasta prelungită

Şi o să vină ziua atâta aşteptată,

Vedea-vei iarăşi ochii şi inima-ţi rănită

S-o vindeca sărmana în clipa ce-a, pe dată.

 

***

 

 

 

Inimă nebună

 

Tu inimă nebună, mai uită-te în urmă

Şi numără cu grijă trecuţii ceia ani,

Ştiu c-ai lua vreo câţiva din risipita turmă

Să vinzi de poţi la alţii, aşa, pe-un pumn de bani.

 

Plătiţi au fost odată cu vârf şi îndesat

Cu toate laolaltă cât viaţa mi le are,

Vre-o câţiva însă, Doamne, de-ar fi adevărat

N-ar fi bănet în lume s-ajungă la vânzare.

 

Nici aur cât cuprinde, nici mii de nestemate,

Comori ce-s tăinuite sub grele, mari, lăcate,

Catarg lângă catarge, grădini cu mari palate,

Nimic din toate astea n-ajung nici jumătate

 

Din cât ar fi o clipă trăită-n ceea vreme

Când doi nebuni, şăgalnici, cu inima uşoară

Pecetluiau săruturi, jurând pe sfinte semne

C-a lor iubire mare, nicicând n-o fi să moară.

*

Îţi mai aduci aminte, când pentr-o-mbrăţişare

Am fi mutat şi munţii, am fi trecut prin foc,

Doar să simţim văpaia şi dulcea-nfiorare

Ce ne ‘nălţa trăirea clipitei cu noroc.

 

Nu-i de vânzare timpul acelor ani nebuni

Că-s răstigniţi  în tine în gând şi în simţire,

N-ai cum să-i scoţi de-acolo, că n-ai cum să aduni

Clipită cu clipită de-amar şi de iubire.

 

Ei sunt altarul tainic de sfântă-nchinăciune

La care vii cu rugă, smerit cerşind iertare,

C-ai risipit în vânturi a raiului minune

Ce ni s-a dat odată, pe rând, la fiecare.

 

***

 

 

 

De ce crezi

 

De ce crezi, dulce iubire

Că te-am tăinuit în stele?

Să te ţin ca amintire

Vis nespus al vieţii mele.

 

De ce crezi iubire dulce

Că păcatul nost’ de taină

Pironitu-l-am pe-o cruce

Ce-i în carnea mea o rană?

 

De ce crezi că-n nopţi cu stele

Te-am ascuns sub văl de nori,

Ori în colţul vieţii mele

Ca sipet cu mari  comori.

 

De ce crezi că-n struna lirei

Pusu-te-am înfiorare?

Iar în lacrima durerii

Mila rugii de iertare.

*

Te-am ascuns în roi de stele

Să te am în al meu vis

Ca în buclele-ţi rebele

Cază-ţi stelele în nins.

 

Şi-n durerea cărnii mele

Pusu-te-am ca leac pe rană,

Să te simt cu toate cele

În clipita mea de taină.

 

Că-n smeritul tinereţii

Fost-ai cer de preacurat,

Şi pe lungul drum al vieţii

Statu-mi-ai în neuitat

 

Vis închis în a mea minte

În a tainelor cotloane,

Să te ţin lauare-aminte

Ca de aur vechi filoane.

 

Azi, în rugi  mărturisite

În cuprinsul unui gând,

Ne-ndoios te-oi ţine minte,

Chip angelic, lăcrimând.

 

***

 

 

 

Două suflete și-o taină

 

Unde aş putea iubito, să-mi întorc tăcutul gând

Când rămân cu mine însumi în a nopţii feerie?

În afundul minţii mele, unde-n lacrimi suspinând,

Stau ascunse mii de taine renăscând melancolie.

 

Unde aş putea iubito să-nfior a mea simţire

Dintr-o vară moleşită în căldurile solare?

Doar în umbra răcoroasă unde fără de-ngrădire

Tu sub streaşina pădurii îmi dădeai o sărutare.

 

Unde aş putea iubito să mă-nvălui în iubirea

Ochilor ce mă mângăie ca o aripă de dor?

Doar în sufletu-ţi smerelnic, unde e ademenirea

Nopţilor ce dăruit-au clipa dulcelui amor.

 

Unde aş putea iubito să te-ascund de răul lumii,

Să rămâi necunoscuta tuturor ce ne-nconjoară?

Doar în mintea mea ce-ndură toată mârşăvia hulii

Preaştiind că am răsplată, a ta inimă uşoară.

*

Deci rămâi, rămâi iubito înger născător de vis,

De iubire care leagă două inimi ce se cheamă,

Mierea vremii, când o  clipă am trăit în paradis

Două suflete ce fost-au, caldă lacrimă, sub geană.

 

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate