Mircea Dorin Istrate - Avrămuț, pe drum de seară

 

Avrămuț, pe drum de seară

Săruta-ți-oi dreapta, dragă Avrămuț

Că ne ești în viață, vis, speranță, scut.

 

 

~*~

 

Parcă te văd, pe drum de seară, cum ostenit și întristat,

Iară te-ntorci, cum mai îmi fost-ai, de la-ngânfatul Împărat,

Unde cerutu-ai cea dreptate, să-o aibă moți chinuiți,

De câte toate duc în spate, pe crucea vieții, țintuiți.

El încă iar mi te momit-a, c-onoruri false și favoare

Să îți astâmpere avântul, lăsându-te cu ochi-n soare,

Tu, demn ai fost ca-ntotdeauna și spus-ai aspru, hotărât,

Că ești la Viena-mpărătească, să ceri dreptate-nevoit,

Pentru moțescul neam cel care, cu-atâta aur la picioare

Îmi e furat de toate cele, iar moțul mai nimic nu-mi are,

Deși muncește ca robitul, viața lui e o sclavie,

Menită pe străini să-i țină, într-un huzur și-n avuție.

 

*

 

Acum, la Vidra ta bătrână, cu-atâtea gânduri ce te-apasă,

Prea ostenit de toate celea, deși îmi ești la tine-acasă ,

În cela nesomn ești dus cu gândul, la neamul tău din munți de piatră

Înlăcrimat gândind într-una, la soarta-amară, ce-l așteaptă.

Într-un târziu, te-nvinge somnul și mi te vezi în al tău gând

Cum iei la pas din nou Ardealul, pe căi știute tot mergând,

Să stai de vorbă iar cu țara, cu omul cela înevoit,

Să vezi mai înc-odat de-acuma, ce-i de făcut, de împlinit,

Să simtă și el, amărâtul, că-i trăitor pe astă lume,

Și că în scursul vieții sale mai vrea să-mi aibă zile bune,

Iar viața ce i-a da-o Domnul, chiar merită a fi trăită,

Și cu de toate, bune, rele, ea trebuiește, împlinită.

 

**

 

Acum, vă rog pe fiecare, pe Avrămuț de-l întâlniți,

Cărăruind pe drum de seară, cu pași înceți și liniștiți,

Sălaș să-i dați în casa voastră și-apoi, la sfânta ceia cină,

Vă sfătuiiți cum să îmi faceți, o vreme bună și-aici vină.

 

***

 

Când somnu-nchide-a sale ploape, lăsați-i visu-i lăcrimat

Să-i liniștească a lui suflet, prin viața asta preumblat,

Să poată mâine iar să-mi umble, prin munți de piatră, molcom deal,

Ca să îmi stea cu noi de vorbă, prin jertfitorul lui Ardeal.

Eu îl aștept în fapt de seară, din munții săi să îmi coboare,

Cu inima-i îndurerată, cu-n fluier pus la cingătoare,

Să-l pot primi cu bunăvoie în casa sufletului meu,

Unde așa cum stă acuma, mi-o fi icoană mai mereu.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

***