Christian W. SCHENK - Țara poeților fără cititori

 

Țara poeților fără cititori

Sau: România – între vis tipografic și delir liric

Christian W. SCHENK

Dionysos, mai 2025

 

Există țări în care literatura se scrie. Există altele în care literatura se publică. Dar România e un caz aparte: aici, literatura se multiplică, se autoflorește și se distribuie în regim de urgență, de parcă cineva ar fi anunțat sfârșitul hârtiei și fiecare pensionar simte nevoia să lase măcar un catren moștenire națiunii. Sau pisicii.

România – țara în care există mai mulți poeți decât cetățeni activi. Dacă ar exista un recensământ literar, INS-ul ar intra în colaps. În fiecare sat, pe fiecare stradă, între coafor și second-hand, se ascunde un „scriitor” cu cel puțin două volume de poezie publicate în regim propriu și cu un grup de Facebook unde primește zilnic 17 like-uri și un comentariu de la mătușa: „Minunat!”

Editurile? S-au reinventat. Nu mai sunt filtre culturale, ci cataloage de oferte: „Tipărim volumul visurilor tale pentru doar 450 lei! Bonus: ISBN, copertă cu lebede și o prefață scrisă de colegul de bancă din liceu.” Termenul de „editură” s-a diluat până la absență: un laptop, o imprimantă Canon și un cont de Canva sunt suficiente. Restul e literatură. Sau cel puțin așa se crede.

În acest climat, calitatea e o opțiune. Ce contează dacă versul sună ca o compunere din clasa a VI-a? Important e să existe. Să fie lansare, să fie poză, să fie selfie cu cartea. Că nimeni nu o citește – nu-i bai. Cartea devine o insignă socială: „Am publicat, deci exist.” Cine are trei volume publicate (chiar și cu aceleași texte) poate fi considerat „scriitor consacrat”. Cine are cinci – poate intra în Uniunea Scriitorilor. Iar dacă mai scrie și despre „singurătate”, „dor” și „inimă”, e poet cu drepturi depline.

Ironia supremă? Visul Nobelului. România, această mamă colectivă a poeziei neînțelese, are o fixație de gradul II: de ce n-avem Nobel? Păi simplu. Pentru că în loc să scriem literatură, scriem despre noi înșine. În buclă. Cu lacrimi, nostalgie și imagini de stoc. Și pentru că, în timp ce Cărtărescu muncește tăcut și publică la edituri adevărate, restul țării se autoeditează într-un cerc vicios de autoadmirație reciprocă.

Fiecare volum lansat devine o diplomă de apartenență. Nu la literatură – ci la o comunitate care și-a pierdut simțul critic. În grupuri precum „Poezia din Inima Mea” sau „Scriitori pentru Eternitate”, se publică zilnic zeci de poezii cu fundal de îngeri, lupi triști și apusuri portocalii. Toate vorbesc despre iubire pierdută, suflet rănit, durere interioară. Și toate se aseamănă ca două versuri scrise într-un tren personal pe ruta Bacău – Adjud.

Cititorul? Nici nu mai contează. E un element deranjant. Ar putea pune întrebări. Ar putea observa că același autor a folosit cuvântul „suflet” de 27 ori într-un poem de 10 versuri. Sau că metaforele sunt luate cu copy-paste de pe Pinterest. Sau – groază! – că n-are sens să citească o carte care oricum nu i se adresează. Căci, în fond, nu se mai scrie pentru cititor. Se scrie pentru orgoliu. Pentru statut. Pentru iluzia nemuririi. O carte tipărită e, de fapt, o diplomă de existență. Nu trebuie să spună ceva. Doar să fie. Cu poză de autor, citat motivațional și, eventual, trei cronici schimbate la schimb: „Tu îmi scrii, eu îți scriu.” Literatura devine troc. Reciprocitate pe bază de vers alb. Și ce face critica literară în tot acest peisaj? Capitulează. Își bagă capul în nisip sau se retrage în cercuri mici, elitiste, acolo unde se mai poate discuta cu sens. Restul e ignorat. Sau tratat cu indulgență: „A scris cu sufletul.” Da, dar n-a gândit cu mintea.

Ironia finală? Mulți dintre acești poeți devin cu adevărat valoroși abia după moarte. Când nimeni nu mai are ce le reproșa. Când versurile lor devin „ultima mărturie a unei sensibilități rare”, deși în viață erau doar niște rime cu vânt, toamnă și liniște.

România are nevoie nu de mai mulți poeți, ci de mai multă tăcere. De o pauză. Un post literar. Cinci ani fără apariții. Fără lansări. Doar citit. Doar gândit. Doar respirat.

Să vedem cine rămâne. Cine scrie și fără aplauze. Cine scrie nu din nevoie de validare, ci din drag de adevăr. Până atunci, ne vom îneca în metafore reciclate, versuri cu rimă forțată și volume lansate în fața a patru rude, trei poeți pensionari și un primar în costum prost croit. Căci în România, literatura nu moare – dar nici nu trăiește. Doar mimează. Cu ISBN, cu fundal de pădure și cu eternul titlu: „Gânduri în zori”.