31
august 1939 - Ultima zi de pace
Prof.
dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
01
Iunie 2025
Extrase
necunoscute din agenda lui Gafencu,
Armand Călinescu şi Fabricius
În pragul izbucnirii celui de al doilea război
mondial, diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au întreprins tot felul
de demersuri diplomatice, mai mult sau
mai puţin importante, la Ministerul Afacerilor Străine sau la guvernul român.
Cea mai articulată acţiune care a avut loc în ziua respectivă fost audienţa
făcută de ministrul german acreditat în România, W. Fabricius, la ministrul
afacerilor străine, direct la Grigore Gafencu, urmată chiar în aceeaşi zi, cu o
întrevedere avută cu primul ministru român, Armand Călinescu.
Azi, ştim - din arhivele Ministerului Afacerilor
Străine -, că demersul reprezentantului german a fost făcut din dispoziţia Berlinului. La fel ca şi cel întreprins, la
23 august 1939, de însărcinatul cu afaceri, Stertzler, făcut tot la G. Gafencu,
ambele vizând preocupările Reichului de a avea în mod cert asigurate livrările
de petrol din România.
În audienţa însărcinatului cu afaceri, acesta a mai
dorit să afle şi poziţia României, în
legătură cu pactul germano-sovietic – Ribbentrop-Molotov -, semnat chiar în
ziua respectivă. Se pare că el a fost primul diplomat care a informat pe
factorii români cu privire la documentul semnat la Moscova, bineînţeles nu şi
despre prevederile secrete, pe care nici el nu le cunoştea. Întors din concediu
la Bucureşti, şeful misiunii, Fabricius, cu siguranţă, pe baza instructajului
făcut la Berlin, a încearcat şi el să afle cât mai grabnic care este atitudinea
României în criza actuală.
Uşor s-a reţinut atunci ca şi azi preocuparea
primordială a trimisului german ca raporturile economice germano-române să nu
întâmpine nici o piedică. În acelaşi timp, Fabricius urmărea
ca - pe cât posibil - să fie anihilate pe timp de război raporturile de
alianţă româno-polone.
De mai mult vreme se dovedea - şi se va dovedi tot mai
pregnant - că serviciile de informaţii germane (cârtiţele şi coloana a
V-a) acţionau foarte intens în spaţiul român şi polon pentru a cunoaşte
intenţiile părţilor, urmărind tot ce
de mişcă
sau aveau de gând să fie pus în aplicare, prin planurile lor de acţiune, decidenţii
polonezi.
Zvonuri absurde
sau intrigi ridicate de reprezentanţii germani la Bucureşti
Astfel, în audienţa acordată de şeful externelor
ministrului german Fabricius, acesta îi
aduce la cunoştinţă ministrului Grigore Gafencu că s-ar afla la Constanţa 3 000 de lăzi
încărcate cu bombe incendiare în tranzit spre Polonia şi cere, în mod imperios,
autorităţilor româneşti, în numele guvernului german: ca partea română să
oprească tranzitul acestui material de război. Subliniază că acesta este:
„evident destinat războiului, război
care poate începe mâine între Polonia şi Germania”. Nu putem să nu remarcăm
precizia datelor puse în discuţie de reprezentantul german acreditat la
Bucureşti.
Pus într-o oarecare
încurcătură cu această problemă eminamente de politică internă şi nu externă, ministrul
român, Grigore Gafencu, l-a asigurat pe
interlocutor că va încunoştinţa guvernul nostru despre această cerere,
însă a ţinut să îşi exprime prieteneşte nedumerirea sa că Germania poate face o asemenea cerere, fără a-i putea spune
în virtutea cărui drept (drept
internaţional) ar putea interveni România pentru a opri un asemenea
tranzit de mărfuri pe teritoriul ei,
atâta vreme cât ţara noastră se află încă în stare de pace.
Se dovedea încă o dată că principiile cele mai simple
de drept internaţional nu aveau prea
mare importanţă pentru reprezentantul Reichului
german, arogant şi bătăios ca şi
liderul său de la Berlin.
În aceiaşi audienţă, Fabricius i-a mai ridicat lui
Gafencu şi faptul că minoritatea germană ar avea cunoştinţă despre un ordin al
Siguranţei că, în cazul în care ar izbucni războiul între Germania şi Polonia,
în România ar urma să fie arestaţi un număr neprecizat de fruntaşi ai
minorităţii germane.
La netemeinicia afirmaţiilor făcute de Fabricius, răspunsul lui Gafencu a fost cât
se poate de tranşant. Şeful român al externelor i-a replicat
că nu poate fi vorba decât de un zvon absurd sau de o intrigăm
respingându-i astfle netemeinicia intervenţiei. Gafencu i-a mai spus că nici nu
are nevoie să se mai informeze pe lângă
Ministerul de Interne, ci îi declară categoric că nimeni nu a dat un asemenea
ordin în România şi că nimeni nu se va atinge de minoritarii germani, care - ca
toţi cetăţenii români - se bucură de protecţia legilor româneşti.
Profesionist până în măduva oaselor, Grigore Gafencu
îl informeză imediat pe Armand Călinescu
despre plângerile lui Fabricius, iar
primul ministru îl cheamă în audienţă pe şeful misiunii germane în România în
aceiaşi zi. [1]
România va executa cu loialitate angajamentele sale,
dar contează pe reciprocitate din partea Germaniei.
La întrevederea de la primul ministru, Fabricius lasă
”garda mai jos”, spunându-i că, întors din concediu, a găsit o atmosferă foarte
bună la Bucureşti şi dorinţa de a se menţine neutralitatea. Fireşte, crede încă
în putinţa de a se înlătura războiul (care, implacabil, în noapte respectivă va
izbucni şi despre care cu siguranţă
ştia, de vreme ce abia se întorsese de
la Berlin), deoarece negocierile continuă. Semnalează însă unele articole din
presa străină (sic!) în care se vorbeşte
despre noi angajamente ce ar fi luat România faţă de Polonia şi Turcia şi
adaugă că asemenea ştiri sunt de natură să tulbure atmosfera.
Răspunsul demn al primului minstru român a fost că nu
are nevoie să arate lipsa de seriozitate
a acestor articole, căci nu obişnuieşte să dea dezminţiri pentru a încinge
polemici cu presa străină, devenind astfel parte la toate manevrele ziariştilor. N-a ezitat să îl prevină pe reprezentantul Germaniei la
Bucureşti că se poate aştepta şi în viitor la asemenea intrigi de presă şi că
n-ar fi cazul să le bage în seamă.
Punerea la punct suficient de demnă a ministrului
german îl face pe acesta să nu insiste
şi să treacă pe un ton mult mai conciliant, afirmând că ar fi mulţumit de
evoluţia şi stadiul relaţiilor actuale, menţionând că ar dori să se continue în
acelaşi fel şi îndeosebi să se poată executa convenţia economică.
A fost un bun prilej
pentru Armand Călinescu să îi răspundă că politica României a fost şi
este foarte simplă. Relaţiile româno-germane sunt comandate de interesele
economice complimentare ale economiilor
celor două ţări. Este o situaţie pe care nu a avut a o crea România, ci
a rezultat din situaţia celor două ţări. Aceeaşi a fost problema şi în trecut,
înainte de războiul mondial. De aceea partea română a încheiat cunoscutul
tratat (acordul economic din 23 martie), în care se găsesc satisfăcute
interesele ambelor state. S-a spus, a menţionat primul ministru, şi în discursuri publice că în acest mod,
România va executa cu loialitate angajamentele sale. Bine înţeles, România a
contat pe reciprocitate, în sensul că şi Germania va livra punctual comenzile
româneşti. Armand Călinescu nu s-a sfiit să îi spună lui Fabricius că Germania
este datoare României, care până în
momentul respectiv îi livrase în plus din contingentul de petrol chiar peste
cotă, iar partea germană oprise din unele transporturi de armament.
La observaţia primului ministru, reprezentantul
Germaniei la Bucureşti recunoaşte că România şi-a îndeplinit angajamentele,
înştiinţându-l că s-a făcut o greşeală în Germania, dar că transporturile de
armament vor urma regulat.
Armand Călinescu a continuat spunându-i ”că nu a putut
cândva – diplomatul german - să observe o rezervă la noi în ce privesc
problemele politice; aceasta (rezerva) se datora exclusiv Ungariei, care
manifesta zgomotos pretenţiuni teritoriale asupra României şi lăsa să se
înţeleagă că este susţinută de Germania în această direcţiune”, plângere deloc
blândă s-ar putea spune.
La această remarcă, făcută aşadar fără menajamente de
Armand Călinescu, ministrul Fabricius
i-a răspuns că, Führerul nu a susţinut
niciodată aceste revendicări. De altfel ”Ungaria – a continuar el - nu a arătat niciodată vreo linie de
rectificare a graniţei, ci a cerut întreg Ardealul. Ori aceasta nu ar putea fi
sprijinit de Germania, care încheind convenţia economică cu noi, s-a gândit la
economia României în hotarele ei actuale, întregi. De asemenea minoritatea
germană trăieşte mult mai bine sub Români şi ar fi neraţional să se dorească a
merge sub Unguri”.
Răspunsul de mai sus pe care i-l dă lui Armand
Călinescu reprezentantul Germaniei la Bucureşti va fi întărit şi de argumentul
că România cunoaşte bine cele spuse de Hitler atât regelui cât şi lui Gafencu.
Adăugă că Fuhrerul în persoană a subliniat
că, deşi a existat o cofraternitate de arme cu Ungaria în războiul
mondial, din aceasta nu ar rezulta vreo obligaţie morală pentru Germania,
întrucât în realitate nu Ungaria a venit în ajutorul Germaniei, ci Germania a
făcut războiul antrenată de unguri.
Aceasta îi dă prilejul primului ministru român, să se
întrebe, şi nu retoric, pentru ce,
atunci când România a propus un pact de neagresiune Ungariei, propunere de dată
foarte recentă, Berlinul nu a consiliat-o să accepte. Surprins de întrebare,
Fabricius a spus că în timpul din urmă „Germania s-a abţinut de a da consilii
la Budapesta”.
Armand Călinescu nu ezită să îi spună că o poziţie
favorabilă în această direcţie ar fi fost şi în interesul Germaniei, care ar fi
trebuit să înţeleagă în această acţiune diplomatică o manifestare vizibilă a
dorinţei României de a păstra o atitudine pacifică, deoarece ”Ungaria cu care
doream să încheiem un pact de neagresiune este aşezată între ţările noastre şi
face astfel imposibilă orice luptă între noi”. La aceasta, ministrul Fabricius
cu un aer de surprindere plăcută îi mărturiseşte primului ministru că nu au
înţeles astfel.
”Regret că nu aţi înţeles-o, a fost răpsunsul primului ministru, deoarece imediat
după ce s-a dat nota domnului Bardossy (ministrul Ungariei în România), a fost
chemat domnul Steltzer şi i s-a comunicat acest fapt”. Din nou pus în
încurcătură, Fabricius dă următorul răspuns: „Este adevărat că Domnul Steltzer
a comunicat faptul la Berlin, dar n-a sesizat acest înţeles. Sunt bucuros să-l
aflu şi voi telegrafia imediat la Berlin”.
V-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le
recunoaşteţi şi zonă de influenţă spre România
”Prin urmare – a continuat primul ministru – iată un act în care dumneavoastră trebuia să
vedeţi un gest amical. Dar voi sublinia îndată şi un al doilea. Şi domnul
Göring şi domnul Hitler au spus Majestăţii Sale că ceea ce îi preocupă
îndeosebi este ca noi să nu manifestăm prietenie Sovietelor. Putem avea orice
înţelegere cu Franţa şi Anglia. E firesc. Dar o înţelegere cu Rusia ar fi
interpretată ca un act inamical faţă de Germania. Ei bine noi deci am fi putut
încheia oricând un pact de neagresiune cu Moscova şi am fi avut tot interesul
să o facem; ne-am abţinut tocmai pentru a vă fi agreabili. Ori dumneavoastră
acum v-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le recunoaşteţi şi zonă
de influenţă spre România”. Ştia oare primul ministru român că germanii şi
ruşii făcuseră deja târgul?
Ministrul German recunoaşte că tratatul a fost semnat,
şi explică aceasta prin schimbarea de atitudine a Moscovei, care a devenit
antisemită (?),adaogă însă că nu ştie încă precis nimic în ce priveşte pactul
germano-rus, fiindcă Ribbentrop nu l-a informat, dar socoteşte imposibil ca să
se fi dat Sovietelor vreo încurajare pentru două motive: mai întâi, pentru că
Gurile Dunării – fluviul cel mai important pentru ei – nu pot fi lăsate altora
decât Românilor cu care au înţelegerea economică şi apoi fiindcă în Basarabia
este o puternică minoritate germană, care este mulţumită în România.
”Fiindcă îmi vorbiţi de Germanii din Basarabia, pot să
vă dau o informaţie în treacăt. Domnul Heydrich (consilier pe probleme
minoritare ) mi-a vorbit ieri despre unele doleanţe privitoare la şcolile
confesionale din acea regiune. I-am promis să examinez chestiunea şi astăzi îl
aştept să-i comunic că i-am dat întreaga satisfacţie în această chestiune.
Pus în faţa altei situaţii inedite cumva pentru şeful misiunii, acesta i-a răspuns primului ministru cu voiciune că
aceasta este un lucru admirabil şi va comunica imediat la Berlin despre atitudinea respectivă , fiind sigur că va
produce o excelentă impresie şi va contribui la edificarea asupra intenţiilor
României.
A împiedica tranzitul nu mai este un act de
neutralitate
Numai după acest
schimb, am putea spune nu de amabilităţi, Fabricius îi spune primului
ministru cu aerul de a-i da în treacăt o ştire, că ar fi vorba despre tranzitul
prin România a unor bombe incendiare pentru Polonia. A mai adaugat că ar face o
bună impresie la Berlin, dacă România –
sub motivul – că ni se îngreunează traficul, ar opri acest tranzit.
Armand Călinescu îi răspunde că chestiunea respectivă
i-a fost comunicată deja de ministrul
Gafencu. Nu ştie dacă faptul este real, nu a
primit încă raportul, dar oricum ar fi, am examinat chestiunea din punct
de vedere juridic şi socoteşte că e bine să-i spună de la început, pentru a nu
avea discuţiuni la fiecare caz în parte, că după dreptul internaţional,
transportul de armament nu poate fi refuzat de o ţară neutră. În timpul marelui
război, România a lăsat să treacă material militar spre Turcia şi Bulgaria,
precum şi spre Serbia. De altfel, a împiedica tranzitul nu mai este un act de
neutralitate, ci este un act de parţialitate şi înseamnă încercuirea unei ţări.
Dacă vor să împiedice aprovizionarea Poloniei, nu au decât să oprească
transporturile în Mediterana.
”Nu vă consiliez să ridicaţi această problemă, fiindcă
atunci dacă şi Franţa, Anglia şi Polonia ne-ar cere să nu vă livrăm petrol,
care este un material de război, ce ar trebui să răspundem? Şi adaog, situaţia
ar fi mai grea, căci pe când la tranzitul de armament este numai o operaţie de
transport, la petrol este mai mult, este o furnizare, deci oarecum o
participare”.
Fabricius a încearcat să invoce art. 16 al pactului
Societăţii Naţiunilor şi fără a insista, spune că totuşi dacă România ar putea
găsi unele motive de a nu îngădui transportul, Germania ar fi mulţumită. [2]
Nu se văd încă semnele recunoştinţei
Cele două documente inedite aflate în arhiva
Ministerului de Externe se constituie în
file de sinceră prietenie pentru cauza Poloniei, manifestate pentru a
câta oară? Şi, iată cum, cu doar câteva ceasuri înainte de izbcunirea
războiului, care bătea tot mai tare la uşă, verticalitatea şi
înţelepciunea politică manifestate de
cei doi patioţi şi lideri români, buni unor cunoscători ai dreptului
internaţional, personalităţi cu dreptatea şi credinţa în inimă, care erau
hotărâţi ca sub nici o formă dreptul să rămână
bruscat de forţe oarbe.
Toate acestea se vor a fi şi avertismente hotărâte
date Germaniei de principalii lideri ai executivului român că va ajuta statul
polon să îşi tranziteze prin România, armata şi populaţia, cât şi tezaurul său,
inclusiv patrimoniul cultural milenar, mai scump decât aurul pentru orice ţară
din lume. Au trecut 70 de ani şi pentru
toate acestea, România n-a primit încă semnele de recunoştinţă cuvenite. Un
pasaj închis până şi circulaţiei, care mărgineşte gardul ambasadei române de la
Varşovia de un bloc din vecinătate şi care poartă numele lui Armand Călinescu, fără ca cei 50 metri de
„stradă” să figureze în nomenclatorul de străzi al Varşoviei nu-i suficient.
------------------------------------------------------
[1]
. Cf. AMAE, Fond 79, Germania, vol.
77 312-313 ; idem Fondul 71/România vol.
269/1939 pp. 255-256)
[2]
Cf. AMAE, Fondul 71/România, vol. 269/1939, ff. 257-261.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu