Blaga
- Titulescu
Prof.
dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
25
Mai 2025
Titulescu - cea mai strălucită inteligență pe care am
întâlnit-o în viață. Un fel de întrupare a inteligenței, un arhetip
La 23 noiembrie 1945, poetul, filosoful, fostul
diplomat, încă academician și profesor universitar, a evocat la Colegiul
Academic din Cluj amintirile sale despre Patronul diplomației românești din
perioada interbelică, așa cum era denumit, marele european Nicolae Titulescu
[1].
Evocarea blagiană îmbracă aura unui medalion - forma
literară despre care Arghezi i-a comunicat scriitorului sovietic, Ilia
Ehrenburg, în vogă în lume și în România prin anii 50 – că medalionul trebuie comparată cu o fundă pe
care românii o țin la piept, în nici un
caz nu poate fi luată drept preș cu care
ei se șterg pe picioare.
În evocarea sa, condensată la maxim, Lucian Blaga face
„un portret al lui Titulescu” - pictează o pânză veridică - „după amintiri
personale”. Și avea destul de multe episoade de relatat, după cum ne vom
convinge. Se știe că drumul parcurs de tânărului poet și publicist spre diplomație i-a fost sugerat
lui Blaga, imediat după căsătorie, de soția sa, Cornelia, care se trăgea din
familia Bredicenilor. Fratele ei, Caius Brediceanu, a fost membru în Delegația
României României participantă la Paris, în 1919, pentru negocierea Tratatului
de pace. El a fost cel care și-a adus sora, în calitate de lucrător tehnic, în
rândul participanților. A fost un bun prilej pentru tânăra și iscoditoarea
intelectuală, cu studii la Viena, cunoscătoare
de limbi străine, să stabilească legături cu un număr important de diplomați de
primă mărime, să simtă importanța diplomației. După căsătoria celor doi, la
începutul carierei, în 1920, Blaga, credem că la îndemnul soției, i-a înaintat
Ministrului Afacerilor Străine, Take Ionescu, cererea de a fi angajat în
serviciul consular al Legației României de la Paris. Cunoscut fiindu-i numele
și renumele, solicitarea i-a fost imediat aprobată. La scurt timp însă tânărul
publicist și filosof va renunța la postul primit, pe motive de sănătate, în
realitate pentru a se consacra scrisului. Constatând cât de greu se poate trăi
din condei, în ciuda unei activități prodigioase pe toate planurile, în 1926,
împreună cu Veturia Goga, au ajuns la ușa ministrului Ion Mitlilineu,
solicitându-i să fie primit în diplomație. În momentul dat, Ministerul
Afacerilor Străine nu avea decât două posibilități de angajare, respectiv un
post în America și unul la Varșovia. Din capitala Poloniei, ministrul
plenipotențiar, Alexandru Iacovaky, tocmai solicitase să îi fie trimis un
diplomat care să acopere postul de atașat de presă, fiind indispensabilă
monitorizarea și contracararea propagandei antiromânești, prezentă la modul
virulent în presa poloneză de unele cercuri evreiești și maghiare. Așa au ajuns
soții Blaga, la începutul lui noiembrie 1926, pe Vistula, sau pe „pe urmele
cronicarilor”, cum a scris Lucian Blaga prietenilo [2].
Încă din primele zile proaspătul atașat de presă
participă la dezvelirea cunoscutului monument din Parcul Łazienki, înălțat în
memoria marelui compozitor polonez, Frederic Chopin, dovadă a încrederii de
care s-a bucurat din partea șefului misiunii. Periplul polonez de numai nouă
luni ca durată, nu de un an cum eronat s-a consemnat, a constituit un capitol
important din viața sa diplomatică desfășurată timp de 13 ani. În 1928, Lucian
Blaga a fost transferat pe un spația mult mai generos, în sensul de apropiere
de pregătirea și înclinațiile sale intelectuale – la Berna. Modest din fire,
încă se considera, ca și la Varșovia, „în marginea diplomației”, locul îi
îngăduia însă posibilități mult mai largi de manifestare. Aici, chiar de la
începutul lunii aprilie, au hotărât, împreună cu soția, „să plece la Geneva,
spre a cunoaște și celelalte orașe ale Elveției, țara pe care un mare poet al
lumii o numise cândva „tinda lui Dumnezeu“. De la personalul Legației României
de aici, Blaga a aflat că Nicolae Titulescu, contrar obiceiului său de a nu
poposi pe țărmul Lacului Leman mai mult decât durau sesiunile Ligii Națiunilor,
ministrul se găsea încă la Geneva. Era exact în epoca marelui proces al
optanților maghiari. Așadar, nici o piedică nu i-a mai stat în calea realizării
unei întrevederi.
Titulescu - greu bolnav de-o boală imponderabilă și
fără de identitate precisă în tratatele de medicină.
Nicolae Titulescu locuia - amintește Lucian Blaga –
într-o cameră la Hôtel des Bergues, primind numai pe cei câțiva colaboratori ai
săi. Nimenea, nici chiar cei mai indiscreți dintre amicii săi, n-ar fi putut
spune care anume era boala ce-l consuma. „El era totuși bolnav, ars de-o
flacăra lăuntrică, care îi reducea existența până la limitele pâlpâirii. Geniul
său nu putea să suporte eșecul, ce intervenise prin jocul contingențelor, și
pregătea, în febre de vulcan acoperit, revanșa pentru sesiunea ce trebuia să
aibă loc în iunie”.
„Grava temperatură creatoare, simțul extrem al
răspunderii, dorul de revanșă sub semnul unei dreptăți colective și
irezistibila ardoare a posedatului, nu-i mai dădeau răgaz, îi desființaseră
somnul și-i problematizaseră însăși ființa: aceasta era boala sacră a lui
Titulescu”. Cu strângere de inimă, Blaga s-a întors la Berna cu speranța că
a două întâlnirea se va realiza. Cea
de-a doua i-a fost facilitată de unul din cei mai prețuiți colaboratori ai lui
Titulescu /probabil Savel Rădulescu/. „Titulescu era încă tot în pat.
Înfățișarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfățat de-un întreg
continent. Nu mi-a îngăduit aproape deloc să vorbesc, ceea ce, dată fiind
înclinarea mea invincibilă spre tăcere, mi-a convenit din cale afară”. Blaga
și-l amintește pe Titulescu: „cu fața sa de „asiat“ fără vârstă, cu unele
trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată
viața. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar
complement. După câteva întrebări și răspunsuri de rigoare, el a prins să-mi
vorbească despre procesul optanților. Intra în domeniul său cu acea siguranță a
mișcărilor pe care ți-o dă o patrie secretă. Mi-a arătat cu o bucurie ingenuă
volumul gata tipărit, pe care intenționa să-l lanseze în ziua când va ajunge
procesul în dezbaterea Ligii. Și a început să argumenteze, ridicând, cu
minunată ușurință, blocuri ciclopice în fața mea. Am fost nevoit să fac
eforturi din cele mai grele pentru a-i putea urmări dialectica, eu, care eram,
oricum, destul de obișnuit, din alte domenii, cu salturile de la premise
trecute sub tăcere, la concluzii, ce par mai mult surprize decât concluzii.
Prin energia și subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei
încrucișări de spade cu un adversar, care pentru el era totdeauna prezent,
Titulescu îmi făcea impresia unei ființe de alt ordin
decât cel uman. De unde s-a coborât în fața mea și datorită căror împrejurări
s-a putut întrupa? Atunci, ca și mai târziu, în atâtea alte situații în care ne
reîntâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligență ce
am întâlnit-o în viață. Un fel de întrupare a inteligenței, înțeleasă ca
arhetip. Cu aceeași ocazie mi-am dat întâia oară seama și de darul său
stilistic, făcând față oricăror exigențe”.
Titulescu avea darul definirii, avea eleganță și
economie în expresie, calități comparabile cu ale filosofului Bergson
Întrevederea celor doi a durat două ore, deoarece
interlocutorul revenea necontenit asupra
procesului. I-a citit tânărului diplomat și din carnetele sale cu însemnări
zilnice, unde-și nota, câteodată foarte dramatic, conversațiile ce le avea cu
marii oameni de stat ai timpului. (Istoria ultimelor decenii nu se va putea
scrie – aprecia Blaga – fără de a se cunoaște aceste însemnări ale lui
Titulescu. Să sperăm că prețioasele documente nu s-au pierdut!). Ședința Ligii, care a avut loc peste câteva
zile s-a transformat într-un spectacol palpitant, cu o sală de dezbateri
arhiplină. Cu mare osteneală conaționalul principalului actor și-a putut face
loc printre corespondenții ziarelor din cele patru puncte cardinale. În jurul
mesei Consiliului apăreau delegații diverselor state, figuri ale jocului de șah
internațional. Contele Apponyi i s-a
părut lui Blaga: înalt, zvelt, adus puțin din umeri, cu barbă de
înțelept, cu un foarte pronunțat profil de vultur bătrân, știindu-l ca pe un
strălucit dialectician filosofic, urmărindu-i manifestarea la un congres
filosofic condus de contele Keyserling, șeful școalei de la Darmstadt. Știa că
adeversarul lui Titulescu s-a priceput să exploateze cu supremă dibăcie
rezistențele firești, pe care legiuirile burgheze ale Europei le opuneau unui
act revoluționar cum a fost reforma agrară din România.
„În sală a intrat și Titulescu: înalt și el, gălbui,
de-un calm stăpânit. Mulțimea cu sute de capete s-a întors spre el și un
freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenților: Titulescu!”
Blaga a simțit din această rumoare imensul prestigiu
de care Titulescu se bucura în opinia internațională. Era întâia oară, după
patru luni, că Titulescu părăsea camera hotelului. Boala sacră luase sfârșit.
Lupta, ce se anunțase tot atât de dramatică, cum fusese și cea din ianuarie,
n-a mai avut loc în acea după-amiază, căci lupta grea, neauzită, fusese dată în
afară de sală, în ceasurile premergătoare ședinței. Nu mai luam parte decât la
un epilog de tunete după furtună.
„În ședință, Titulescu a citit cu un glas de metal
nobil și de-o transparență cuceritoare o declarație, arătând punctul de vedere
românesc. Președintele Ligii s-a raliat apoi în numele Consiliului Ligii la
acest punct de vedere românesc. Uluit de cele ce se petrec, contele Apponyi,
luat evident prin surpriză, a ridicat nasul de vultur și a rostit ca un fel de
protest. Totul a fost însă în zadar. Procesul optanților a ajuns într-adevăr la
o cotitură, de unde nu mai era cu putință o întoarcere”.
Blaga a evocat și faptul că o dată cu declanșarea
crizei economice de la începutul anilor 30, viața internațională a început să o
ia razna prefigurându-se feluritele forme ale catastrofei. „O umanitate
dezaxată își pregătea singură, încetul cu încetul, poate că fără să vrea, dar
cu obstinația unui destin advers, surprize din cele mai cumplite. La Geneva,
conferințele internaționale economice, politice, financiare, divers etichetate
și susținute de prodigioase lozinci, se țineau lanț. Remediile ce se propuneau
se dovedeau simple paliative fictive, osândite să rămână înmormântate în
arhivele Societății Națiunilor. /.../Se profețea prăbușirea capitalismului, dar
în același timp se făceau preparative secrete pe linia imperialismelor. Într-o
atmosferă ca aceasta, tulbure și echivocă, s-a deschis și Conferința pentru
dezarmare, de astă dată chiar în sunetul vast al clopotelor de la toate
bisericile din Geneva”.
Acel sunet de clopote, sfâșiat de-un vânt înciudat, ce
venea de pe Lacul Leman, a răsunat multă vreme în urechile lui Blaga, mai
degrabă ca lugubră alarmă, ca un presentiment apocaliptic al viitorului Foc”.
Este cea mai zguduitoare imagine imagine, inclusiv în plan diplomatic, a unor
ani de cotitură rău prevestitori.
Ani vienezi ai consilierului diplomatic Lucian Blaga
în relația cu Nicolae Titulescu.
De la Palatul Sturdza Legația română din Viena a fost
avertizată că Austria va deveni punctul cel mai sensibil de pe Continent,
prefigurându-se cele mai „simptomatice“ evenimente. Printre altele, sarcina lui
Blaga se axa pe a ține la curent Ministerul Externe asupra situației interne
din Austria. Misiunea respectivă îl
absorbea pe fostul student și doctor în filosofie în anii 1916- 1920. Tot ce
era austriac pasionându-l, simțindu-se a fi pe toate planurile util. mult mai
util decât a fost în Elveția. Aceasta l-a apropiat și mai mult de Titulescu.
Acesta aprecia cu bucurie noile sale
interese. Își amintește că în august 1933 a avut ocazia fericită de a sta din
nou câteva zile în apropierea „Patronului“.
Titulescu se afla în Austria la odihnă la Bad Gastein
pentru câteva săptămâni. Medicii vienezi îi recomandaseră o asemenea odihnă.
Astfel, într-o zi, s-a primit de la Ministerul Afacerilor Străine câteva
plicuri ce trebuiau de urgență transmise lui Titulescu. Blaga le-a dus personal
la Bad Gastein, unde, printr-un gest de amicală și mișcătoare condescendență, a
fost reținut de Patron câteva zile. Într-o după-amiază, l-a poftit la el și din
vorbă, Titulescu a intrat într-un fel de expunere, foarte elocventă, asupra
situației internaționale, care, după eșuarea Conferinței de dezarmare evolua
spre zări nu tocmai îmbucurătoare. Nimenea nu-și da atât de bine seama de
seriozitatea cotiturii istorice la care s-a ajuns în viața internațională, ca
Titulescu. Dar el nu cunoștea decât un singur țel, acela al salvgardării păcii.
În faza de-atunci a evoluției și-n condițiile momentului, Titulescu se străduia
să dea un caracter cât mai monolitic Micii Înțelegeri (pentru care visa și un
foarte solid contrafort într-un Pact Balcanic), căci numai un asemenea organism
i se părea că ar putea în împrejurările ceasului să asigure interesele statelor
mici, așezate în poarta imperialismului nazist.
Titulescu păstra credința nestrămutată că pacea ar
putea să fie salvată prin Liga Națiunilor, cu condiția ca și Rusia să intre în
Societatea geneveză. El devenise de câtva timp unul din protagoniștii care
pregăteau atmosfera în capitalele occidentale pentru intrarea Rusiei în Liga
Națiunilor. Pe drumul acesta, al salvării păcii prin organismul genevez,
Titulescu aspira să ajungă în cele din urmă la o destindere și în răsăritul
european. El își pregătea și își netezea formulele cu o răbdare și cu o râvnă
de șlefuitor de diamante. Le încerca de-o mie de ori toate nuanțele, rețetele,
umbrele, până când formulele începeau să palpite prin propria lor lumină. Toate
știutele strădanii, ce s-au depus în activitatea diplomatică, din anii aceia,
în vederea definirii juridice a agresiunii, nu sunt străine nici de sugestiile,
nici de modul de a lucra ale lui Titulescu. El avea în cap liniile mari ale
unei concepții, dar, pe axe viguros schițate, el socotea cu nenumărate detalii,
chiar puțin probabile, dar nu excluse, pentru care își potrivea totalitatea
reacției condiționate. În eșafodajul ideilor sale, totdeauna îndrăznețe, deși
erau cele mai adesea de natură defensivă, el punea o uluitoare precizie și
prudență juridică, și încă o dată o excepțională pasiune a formulării. În
situații noi, Titulescu nu se mărginea niciodată să răspundă cu formule uzate.
Când bunăoară propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne amenința
integritatea, luase proporții, Titulescu a știut să răspundă: nu revizuire, ci
sublimarea, spiritualizarea frontierelor! Arhitectului european îi plăcea
uneori să aibă în fața sa pe cineva, căruia să-i facă atari expuneri. El se
simțea parcă stimulat chiar și de prezența cea mai stângace a cuiva, fiindcă i
se da astfel îndemnul să gândească la noi și noi posibilități. El devora
problemele și era devorat de probleme. Văzând focurile ce-i pâlpâiau în ochi,
interlocutorul se întreba, fără să vrea, cât timp acel corp fragil va mai
rezista propriilor sale ardori.
Titulescu, cel mai sensibil barometru al cicloanelor
și anticicloanelor internaționale
Lucian Blaga evocă cum în primăvara anului 1935
situația politică din Austria, a fost incertă și confuză. Sub vălul unei
aparente normalizări mocnea o lavă latentă. Guvernul austriac de-atunci,
autoritar, urmărind să salveze un simulacru de independență, ce trăia însă
numai din grația unei puteri străine, permitea cu o crescândă bunăvoință
propaganda cea mai fățișă în vederea unei restaurații habsburgice, în timp ce
curente subterane, după o tentativă eșuată, stăruiau pentru Anschluss. Cu alte
cuvinte se înfăptuia ceea ce prevăzuse Titulescu, acel sensibil barometru al cicloanelor și
anticicloanelor internaționale.
Amintește Blaga de faptul că Titulescu, de câte ori
trecea spre Apus, cu vagonul său ministerial, amenajat cu tot confortul
necesar, fără nici un huzur, cum le convenea unora să bârfească, ci numai
pentru a înlesni munca de birou și în timpul călătoriei, se oprea și în
capitala austriacă, cel puțin pentru câteva ore, prilej pentru a-i fi date cele
din urmă informațiuni, un fel de rapoarte verbale rezumative asupra stărilor
politice. „Oricât de obosit, uneori, de dezagrementele inerente călătoriei,
Titulescu, pachetul de nervi, se reculegea repede, de îndată ce cobora pe
peronul gării, iar dacă mai făcea și o plimbare cu mașina legației prin oraș,
își redobândea felul obișnuit, neastâmpărul și temperamentul”. Cu ocazia unei
asemenea descinderi, din primăvara anului 1935 [3], a aflat că tocmai trecuse
pe la Viena un om politic român, care se întorcea din Berlinul nazist, unde
tatonase în vederea unei apropieri. Atunci l-am văzut pe Titulescu într-un
moment de revoltă, în ipostaza prerogativelor, la care-i da un drept legitim
însuși geniul său. A prins să veștejească în cuvinte din cele mai biciuitoare
încercările ce ținteau spre o politică externă dincolo de dunga ce-o
întrezărea, sau împotriva acțiunilor ce le întreprindea el. „…noul război
european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari,
Primul Război Mondial. Războiul va fi lung și greu. La început Germania va avea
succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă…“. Apoi Titulescu s-a liniștit. Și
a trecut la alte chestiuni.
----------------------------------------------------
[1]
Cf. Isvoade. Eseuri, conferințe, articole, ediție îngrijită de Dorli Blaga și
Petre Nicolau, Editura Minerva, București, 1972, pp. 182–199; George G. Potra
(editor), Pro și Contra Titulescu, volumul I, Fundația Europeană Titulescu,
București, 2012, pp. 143-159
[2]
Nicolae Mareș, Lucian Blaga – diplomat la Varșovia, Editura Fudației România de
Mâine, București, 2011.
[3]
Credem că cele de mai sus s-au petrecut
în anul 1936, când Gheorghe Brătianu a efectuat o vizită la Berlin, unde a avut
convorbiri – potrivit documentelor din Arhiva MAE – cu căpeteniile hitleriste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu