Mircea Dorin Istrate - Gând frumos, de-nchinăciune

 

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

Gând frumos, de-nchinăciune

Să nu uităm că anul 2025 a fost declarat a fi

,,Anul Eminescului’’

*

Doamne,

Lăsa-mi noaptea, cu cerescul,

Lumânarea nu ne-o-aprindă,

Ca citind din Eminescu,

Zorii zilei, să ne prindă,

Ca s-avem doar zile bune

Cu-a lui vers purtat în gând,

El pe toți să ne adune

De oriunde, rând la rînd,

Să ne facem astă țară,

Cum a fost cândva, măreață,

Nu tot stând în amorțeală,

Ci frumoasă, ,,dodoleață,,

Și cu-aceia duși departe,

Pe întinsul ăst lumesc,

Ce au geana lăcrimată,

Când la neamul lor gândesc,

Ca-n ăst cuib, toți împreună,

Să fim gura cea de rai de rai,

Cuib s-avem de-adunătură

Pe acest picior de plai.

*

Gând frumos, de-nchinăciune,

Pentru domnul Eminesc,

Versul lui să ne adune,

Sub un cer, de românesc.

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet, miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

                                                 Dor și Doină

Motto: 

Eu ,,DORUL”  l-am găsit în, ,,FOAIE  VERDE”

Pe unde veșnicia mi se pierde.

 

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo, rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la cel de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

**

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

***

 

 

 

Ție, Eminescului mărire

Motto

 

Când citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele, din afunduri necuprinse.

*

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Ca să vezi de-acum ce scris-ai, în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești

Când în nopți neadormite colindai cărări cerești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.

                                                                              **

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,

Și-o codană ce cu ochii a ta inimă-a furat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate.

Ce în ea cuprins-ai încă ale tale doruri toate.

             ***

Când o fi să mi te saturi de atâta hoinărit

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Săturat de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-mi ulicioră,

Și de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

****

L-om ruga pe Preamăritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noatre Legi Bătrâne

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne.

 

***

 

 

 

Întrebări

 

Câte oare mii catarge s-au desprins la țărm de mare

De când tu, slăvit poete drumețești prin căi cerești?

Ca să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,

Era șoapta cea de taină din tării dumnezeiești.

 

Oare plopi-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma

Sub fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?

Oare fata cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa

Și-a uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?

 

Oare steaua răsărindă pe cerescul nopții noastre

Mai străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?

Ori s-a stins de mult sărmana în acele spații vaste

Unde-i un pustiu de-acuma, înghițită de titani.

 

Și-apoi oare cel Luceafăr și acum mai hoinărește

Prin întinsul fără margini căutând o muritoare?

S-o momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește

Numai steie-i ca mireasă la a sa însurătoare?

 

Și-apoi oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:

Cini făcut-a Începutul la ce-acuma-i vasta lume?

Cine-i dară Nenăscutul, cum făcutu-și-a lucrarea?

Cât va ține lumea asta și când ea îmi va apune?

*

Doamne câte încă taine va avea să îmi dezlege

În vecia ce o are tot la rând de petrecut,

Și-apoi când va fi la urmă și pe toate le-onțelege

Odihni-va o vecie, ca s-o ia de la-nceput.

 

Dar mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat

Heruvin cu dalbe plete să ne bată la fereastră,

L-om primi-n a noastre inimi, cu un dulce sărutat

Și l-om pune într-o glastră, să ne fie, Floare-Albastră.

 

 

***

 

 

 

                                       Mărite domn al poeziei

                motto:

           Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

                                                      Însfințești cu dor și vise/ Drumul tău, până la noi.

*

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

*

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La altarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

**

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire,

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

*

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Odă Eminescului

 

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

***

 

 

 

Cântec lui Eminescu

 

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

 

 

***

 

 

 

De s-ar putea

 

Preamăritul de-o să-mi deie, înmiita Lui putere,

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

***

(și alte cca. 100 de poezii închinate Eminescului)

&