LIBREX
2025: O provocarte
Întâi și-ntâi vreau să-i mulțumesc Doamnei Prof.
Simona Modreanu, directorul Editurii Junimea, pentru prilejul oferit, de a
lansa la Târgul de carte LIBREX (vineri, 9 mai a.c.) volumul de eseuri Vremuri
de polemică, pe suport de hârtie. Dimpreună cu Liviu Apetroaie, redactor de
carte interimar (că tot sunt interimarii dans le vent), am lucrat la
provocarte, întrebându-ne pe ce (t) existență trăim. Mi-a făcut observări și
le-am ascultat. Mai degrabă mi-ar plăcea să vorbesc acum despre poemele unui
poet foarte poet din Sau nu..., placheta sa recentă. Mai exact, despre
îndoială, pre limba poeziei. Dintr-o laudatio prea generos, am înțeles că Liviu
de mine nu se îndoiește. Sau nu?
Am ales, din cele 8 capitole ale cărții, pentru
această scurtă prezentare, pe primul: Cum se ratează o polemică?. N-am
abilități sociale, așa că mă pricep să ratez. Și-l citez pe un poet
marginalizat pe nedrept, Mircea Ciobanu, ieșean și el, redactor la Cartea
Românească a lui Marin Preda: „când știi să pierzi e semn c-ai câștigat.” Nu
ezit să arăt cum se blochează dialogul într-o polemică pamfletar(d)ă. Eu optez pentru
ironie fină și persiflare elegantă. Textele mele sunt polemice, dar și
autopolemice, persiflarea e și autopersiflare, viziunea mea e ironică, dar și
autoironică. Nu trebuie să alergi cu frigarea după adversarul de idei sau să-l
sperii cu pistolul, ci să-i aduci argumente. O cerea G. Călinescu: „Vino
încoace să-ți frâng mijlocul cu un argument, să te dobor în țărână cu o
imagine, să te-mpung cu un spirit, să te sângerez cu o analiză și să te vâr
până la coapse cu o definiție. Asta e lupta dreaptă a scriitorului.” Și da,
polemica e chestiune de stil. Or, stilul este omul. Cum e omul, așa-i și
polemistul. Ghiță de la Craiova îl vede ratat în toate genurile: istorie
literară, eseu, roman, poezie. Are argumente prof. univ. habilitat Ghiță când îl
agresează imund pe Călinescu? Nu.
Într-un decalog al polemicii, prilejuit de Daniel
Cristea-Enache, una dintre porunci era: Să nu tolerăm intoleranța; alta: Să fim
păsători, nu nepăsători, ca să nu ajungem oameni de apă, care iau forma vasului
în care sunt turnați.
Nepăsarea nu schimbă în bine nimic. Doar în rău. Un
strigăt de deșteptare e mai necesar ca oricând. Mi-ar plăcea să vorbesc pe larg
despre Dreptul de a fi reacționar (cap.III). Pledez pentru acest drept, de a
reacționa, asta înseamnă să-ți aperi valorile absolute, fundamentale, pietrele
de temelie, firele care susțin etnia fiind legătura cu divinul, educația,
cultura. Biserica? Nu de mult, era blasfemiat D. Stăniloae, ca „sfânt recent”,
de teleintelectualii Papahagi și Baconschi, moderați de Ana Blandiana. Și câte
valori legate de ortodoxie nu sunt profanate, iarăși și iarăși. Educație?
Istoricul Mircea Platon dezvăluie, pe bună dreptate, procesul de dez-învățare.
Cultură ? Pentru panseluțe se alocă mai mulți bani de la buget decât pentru
cultură. I-am scris președintelui Un.Scr.R. (ca să nu folosesc sigla USR, confundabilă
cu a unui partid politic) patru scrisori deja publicate. Mă opresc după a
cincea. Sau nu.
Prefixul des/dez/de (de-construcție, de-creștinare, de-zbisericire,
dez-învățare, de-școlarizare, dez-alfabetizare, de-culturalizare) e în plin
avânt. Ca și dez-unire, ca și de-românizare, ca și de-mitizare, ca să căpătăm
complexul istoriei noastre. Re-startarea, conform ordinii noi, vizează și limba
română, care ar trebui înlocuită, ca limbă de predare, cu engleza, că tot ar fi
pe cale de dispariție, cum prognoza un lingvist de școală nouă.
Satiră? Da, dar cu argumente împotriva ideilor strâmte
și strâmbe, atinse de corectitudine politică, ale literaților oficiali și
oficioși, oportuniști la cub, „notorii de pomană”, spre a le spune ca Alexandru
Dragomir. Și fac Exerciții de neuitare (cap. IV) privind martirajul din
închisorile comuniste, pus în umbră de Raport final, care nu este nici sursă,
nici reper pentru mine. Lipsește data de 14 mai 1948, când au fost arestați
10.000 de români. Atunci a fost întemnițat și Părintele Justin Pârvu. Dorin
Tudoran e mai dur, afirmând că Volodea Tismăneanu ar trebui să se scuipe singur
în oglindă după isprava asta, care trimite la modul de a face istorie al
pro-stalinistului Roller, adus în manualul unic și obligatoriu de
proletculturalizatori nevorbitori de română, ca Novicov și Chișinevschi. Repet,
că trebuie: antisemitismul e boală psihică urâtă, la fel antiromânismul.
Românitatea nu-i „maladie rușinoasă” decât în ochii cioflâncilor și
florienilor, iar „rasismul românesc” e imaginar, parte din narativa lor, ca și
naționalismul – fazcist, cum pronunța Ion Iliescu.
Sunt dați uitării eroii și ale laurilor foi, în
onoarea lor?
Erori au fost, erori sunt încă. Aud mereu că nu mai
avem fond genetic, că nu mai sunt oameni verticali. Nu, n-au plecat toți,
oricât și-ar dori-o defectologii, „experții” în psihologia poporului român,
cărora nu le pasă că la Muzeul Țăranului Român se face propagandă LGBT, chiar
în sala „Horia Bernea”, ca să se întoarcă în mormânt Ernest Bernea. Eu nu cred
că veșnicia ar fi murit la sat, acolo unde Blaga crede că s-ar fi născut. Îl
urmez pe Tom Gallagher: „Identitatea unei națiuni și semințele refacerii sale
sunt de găsit mai degrabă la țară decât la oraș.” Și-mi place să cred că tot
țăranul va face România să nu dispară de pe hartă. Nu, nu-i adevărat că identitatea
„încarcerează”, dimpotrivă.
Cap.V, Cultura văzută de aproape, e scris împotriva critifictorilor
sau critificționarilor. Elogiind forțat, ivind mari valori din te miri cine,
își pierd autoritatea critică. Cezar Ivănescu, un spirit pedepsitor al
imposturii, obișnuia să-mi spună: „Ai grijă, Magda, când treci pe strada
Lăpușneanu, să nu calci vreun geniu pe bătături”. Și Dom Cezar nu era „zăbavnic
la mânie”, cum cer apostolii. Pe cale de consecință, Malefica Dosariadă a
înregistrat o victorie a Securității împotriva sa, împingându-l în moarte.
Altă țintă ar fi foarfeca ascuțită din nou a cenzurii,
posibilă într-o democrație slabă ; alta – limba română de tranziție,
schimonosită în fel și chip.Și de ce n-am vorbi despre mărirea și decăderea
criticului literar, postsocialist? Ba chiar despre trădarea lui. Scria un poem
succint Călin Vlasie, căruia i-am făcut loc în antologia de poezie creștină Duh
și slovă, ajunsă la a treia ediție: „dumnezeule/ doamne/ ce creier uriaș /are
cuvântul!” Cu o adăugire: cuvântul lui Eminescu, creierul uriaș al literaturii,
pe care Vlasie, într-un interviu neinspirat, îl considera „idiot”. În felul
ăsta, sintagma spirit critic devine spit critic. Cât despre ambasadorul în SUA,
Muraru, îl vede pe Eminescu „totemic author”, în alte cuvinte, totem al unui
trib primitiv, trăitor prin Carpați.
Pentru toate astea, e nevoie de râzătoarea lui Luca Pițu
(ridendo castigat mores, dicton latin) și de îndemnul bun de urmat: „Să-i dăm
pe râzătoare” pe cei care încearcă re-calibrarea forțată a clasicilor, în
defavoarea lor, pe cei loviți de asebie (pentru necunoscători, impietate față
de marii înaintași), amenințând cultura identitară și prețuind substitutele de
valori, ca să ne supunem cerințelor absurde woke. Altfel, neripostând, ajungem
să-i așteptăm pe barbari ca soluție și să credem în canibalul cel bun și duios,
imaginat de poetul clarvăzător Alexandru Petria. Iar Calul troian numit
televizor derutează, inducând frică în valuri. Și sunt, pe varii canale,
tehnocrați în arta suspiciunii și a defăimării (v. Character assassination),
încercând să impună nu gândirea profundă, ci „gândirea slabă”, conceptul
antipaticului Gianni Vattimo, în tandem
cu și mai antipaticul Harari și cu cel mai antipatic, în ochii mei, Fukuyama,
din The End of History and the Last Man. Da, ne pândește subumanul, dar și
subliteratura grafomanilor, cultivatori de buruieni lexicale. Post-literatura era
și spaima lui Alain Finkielkraut. A mea, ay, ay!, e AI. Caragiale obișnuia să
ureze confraților: „Cinste și gramatică!” L-am parafrazat urându-le: Adevăr și
gramatică!
Sau, și mai bine, Curaj și gramatică!
Dar tot nu v-am spus, la final de comunicare, cum se ratează
o polemică! Citiți cartea apărută la Junimea și veți ști. Sau nu.
Magda URSACHE
N.B. Cum coperta (mulțumesc, Ionuț Broștianu!) e
plină de flori carnivore, am primit, în replică empatică, un braț de floarea
soarelui și de crini imperiali. Emoție.
Pavel ŞUȘARĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu