Ioan Miclău-Gepianu - LINIȘTEA PĂDURII

 

LINIȘTEA PĂDURII

(Revizuit și adăugit)

 

 

~*~

 

Liniștea pădurii, pare

Un simbol al rugăciunii,

Pe când în apus, în mare

Soarele-și toarnă cărbunii

Unei zile lungi…

 

Înserarea ce se varsă,

Glorie și slavă pune

Pe-a pădurii frunte arsă,

Iar momentul se supune

La ale Naturii legi.

 

Liniștea pădurii este

Un interior de templu,

Unde cel trudit găsește

Mângâierea din exemplu

Sfântului din schit.

 

Codru-i opera ce-n scenă,

A adus artiști de frunte,

Care n-au calea obscenă,

De-s din șes ori de-s din munte,

Genii sunt la cânt.

 

Un izvor cu murmur dulce,

Sună tainic și alese

Când pe malu-i să se culce

Păsărimi cu roze pene,

Voie își ceru!

 

*

 

NOAPTEA

 

Dinspre munți, în zdrențe sure,

 

Noaptea peste măguri vine,

Târând umbrele-i noptoase,

Peste-a luncilor suspine.

 

Îndesând în văi răcoarea,

Încărca zefirul harnic,

Cu tot felul de miresme,

Și era hoinaru harnic,

 

Dăruia din belșug mare

Tuturor ce-au cuib prin ramuri,

Prin dumbrăvi, prin tufe dese,

Prin smlădiș pe-a văii maluri;

 

Cerul candelele pune

Să lumine marea casă,

Unde-o lume se tot mișcă,

De e tristă, de-i voioasă.

 

Din poiană dintre fagi,

Pe zefir ne vine-un ropot;

Da, e stâna de oi dragi,

Ce își clatin a lor clopot.

 

Un izvor ce-i foarte aproape,

Cu-a lui val în mal lovind,

Îmbia la somn o mierlă

Ce sta molcom picotind.

 

Dar cu grijă că-i ceasornic,

De mai multe mii de ani…

Numai mierla-n zori deșteaptă,

Cele stâne de ciobani.

 

Pe un deal și lupul urlă

Protejat în sânul nopții,

Aștepta sperând, sărmanul,

Vreun berbec pierdut al sorții.

 

Ce frumoasă dar și dură

E majestica Natură;

Numai omul greu pricepe,

Să se poarte cu măsură.

 

Noaptea-i deasă, luna iese

Și-o îmbracă-n văl de-argint,

Întinzând spre orizonturi,

Priveliști de labirint.

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu