Maria Diana Popescu - Osman Bozkurt - Un maestru al armoniei și incantației

 

Osman Bozkurt - Un maestru al armoniei și incantației

Maria Diana Popescu

19 Mai 2024

 

Osman Bozkurt, un poet făcut de Atotputernicul, în loc de suflet, cu o pasăre măiastră, scoate de sub lumina tiparului „Şoapta viselor”, Editura Betta, 2018, București,  selecţie şi traducere din limba turcă: Nermin Yusuf şi Nevzat Yusuf Sarıgöl, prefață, Emil Lungeanu, ilustrație copertă: tablou al pictorului turc Irfan Ertel, realizat special pentru acest volum. O carte-bijuterie, un manual de metafore filigranate, care străbat inspirat praful stelar al unui cuib de mătase, unde poetul respiră şi se hrăneşte cu profunde înțelesuri. Locul unde poetul Osman Bozkurt rămâne într-o perpetuă îmbrăţişare cu lumea sa de viziuni graţioase. Locul unde, uneori, se înspăimîntă de şoapte, de speranţe deşarte, de gînduri  pribege și iluzii, de pierderea mamei: „Întinde-ţi mâinile pentru ultima oară-să ţi le sărut, mamă…/ Tăcut-au potăile străzii, pisicile au dispărut în ploaie/ Captive-n ploaie sunt frunzele, tu eşti trăinicia fără de sfârşit a morţii…ˮ

 

Spontaneitatea, reprezentările metaforice și imagourilor simbolice, directitatea şi sinceritatea, devin pentru poet o arcă salvatoare - un gen de armonizare cu timpul său, la fel ca o haină bine croită, confortabilă şi elegantă. Poeme cu un tip de glorie și cantabilitate proprii caracterului de confesiune și gingăşie, de instrument subtil de comunicare, poeme de o elocventă sugestivitate, poeme în care stările sufletești sînt prilej de confruntarea cu viața însăși: „Pe neaşteptate deschis-am uşa,/ Înăuntru era închis universul/ Oamenii-albine, globul-fagure,/ Pe deoparte îl înţepau/ Pe de alta îl sorbeau/ Afară stelele erau singuratice.ˮ

 

Simţire şi intelect, îmbogăţite cu dinamismul muzical al existenţialului uman - Osman Bozkurt, poetul pentru care „moartea-i un surâs cât să nu te sperii”, se raportează la esenţa sa ca la un centru încărcat de potenţialităţi, în labirintul cărora nu se poate niciodată pierde. Diafanul e doar o tristeţe pasageră, seninătatea confesiunii fiind o manieră de vieţuire în vers: „Crescut-am împreună cu norii/ Privind Pământul prin ceaţă/ Am crezut că aşa-i lumina/ Într-o parte eu, într-alta Universulˮ. Un maestru al armoniei și incantației, poemele sale  sînt dominate de o stare suavă și delicată, în care prevalează sensibilitatea, grația, tristețea, speranța și chiar o moarte împăcată, precum  cea a Clorindei din poemul lui Tasso: „Cine ştie de câte ori va trece moartea pe lângă noi/ Dar umbra va merge împreună cu noi mereuˮ.

 

Printr-o paradoxală maleabilitate a reperelor, poetul nu dezleagă claritatea lumii exterioare de registrul  în care are loc conturarea sinelui poetic. Astfel, se dezvăluie o mirabilă trăire comună în continuă desfăşurare, cu infle­xiuni ce se prelungesc în văzduhul profund al sufletului, cu ecouri care continuă şi după ce poemul s-a încheiat: „Oriunde şi oricând se năştea un prunc/ Mama se chinuia, se-ncovoia de durere/ Apoi îmi ştergea ochii nemaiîndurându-mi suferinţa/ Am plâns împreună cu norii/ Într-o parte planetele, într-alta Universulˮ. Poeme care emoţionează şi îl solidarizează pe autor cu sentimentele cititorilor. Ce păcat cînd, despre o carte de poeme atît de frumoasă, prefaţatorul înşiră istorioare despre Coca Cola, Moş Căciun, Ana Blandiana (o poetă care a cîntat comunismul, ca acum, în capitalism, să fie dizidentă), despre scandinavi şi mateloţi italieni, fără a privi atent metafizica unui traseu liric maxim, în care eul poetului, ademenit de o reală inspiraţie, respiră în metafore rar întîlnite. Poetul Osman Bozkurt ne şopteşte la ureche că existenţa umană, suspendată între limite inexorabile, îşi are, în această implacabilă trecere, drama sa într-o secretă hierofanie filosofică. Zguduit de fiorul muzical al morţii mamei şi al destrămării universale, dar stăpînit şi relaţional,  cu pas reținut şi uşor, treptat, treptat, pentru a nu se pierde în labirintul sondării sinelui, poetul Osman Bozkurt se opreşte la ţărmul unor meditaţii filosofice: „Luna de pe cer e-un astru de neatins/ De aceea ceea ce se mişcă pe ape e umbra păsărilor.../ Nici pe apă, nici în gerul iernii păsările n-au lăsat urme/ Nici eu, nici prezicătorii nu ştim de lipsa zilelor/ În paşii acelei aventuri hoinare au dispărut până şi cuvinteleˮ.

 

Depărtîndu-se delicat de şoaptele din vis, poetul porneşte la drum eliberat de poverilor sufleteşti, cel mai sensibil simţindu-se în poeme creşterea din sămînţa lirismului a unui mic univers, senin şi încrezător. În această stare propice inspiraţiei, actul creaţiei, congruent cu talentul, îi întinde poetului aripi spre căldura unui zbor salvator. Se cuvine să adaug, aşa cum de mult Claudel observase la Mallarmé că, în cîteva dintre poeme există un fel de „tehnicitate poetică” de foarte mare clasă, care necontestat este cheia demersului său intelectual care „veşniceşte” creaţie, filosofie, morală, cultură, patriotism, tradiţie: „Gloria era să se culce cu moartea în numele nemuririi/ Cu mâinile ei în mâinile noastre am îngheţat în august/ Puştile au scuipat flăcări, au explodat bombele cu gaz/ Inimile porumbeilor s-au înghesuit pe balustradeˮ.

 

Tocmai de aceea nu poate fi ignorat Osman Bozkurt,  acest poet valoros care serveşte metaforei pînă la contactul cu înţelepciunea. Toate aceste trame simbolice creează mediul propice de exteriorizare a talentului şi inspiraţiei poetului Osman Bozkurt, care îşi proiectează arhitectura lăuntrică în vers, obligînd cuvintele să păstreze o cenzurată măsură, transformînd, astfel, poemele în vitralii şi itinerarii ce merită cercetate cu atenţie, pînă la picioarele luminii. „Şoapta viselor” înseamnă discurs poetic în exprimare de bun gust, în toate, poetul Osman Bozkurt se ştie mereu deasupra trăirilor, aidoma unui dirijor al gîndurilor ce-l poartă în pagini, predestinat, ca Ovidiu, pentru veşnicie, versului. Originalitate se vădeşte nu doar în înţelesuri, ci şi în discursul elegiac cu elemente de oniric. Poezia sa onorează nevoia de „ars poetica”, nevoia de alinare a tristeţii, a fragilităţii şi trecerii a tot ceea ce este omenesc: „Drum fără de-întoarcere este viaţa/ Mai subţire decât un fir de păr, mai ascuţită/ decât sabia/ Fără a te nedreptăţi/ În tihnă ascultă-ţi inimaˮ. Paradisul eului originar al poetului (nu, un „paradis în destrămareˮ) este cel adus în cumpăna gîndului de visurile copilăriei, este dorul de părinți, de casa în care s-a născut şi a copilărit poetul: „Copilăria mea şi-a găsit tainiţă/ în vremurile când alergam în picioarele goale/ noaptea după castori/ când m-am născut, funcţionarul public/ n-a putut să mă înregistreze/ a plecat, numit în alt oraş/ orele şi zilele şi-au pierdut însemnătatea/ până să coboare tata în oraş/crescut-am în memoria mamei mele/ de parcă eram o umbră a existenţei ˮ.

 

Osman Bozkurt, poetul care dezleagă gratiile efuziilor inspirative, din care curg sclipiri și metafore, reuşeşte o evadare din locurile comune, într-un timp efemer, care devine trecut şi mirare pură. Atunci cînd poemul său părăseşte spaţiul realităţii sufleteşti, ca să exploreze ţinuturile de dincolo de idee, îşi cenzurează elanurile metafizice, evită cu consecvenţă patetismul, introducînd cu delicateţe amănunte culte: „De-alungul şoselei stejari subţiri şi zvelţi/ Stejarul e verde, eu copil, singur pe şosea/ Tata nu vede, Domnul nu vede, robul nu vede/ În faţă-i lumea de apoi ce se roagă pentru paradis/ Sunt neputincios în hăul fără de fundˮ.

 

Complexul de armonizări relevate mai sus vorbesc despre poemele lui Osman Bozkurt ca despre nişte veritabile piese ale armoniei cosmice de o impecabilă integralizare universală. O armonie care satisface certitudinea noastră ontologică a finitudinii, oferind cititorului o deschidere către libertatea cultă şi sensibilă, aşa cum se întîmplă, de pildă, în muzica lui Bach. Aşadar, poezia lui Osman Bozkurt se arată cititorului ca eliberare din spaţiile abisale ale interiorităţii, ca mişcare sufletească şi intelectivă de profundă simţire: „Unda numără timpul/ Cine ştie fiecare oră, de câte ori/ Ne sporeşte tristeţea în dangăt de clopot/ Şi-n chemarea muezinului din minaret/ În fiecate atingere furioasă a ţărmului/ Unda numără timpul/ Eu mă aflu în ape adânci/ În ochii mei se usucă sarea/ Tot ce se depune la fiecare du-te vino/ Jumătate-i moarte, jumătate viaţăˮ.

 

O eliberare într-o fermecătoare curgere de poeme, cărora Osman Bozkurt le adaugă  mişcarea ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman, teluric,  la transposibilul metafizic. O plutire, o încîntare eliberatoare, una din cele mai mai pure disponibilizări spirituale! Doar pronunţînd numele cărţii „Şoapta viselorˮ simţi cum eşti cuprins de zborul către zonele eterate ale simţirii şi ale minţii. Opera poetului Osman Bozkurt hașureaza existenţa unui filon poetic valoros, care a reuşit să se impună atît în literatura din Turcia și România, cît şi pe meridiane: „Privesc luna, în oglinzi îmi sângerează chipul/ Cerul, oraşul, am o rană în inimă/ E noapte, drumu-i violet, în fiecare mărăcine o vrabie/ Sunt o fiinţă ce-şi caută calea pe marginea hăului/ Nu ştiu ce cale să apuc, direcţia-i necunoscută/ Sunt nepuntincios în povârnişul fără fund ˮ.

 

Poeme din cartea „Șoapta viselor” de Osman Bozkurt

 

Zile fără grai

 

Marea-i precum o flamură legănată de vânt

Nu mă gândesc la care uşă să sun

Ştiu că toate uşile sunt ziduri

În inima mea valurile-s tăcute precum uşile

M-am ascuns în mine însumi

În schimb apar la miezul nopţii

Au crezut că voi muri n-am murit la margine de drum

Marea îngheaţă tăcută eu îngheţ singur

De unde să ştie ei că zilele-s o bâlbâială tăcută

Nimeni n-ar înţelege că eu îngheţ în septembrie

Anii mei se află între chepenguri

Tu eşti în acelaşi oraş dar eu sunt fără tine

 

Ghiocelul din Hiroșima

 

Mi s-au descusut toate firele

Peste tot sunt fără cusături acum

Pe ţărm mi-a rămas jumătatea trupului

Acum eu mă aflu în apele oceanului

Pleacă de lângă mine, am înghiţit momeala

Nu mă căuta în zadar nici în adâncul mării

Nici deasupra apei precum un balon

Căci mă aflu în tainice, neştiute locuri

Deacum, pentru a găsi lucrul tainic

Acel lucru de care ţi-am vorbit

Adică jumătatea trupului meu

Trebuie să mă afund în ape adânci

N-am putut să fiu fasoliţa mărilor

Nici delfinul, stăpânul apelor

Toate gâzele mi-au fost maeştri

Eu acum sunt printre târâtoare

Nu sunt precum o joacă de copii

Când toate părţile mi se vor cârpi

Să ştiţi că eu, ghiocelul de Hiroşima

Voi renaşte din nou

Pe-nserat

 

Ultima suferinţă nu-i asemenea cu cele de nesuportat

E ca şi cum ai aduna şi ai scădea pe cele neinteresante

Furtuna din depărtări şi vântul deasupra noastră

Pot fi asemenea când unul e rai iar celălalt iad!..

De altfel nopţile-s întunecoase, zilele s-au scurtat

Un miros de ars îmi gădilă nările c-an trecut

Revin acum necazurile sau nostalgiile viitorului

Cine-i acel om cu şorţul pătat de ulei mânecile suflecate

Neîncetat cară apă ca să stingă focul stârnit

Fiecare picătură de apă împrăştiată mi-a atins inima

Ce mult seamănă treapta de jos a scării cu cea de sus

Departe una de alta sunt treapta cea înaltă de cea joasă

Hei, voi agenţi ai conştiinţei, ajunge, nu-mi forţaţi mintea!

De vreţi, urcaţi treptele una câte una sau coborâţi

Nu vreau să-mi pierd minţile pe-nserat…