„La
Medeleni”
Mihai
Cantuniari, scriitor
22
Mai 2024
Voi aprinde o luminiţă de candelă unui literat care a
pornit şovăitor, s-a construit pe sine compunând şi a lăsat o operă ce abia la
capătul ei a sunat convingător, a plin, a mare literatură: Ionel Teodoreanu cu
„La Medeleni”. Vreo trei generaţii au fost marcate de acestă carte pofticios
citită, puţin înţeleasă, grabnic expediată. La auzul titlului, mai toată lumea
dă cunoscător din cap, cu ticuri de convenienţă, cu entuziasme conjecturale:
„da, sigur, ştim-ştim, romanul copilăriei într-o lume dispărută, cu moşíi, cu
vii şi conace, cu slugi şi moş Gheorghe, cu Olguţa, Dănuţ şi Monica, poetic,
dar prea plin de metafore”. Şi cam asta e tot. Adică nimic.
În realitate, romanul acesta profund românesc este o
lecţie de literatură. Pe parcursul scrierii lui, autorul s-a acordat singur ca
un pian fermecat, s-a decantat, s-a purificat de multă zgură morfosintactică şi
a abandonat piculina în favoarea gongului de bronz. Ultimul volum al ciclului
răsună robust, matur, definitiv: îţi dai seama că literatul a început ca
Ionel-Metaforel şi s-a metamorfozat
într-un clasic în cel mai înalt înţeles al cuvântului. Structura lui sufletească
era categoric aceea a unui poet; construcţia de sine, atentă, robace, l-a făcut
prozator. A câştigat din asta? A pierdut? De fapt, tot ce a pierdut pentru el
(statura şi zestrea lirică) a câştigat pentru noi. Este omul care a aruncat
grămezi de averi metaforice ca să dobândească un singur adevăr.
Dacă în Don Quijote de la Mancha, personajul este cel
ce se transformă - pe măsura derulării romanului -
dintr-o fantoşă ridicolă de cavaler aflat permanent alăturea cu drumul,
într-un bătrân înţelept şi bun, în La Medeleni autorul se converteşte dramatic
din adolescentul nesigur, plin de erupţii acneice livreşti, în bărbatul matur
şi responsabil, capabil să spună despre Olguţa
- pivotul întregului roman - că
era „un vânt de larguri”… În volumul final găsim o ameţitoare artă a prozei,
care ne poate amuţi de admiraţie. Iată un singur exemplu, între atâtea altele
(fiţi foarte atenţi şi degustaţi îndelung fragmentul copiat întocmai,
concentrându-vă pe răsturnarea de regiştri):
„Există un surâs unic al feţei omeneşti, pe care-l au
părinţii bătrâni când întâmplător evocă amintirea unui copil al lor, plăpând şi
copilăreşte înţelept, care-a murit de menengită la şase sau la şapte ani.
Copiii morţi de menengită sunt cele mai sfâşietor de luminoase chipuri ale
copilăriei.
Durerea acelor bătrâni e veche, s-a ros; le-a rămas
uneori melancolia. Au descoperit într-o
casetă o şuviţă de păr a copilului lor, sau şi-au amintit o vorbă de-a lui,
abia glumeaţă. Îl revăd jucându-se liniştit pe covor, cu fruntea gravă şi
mânuţele potolite ca ale înţelepţilor. Nu e zvon de râsete, nici gamă de vorbe
subţiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea
mereu preocupat, ca cei care joacă şah. Era blând şi concentrat. Nu supăra pe
nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormânt, cu faţa lui solemn copilărească
şi mânuţele lui mici, încă de pe atunci ostenite de viaţă, ca aripele păsărilor
care-au trecut marea. Bătrânii surâd; îl văd copil, îl ştiu mort. La fel
surâdea şi copilul lor, când se juca pe covor. Acest surâs al feţei omeneşti îl
avea dimineaţa de septembre. Şi cerul, şi soarele, şi frunzele, şi iarba,
strălucind blând de aceeaşi lumină, îşi aminteau de-o altă lumină a unui april
de mult dus, copil rămas în amintire, cu hainele de floare albă, şi ochii lui
gravi de prea mult soare.”
La Medeleni se întomna trist. Un romancier începător,
sau mai puţin rafinat, oricum nu moldovean, ar fi început fragmentul cu o
descriere de natură: s-ar fi concentrat asupra molcomirii aerului, a pălirii
frunzelor, a somptuozităţii bizantine a crizantemelor. Ar fi zugrăvit un tablou
şi s-ar fi întors liniştit la personajele principale din pridvorul conacului.
Cum procedează însă autorul nostru, privilegiat de tutela înţeleaptă a unui
sibarit al cuvântului cum a fost Ibrăileanu? Descrie un surâs, nu unul oarecare,
ci unul resemnat, obosit de viaţă, melancolizat de amintirea duioasă a
copilului răpus de mic de meningită. Şi, deodată, lovitura de gong: „Acest
surâs al feţei omeneşti îl avea dimineaţa de septembre”. Neaşteptat,
covârşitor. Peste fragmentul acesta simţi respiraţia lui Proust.
Sau alt exemplu prin care răzbate perfecţiunea:
ascultând de ultima dorinţă a Olguţei, Monica se duce pe furtună la digul din
Constanţa, la far, ca să-l întâlnească pe Vania, dragostea şi suferinţa celei
dispărute; acesta nu apare, dar Monica ţine în mână scrisoarea lui sosită după
deznodământul tragic. Marea se frământă agonic, faleza “duduie de furtună ca o
inimă grea”. Singură pe digul asaltat de valurile “cu salturi de pantere
îmbălate”, Monica se hotărăşte să deschidă scrisoarea, simţindu-se alter-ego-ul
Olguţei. Un scriitor de categorie uşoară ar fi dat citire epistolei, începând
fad: “Dragă Olguţa” … Al nostru procedează însă artistic superior,
surprinzător, făcând ca vijelia să smulgă prima pagină şi s-o arunce în hăul
învolburat al spumelor vâlvoi: „Foaia de deasupra zburase pe mare, smulsă ca de
o mână enormă. Cealaltă foaie palpita foşnind în degetele încleştate ale
Monicăi”. Astfel, conţinutul ei profund dezamăgitor se lasă citit sacadat, ca
lovit de dambla. De damblaua rusnacului care fuge de singura iubire curată din
viaţa lui.
Mai rar o asemenea potrivire între formă şi fond.
Totuşi, dacă am adus în discuţie câte ceva din arta prozatorului român a fost
şi pentru că paginile finale ale ciclului Medelenilor mă îndreptăţesc în
osârdia mea din Jurnal (vezi primul volum, apărut în anul 2007 la Humanitas) de
a retrăi trecutul şi a-l lăsa mărturie prezentului. Iată ce gândeşte şi Ionel
Teodoreanu: „Simţea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o
insulă scufundată cu palatele ei. Toţi trăiau în el. Copilăria lor, tinereţa lor,
casa lor, prietenii lor, căsuţa lui moş Gheorghe, Iazul Mânzului, via, livada,
câmpiile, toate, toate erau în el. Nu vânduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul
era în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luându-şi
astfel revanşa asupra vieţii”.
Nu mai e nimic de adăugat; cuvintele acestea rezumă un
manifest poetic ce trimite cu gândul la revanşa luată şi de Proust în condiţii
oarecum asemănătoare. Pentru scriitorul francez, adevărata viaţă nu este cea
trăită zi după zi, mecanic, inconştient, din obişnuinţă, ci abia cea ordonată,
clarificată, limpezită de opera de artă. Timpul retrăit este timp în stare
pură, iar artistul, rememorându-l, devine o fiinţă extra-temporală, „prin
urmare indiferentă la vicisitudinile viitorului”. Dar să-i dăm cuvântul: „opera
de artă era singurul mijloc de a recâştiga Timpul pierdut”; „adevărata viaţă,
viaţa în sfârşit dezvăluită şi limpezită, în consecinţă singura viaţă cu
adevărat trăită este literatura”; „fiindcă stilul pentru scriitor, ca şi
culoarea pentru pictor, nu este o chestiune de tehnică, ci de viziune”; „graţie
artei, în loc să zărim o singură lume, cea a noastră, o vedem multiplicându-se,
şi avem la dispoziţie tot atâtea lumi câţi artişti originali există”; „această
carte esenţială, unica adevărată, un mare scriitor nu trebuie s-o inventeze, în
sensul curent al termenului, fiindcă preexistă în fiecare din noi, ci s-o
traducă. Chemarea şi datoria unui scriitor sunt cele ale unui traducător”;
„deci trebuia să mă resemnez - pentru că nimic nu durează decât dacă devine
ceva general şi dacă spiritul se autosuprimă”
- cu ideea că până şi fiinţele
cele mai dragi scriitorului n-au făcut la urma urmei altceva decât să-i pozeze
ca la pictor” (toate citatele sunt din „Timpul regăsit”).
Ce altceva au făcut personajele din primul meu volum
al ciclului „Omul ca iarba” decât să-mi pozeze ca la pictor sau ca la fotograf?
Pe de altă parte, puternicile sugestii proustiene din „La Medeleni” se pot
lesne explica şi prin mediul „Vieţii româneşti” a mentorului Ibrăileanu, unde
s-a cizelat conştiinţa artistică a romancierului nostru. Cu toate acestea,
Ionel Teodoreanu nu a fost, nu este un simplu emul al lui Proust; ei doar s-au
întâlnit în duh, cu o digitaţie asemănătoare şi cu obrazul lipit de corzile
vibrânde, de harpsicord, ale Timpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu