Ioan Miclău-Gepianu - 15 Iunie, 1889, Trecerea la viața veșnică a Luceafărului Poeziei Românești. MIHAI EMINESCU

 

Ioan Miclău-Gepianu: 15 Iunie, 1889, Trecerea la viața veșnică

a Luceafărului Poeziei Românești. MIHAI EMINESCU

 

Motto:

”… Lucian Blaga într-o cugetare a lui zicea: ”Toți românii care

au trăit înainte de Eminescu, au contribuit la opera lui prin

păstrarea graiului străbun” Iar eu îmi zic azi: ”Toți românii

născuți după Mihai Eminescu ne inspirăm din bogăția operei

lui Mihai Eminescu”. Ioan Miclău-Gepianu

 

- Din versurile sale lăsate nouă moștenire:

 

Ce șoptești atât de tainic

 

Ce șoptești atât de tainic,

Tu, izvor de cânturi dulci?

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi

 

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea

Cine știi unde-o ascund?

 

Astfel trece și viața-mi,

Dar o floare-n valu-i nu e,

Nici nu spun ca tine doru-mi

Nimăruie, nimăruie.

 

Ci eu trec tăcut ca moartea,

Nu mă uit la vechii munți;

Scrisă-i soarta mea în creții

Întristatei mele frunți.

 

Numai colo, unde teiul

Lasă floarea-i la pământ,

Eu încep să mișc din buze

Și trimit cuvinte-n vânt.

Vis nebun, deșarte vorbe!

Floarea cade, rece cîntu-i

Și eu știu numai atâta

C-aș dori odat-să mântui!

 

Frumoasă-i…

 

În lacul cel verde și lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint.

Cu soarele nori sfâșiind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă în umedul val,

O stâncă stârpită de ger

Înalț-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,

Gândirilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colo-n răsărit

Și caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la al valului cânt,

La geamătul dulce din cânt.

Natura de jur, împrejur,

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

Țesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin,

Simt zefiri cu-aripi de fiori,

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaștri, ușori,

Roind și bând miere din flori.

 

De ce nu am aripi să zbor!

M-aș face un flutur ușor,

Un flutur ușor și gentil

Cu suflet voios de copil,

M-aș pune pe-o floare de crin,

Să-i beau suflețelul din sân,

Căci am eu pe-o floare necaz:

Frumoasă-i ca ziua de azi!

 

Coborârea apelor

 

Din munți bătrâni și din păduri mărețe

Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,

Desprind pe rând oceanica lor limbă

Și sunt în codri pustnici cântărețe.

 

Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,

Se legăn line și fac valuri crețe.

În drumul lor ia firea mii de fețe -

Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.

 

Dar cu adâncul apei s-adâncește

În glasul lor a sunetului scară.

Devine tristă – rânduri-rânduri crește,

 

Pân-ce urnindu-se în marea-amară

- Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește -

Al tinereței dulce glas de mult uitară.

 

Răsai asupra mea…

 

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

 

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

 

Străin de toți, piersut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

 

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele:

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

 

Dintre sute de catarge

 

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Căte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

 

Dintre păsări călătoare

Ce străbat pământurile,

Căte-o să le-nece oare

Valurile, vânturile?

 

De-i goni fie norocul,

Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Vânturile, valurile.

 

Nențeles rămâne gândul

Ce-și străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.

 

Numai Poetul

 

Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec și mor

Ca și miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde pasări ca el

Se-ntrec în cântări.

 

~*~

MIHAI EMINESCU