România
euro-atlantică în pragul prăbușirii totale. Etapa autonomiei ungurești în
Transilvania
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
26
Mai 2024
În pragul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului 2023,
revizionismul unguresc a făcut noi pași înainte. Zoltán Zakariás, deputat
U.D.M.R., preşedintele Alianţei Maghiare din Transilvania (A.M.T.), a depus în
nume propriu la Parlament trei proiecte de legi care urmăresc implementarea
autonomiei ungurilor. Primul proiect este proiectul de lege-cadru privind
autonomia culturală a comunităţilor naţionale, al doilea este statutul de
autonomie culturală a comunităţii naţionale maghiare, iar al treilea este Statutul
de autonomie a Ţinutului Secuiesc, elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc
(C.N.S.). Cu o grabă complice cu ungurii, conducerile celor două camere ale
Parlamentului au introdus pe ordinea de zi pentru ședințele Camerei Deputaților
și Senatului din 28 și 29 decembrie 2023 discutarea celor trei proiecte de
legi. În timp ce românii, mereu neatenți, se aprovizionau cu mâncare și băutură
pentru Sărbătorile de Crăciun și de Revelion, ungurii munceau intens pentru
ascensiunea lor la dominația și mai accentuată a Transilvaniei.
În ciuda faptului că Parlamentul României a respins
cele trei proiecte de legi ale autonomiei ungurilor din Transilvania, Comisia
Europeană a decis cu repeziciune să înscrie inițiativa „cetățenească”
ungurească pe agenda Parlamentului European. Se naște întrebarea firească: dacă
Parlamentul României a respins proiectele ungurești, ce mai vor colonialiștii
de la Bruxelles? Ei bine vor! Ei vor să treacă peste voința poporului român, ca
și peste voința altor popoare, cu bocancii lor murdari, murdari inclusiv de
sângele prim-ministrului slovac Robert Fico.
România a formulat acțiune la Curtea Europeană de
Justiție împotriva deciziei Comisiei Europene de a înregistra inițiativa
„cetățenească” a ungurilor din România prin care aceștia solicită autonomia
unui așa numit „Ținut Secuiesc” din centrul României. În proces a fost parte și
Ungaria, în calitate de intervenient, bineînțeles susținător al inițiativei
ungurilor. România a pierdut și recursul la Curtea Europeană de Justiție, ceea
ce consolidează inițiativa ungurească. Deci, această inițiativă va fi supusă votului
plenului Parlamentului European, instituție majoritar globalistă, care
militează împotriva statelor naționale și suveranității acestora, instituție
care promovează discriminarea pozitivă a minorităților naționale în dauna
majorităților naționale. Firesc este să fie respectate prioritar drepturilor
majorităților naționale, pentru că democrația trebuie să apere prioritar
interesele celor mai mulți. Dar toată politica euro-atlantică este cu susul în
jos.
Mi-am adus aminte de perioada „revoluției” din
decembrie 1989, nu mult după evenimente, cum ungurii solicitau pe un ton
amiabil, cuminte și respectuos să li se ofere autonomie culturală și
educațională, susținând cu falsă convingere că ei nu doresc autonomie
teritorială. Unii români mai înțelepți, inclusiv Corneliu Vadim Tudor și Adrian
Păunescu au semnalat că ungurii practică politica pașilor mărunți și nu putem
avea încredere în ei, că ei nu țin la România decât în măsura în care România,
mai ales Transilvania, este controlată și stăpânită de ei. Au fost și alți
români care au tras semnale de alarmă, dar n-au fost ascultați. În ciuda
faptului că legislația României interzicea înființarea și existența partidelor
pe criterii etnice, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a fost admisă
în viața politică, a participat în alegeri, a intrat în Parlament și s-a aflat
foarte mulți ani la guvernarea României, consolidându-și continuu influența și
controlul asupra societății românești.
Ca să nu se lase mai prejos, așa cum a fost și în Evul
Mediu și în Epoca Modernă, germanii din România, rămășițele fostei comunități a
sașilor, șvabilor, landlerilor și țipțerilor, s-au constituit în Forumul
Democrat al Germanilor din România și au vrut și ei în politică și în
administrație, ajungând să dea și președintele Românie și încă unul de foarte
proastă calitate. Apoi, Forumul Democrat al Germanilor din România a fost
declarat de o instanță de judecată urmaș al fostului Grup Etnic German nazist și
i s-a admis restituirea bunurilor deținute de această organizație nazistă în
anii celui de Al Doilea Război Mondial (încălcând prevederile Convenție de
armistițiu din 12 septembrie 1944 - n.r.).
Da, așa spuneau ungurii după 1990: „Nu vrem autonomie
teritorială!”. Pentru mine, ca istoric, era evident că mint, dar mulți, prea
mulți români, au privit cu îngăduință și toleranță aspirațiile anti-românești
ale ungurilor. Românii se prosternau în fața lui Laszlo Tökes, „aducătorul de
libertate”, când, de fapt, Laszlo Tökes era doar turnător și dublu agent al
Securității și al A.V.O.-ului unguresc, care ulterior și-a arătat ura și
disprețul față de români.
Am amintit de „revoluția” din decembrie 1989, în
cadrul căreia majoritatea românilor au fost perdanții, unii români au avut
impresia că au fost câștigători, iar ungurii, în cea mai mare parte, au fost
printre învingători, alături de celelalte minorități, în frunte cu evreii, cei
care ne conduc astăzi țara, devenită colonie și apoi teritoriu ocupat militar
și jefuit.
Este regretabil că astăzi, când toate resursele
naturale ale României sunt exploatate în folos străin, când ni se impun reguli
potrivnice propriilor interese, când ni s-a distrus și ni s-a luat toată uriașa
economie pe care au construit-o românii în 45 de ani după Al Doilea Război
Mondial, când am fost depopulați grav, când ni se aduc sute de mii (în curând
milioane) de străini care să distrugă unitatea culturală a etniei române, când
am fost îndatorați cu sume exorbitante, când am ajuns cu indicatorii sanitari
și de analfabetism la nivelul anului 1907, când tineretul este îngropat în
droguri și prostituție instituționalizată ilegal, mai sunt încă români cărora
li se pare că ei au fost câștigători în decembrie 1989. Nu mi-e milă de ei, cum
în general îmi este milă de cei modești intelectual, dar mi-e milă de cei din
nația mea că-i cuprinde și pe aceștia.
Da, ungurii cer autonomie de toate felurile, inclusiv
teritorială. Nu este nici o mirare. De peste 103 ani, toate regimurile politice
din Ungaria, de dreapta, de stânga, de centru, autoritare sau de factură
liberală, consideră că Tratatul de la Trianon este cea mai mare nenorocire din
istoria de peste 1.100 de ani de când ungurii au venit și s-au așezat în
Europa, din nefericire lângă noi.
Ei luptă din răsputeri să anuleze prevederile
tratatului menționat, întâi să autonomizeze Transilvania și apoi să o
încorporeze la Ungaria. O foarte mare parte a Transilvaniei a fost deja
retrocedată ungurilor, inclusiv prin falsuri grave, de către trădătorii care au
fost aduși la putere de „„revoluția”” (am pus intenționat două rânduri de
ghilimele) din decembrie 1989, care s-au perpetuat la conducerea României cu
grijă ca nu cumva vreun patriot român să ajungă să conducă Președinția sau
Guvernul României. Atunci, în decembrie 1989, după ce l-au asasinat pe
patriotul Nicolae Ceaușescu, la conducerea României, primii șapte conducători
ai primei linii de putere erau minoritari etnici. Nici un etnic român! Adică:
Ion Ilici Marcel Iliescu (bunicul Vasili Ivanovici era evreu, mama țigancă,
soția tot evreică), Silviu Brucan (Saul Brukner era evreu), Nicolae Militaru
(nume real Lepădat era țigan), Virgil Măgureanu era Imre Asztalos, Petre Roman
(nume real Neulander era evreu). La formarea primului parlament (CPUN),
președintele Senatului a fost Alexandru Bîrlădeanu (nume real Sasha Goldenberg
era evreu), iar președintele Camerei Deputaților a fost Dan Marțian, tot evreu.
Era evident și eu am spus-o în mod repetat că nu ne puteam aștepta la nimic bun
pentru români în aceste condiții! Poporul român a fost din nou neatent!
Astăzi, în plin regim politic
iudeo-globalisto-„progresist”, a menționa în text etnia unei persoane este un
fel de blasfemie. Nu este corect politic, „este detestabil”, de parcă etnia ar
fi ceva rușinos, ceva înjositor, ceva ce trebuie să fie ținut secret, ceva
intim. Dar pentru istoricul neangajat politic este necesară mențiunea etniei!
Făcând aceste precizări de mai sus ale etniei conducătorilor țării eu arăt că
în 22 decembrie 1989 etnicii români au fost înlăturați de la conducerea
României și aceasta este principala cauză a nenorocirilor ulterioare ale
românilor, inclusiv ale preluării influenței în Transilvania de către unguri, a
reîmproprietăririi lor cu posesiunile pe care le avuseseră în Evul Mediu, prin
deposedarea românilor de terenuri, după cucerirea Transilvaniei de către
unguri, de-a lungul a trei secole de lupte. Transilvania a fost cucerită de
unguri cu sprijinul Papalității, pas cu pas, metru cu metru, după ce ungurii
s-au creștinat și ulterior s-au catolicizat.
Dacă menționăm etniile, așa cum nu este „corect
politic” în cadrul „regimului politic ticăloșit” (l-am citat pe Traian
Băsescu”, din România „statului eșuat” (l-am citat pe Klaus Johannis), mai
constatăm ceva interesant. În decembrie 1989, la Timișoara, după preluarea
comenzii la Miliție de către generalii Constantin Nuță și Mihalea Velicu, o
serie de agenți străini au fost asasinați și aproximativ o mie de provocatori
și făptuitori de fapte antisociale au fost arestați și duși la Penitenciarul
„Popa Șapcă”. Din această mie de arestați, peste 800 erau unguri din județul
Mureș! Ce căutau la Timișoara în zilele revoltei populare? Nu se puteau revolta
la Târgu-Mureș, sau în satele lor? Cine i-a adus? De unde au știut că la
Timișoara se va întâmpla ceva important ca să fie și ei acolo? De ce nu ne-a
spus Parchetul Militar nimic în 34 de ani de „cercetări”? Așa de slabi (n-am
vrut să scriu cuvântul „proști”) să fi fost procurorii militari încât să le
scape acest detaliu important, care dovedește că adversarii din istorie ai
românilor (n-am vrut să scriu cuvântul „dușmani”) sunt cei care au participat
la declanșarea revoltei populare în spatele căreia s-a dat lovitura de stat și
s-a acaparat România „pe nevăzute”.
Fiindcă i-am menționat pe complotiștii care au preluat
puterea prin lovitura de stat din 22 decembrie 1989, menționez că înaintea lui
Ion Ilici Iliescu, conducătorul complotului anti-ceaușist a fost Vasile
Patilineț, naționalist român, la fel de naționalist ca și Ceaușescu. Gorbaciov,
care slujea Occidentul, fiind numit de Vladimir Putin ca fiind „un trădător”,
nu vroia să-l înlocuiască pe Ceaușescu cu un alt naționalist, adică, pe
românește, nu dorea să-l înlocuiască pe „Dracu cu mumă-sa”. De aceea a fost Vasile
Patilineț asasinat în Turcia. România trebuia neapărat acaparată și dată
străinilor și minoritarilor etnici. Aceasta a fost miza evenimentelor din
decembrie 1989 și de după aceea, dar, neajutați de nimeni, românii nu aveau cum
să-și dea seama, iar cei care au înțeles și au încercat, timid, să explice
românilor adevărul au fost acoperiți cu un cor foarte gălăgios de contraziceri,
au fost asasinați civic și imaginea lor a fost terfelită în asemenea hal încât
n-au mai avut nici o credibilitate.
Ungurii din România și-au luat în majoritate cetățenia
Ungariei. O păstrează și pe cea română, dar nu din dragoste, ci din dorința de
a putea emite pretenții, de a avea drepturi speciale în România, de minoritari,
pentru a fi „discriminați pozitiv”, un procedeu impus care nu are nimic de-a
face cu democrația. Democrația (demos=popor; kratos=putere) este despre cei
mulți, despre majoritate, nu despre minoritate. În democrația autentică, nu în
cea falsă, iudeo-euro-atlantică, minoritatea trebuie să se supună majorității.
Restul sunt povești manipulatoare.
Pentru atingerea obiectivelor de anulare a
prevederilor Tratatului de la Trianon, Ungaria și ungurimea internațională nu
acționează numai prin intermediul cetățenilor unguri din România, ci și prin
intermediul guvernului de la Budapesta. Acesta pompează sute de milioane de
euro în ungurii din Transilvania, a acordat subvenții celor care cumpărau
pământuri de la români, a dat împrumuturi fără dobândă, a finanțat în fel și
chip operațiunile de consolidare a stăpânirii ungurești asupra unei foarte mari
părți a Transilvaniei, de slăbire a românilor și românismului și de penetrare a
instituțiilor statului român.
Tragedia României a fost și este aceea că implicarea
ungurilor în distrugerea statului român în decembrie 1989 s-a făcut cu
complicitatea Securității, care a cooperat și cu serviciile secrete ungurești
pentru realizarea loviturii de stat. Când au văzut că Securitatea trădează grav
regimul naționalist român, serviciile secrete ungurești au devenit prietenești
cu Securitatea și au rămas prietenești până astăzi. Serviciile de informații
din România, nu românești (!), globalizate și aservite altor servicii străine,
n-au făcut nimic pentru a stopa aceste fenomene grave din istoria recentă. Mai
mult decât atâta, SRI-ul s-a umplut de unguri, de a căror loialitate față de
interesele României profunde dacă nu te îndoiești ești cel puțin prost, adică
prostul proștilor. Dar ce să mai spunem că, pe lângă unguri, SRI-ul este plin
de evrei cu nume românești și de țigani, care și ei se autointitulează
„români”. Ne mai miră ceva din ceea ce ni se întâmplă? Ne mai miră faptul că,
dacă nu intervine Divinitatea, etnia română se dizolvă în străinătate, în toată
sfera de influență occidentală și dispare?
În 28 decembrie 2023 cele două camere ale
parlamentului antiromânesc din casa fostă a poporului a respins proiectele de
legi ale autonomiei ungurilor și secuilor. Deputații și senatorii au respins
proiectele ungurești pentru că mai este mai puțin de un an până la mascaradele
numite alegeri, pe care le decid serviciile secrete la ordinul străinătății.
Alegerile au doar menirea de a salva aparențele de democrație. Proiectele de
autonomie ungurească au fost respinse pentru a nu îi îndârji și mai mult puținii
patrioți români, care oricum nu au puterea să se opună la nimic rău din ceea ce
li se întâmplă.
Din discuțiile care au fost în parlament, s-a văzut că
ungurii conștientizează opinia publică asupra faptului că autonomia teritorială
nu este ceva rău și că funcționează și în alte părți ale Occidentului (devenit
categoric retrograd!), că nu face nici un rău românilor etc. De asemenea,
ungurii au insistat asupra necesității promovării unui statut al minorităților,
care să le confere lor și evreilor și rămășițelor fostei comunități a sașilor
drepturi în plus care nu au cum să fie acordate altfel decât în dauna
românilor.
Apoi, din bancă, ofițerul acoperit al SIE, Titus
Corlățean, a mai aruncat un buzdugan periculos: necesitatea modificării
Constituției României. Acest document, elaborat în 1991, mai cuprinde unele
prevederi care i-ar mai putea ajuta pe români și ele se vor a fi schimbate. În
noiembrie 2003, uzând de un mare fals, trădătorii de la conducerea țării, în
frunte cu minoritarii etnici Ion Ilici Iliescu și Adrian Năstase, vânduți total
străinilor, au modificat în rău Constituția. Nu mai precizez toate relele introduse
în Constituție în frunte cu dreptul înstrăinării pământului țării. Cine vrea să
le vadă să le citească în textul legii fundamentale. De la un regim atât de
trădător cum este actualul regim de la București, ce patriot român s-ar putea
aștepta în viitor la o modificare în bine a Constituției României?
Pentru istoric este foarte trist, de-a dreptul
dureros, să vadă cât a regresat românismul, cât de lipsită de patriotism poate
fi clasa politică de la București în fața ofensivei minoritarilor etnici, în
frunte cu evreii și ungurii împotriva românismului.
În 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta,
când se discuta strategia ungurilor în vederea promovării ei în apropiatul
sfârșit al primului război mondial, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a
luat cuvântul în numele poporului român din Transilvania afirmând cu tărie că
românii nu recunosc dreptul ungurilor de a negocia apropiata viitoare pace în
numele lor. Atmosfera din parlament în care vorbea Alexandru Vaida Voevod era
deosebit de ostilă românilor. Vacarmul era îngrozitor. Ungurii se comportau de
parcă ar fi vrut să-l mănânce pe deputatul românilor. Alexandru Vaida-Voevod,
cu toate că era efectiv în pericol de moarte, a afirmat cu tărie că: „După
suferințe și lupte de veacuri, națiunea română din monarhia austro-ungară își
așteaptă și pretinde confirmarea drepturilor sale inalienabile și
imprescriptibile la o viață națională integrală”. Alexandru Vaida-Voevod
exprima în puținele cuvinte din citatul anterior faptul că poporul român din
Transilvania se descătușase și proclama cu tărie dorința de a duce o viață
independentă, alături de frații săi din celelalte provincii românești, într-un
stat unitar.
Gravitatea frământărilor ungurilor, datorate
înfrângerii și perspectivei pierderii controlului asupra slovacilor,
sârbo-croaților și mai ales asupra românilor a făcut ca la doar câteva zile,
după ce în același parlament din Budapesta prim-ministrul Ungariei, Istvan
Tisza, a declarat că Ungaria a pierdut războiul, el a fost asasinat.
Conducătorii românilor din Transilvania, ca și guvernanții României aflați în
refugiu la Iași, se așteptau ca ungurii, obișnuiți de secole întregi să-i
domine pe români și să stăpânească bogata Transilvanie, să nu se împace cu
gândul pierderii stăpânirii.
În octombrie 1918 a izbucnit revoluția în Ungaria.
Societatea ungurească era scindată, dar toate grupările doreau să continue
stăpânirea asupra Transilvaniei. Nici o grupare ungurească nu propunea și nu
accepta libertate națională pentru români.
Prima reacție a ungurilor, încă din luna octombrie
1918, când era evident că românii vor libertate națională și unitate națională,
a fost aceea de furie năprasnică și de recurgere la măceluri groaznice
săvârșite de gărzile ungurești asupra românilor din Transilvania. Toată iarna
1918-1919 au avut loc execuții în masă făcute de unguri împotriva românilor.
Istoricul Constantin Kirițescu, autorul valoroasei monumentale lucrări Istoria
războiului pentru întregirea României (1916-1919), scria: „Românii însă n-au
ucis; nici o picătură de sânge n-a mânjit mâinile românilor. În cele 300 de
omoruri săvârșite în județul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919,
toate victimele au fost români, uciși de unguri; un singur ungur a fost ucis,
și acela de un gardist tot ungur!” Era doar un exemplu, dintr-un singur loc.
La nivelul elitelor românești, ca și la cel al
românilor de rând s-a cristalizat ideea că raporturile cu ungurii nu pot fi
reglate decât cu sabia! Consiliul Național Român din Transilvania a trimis
delegați la Iași să ceară ajutor militar din partea regelui Ferdinand și a
guvernului român. Răspunsul a fost prompt, în ciuda unor greutăți enorme ale
armatei române. Soldații români, toți proveniți din Moldova, Muntenia și
Oltenia, erau obosiți și anemici. În garnizoane se dădea doar mămăligă. Luptau
în opinci pentru că țara nu le putea oferi bocanci. Cu toate acestea, vibrația
lor românească a fost foarte puternică. Trupele române au intrat în
Transilvania în 16 noiembrie 1918 și au asigurat protecție românilor ardeleni.
Pe parcursul lunilor următoare încheierii războiului,
cu sprijin iudeo-bolșevic masiv din Rusia Sovietică, Bela Kun (nume real Cohen,
ulterior Kohn, ulterior Kun) și Partidul Comunist pe care l-a creat el au ajuns
în fruntea Ungariei. La 16 aprilie 1919, după repetate acțiuni provocatoare
efectuate de iudeo-maghiarii bolșevici în Transilvania, Ungaria a declarat
război României.
Armatele române, conduse de șeful Marelui Cartier
General al Armatei Române, generalul Constantin Prezan și de alți generali
valoroși ca George Mărdărescu și Traian Moșoiu, au fost trimise împotriva
trupelor ungurești, a căror unitate de elită era divizia secuiască din Ardeal.
Această unitate a fost încercuită de români, înfrântă și izolată de restul
trupelor ungurești. După confruntări militare, frământări politice și
adversități din partea unor generali ai trupelor franceze care-i sprijineau pe
unguri, la 21 iulie 1919 armata română controla întregul teritoriu care-i
fusese recunoscut de Conferința de Pace de la Paris.
O importantă victorie a obținut armata română în
luptele grele desfășurate de-a lungul râului Tisa, când ungurii au fost
dezorganizați și alungați în dreapta
râului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut românilor să se
oprească pe aliniamentul râului Tisa. Conducerea României și comandamentul
militar român și-au dat seama că oprirea înaintării ar permite ungurilor să se
refacă și să-și reia atacul asupra teritoriilor românești. În ziua de 29 iulie,
comandamentul român a ordonat trecerea Tisei și mărșăluirea către Budapesta,
pentru înfrângerea definitivă a ungurilor. Trecerea armatei române peste podul
de peste Tisa, construit cu rapiditate de geniștii români, s-a făcut sub
privirile umede de emoție ale regilor Ferdinand și Maria de România și ale prim-ministrului
Ionel I.C. Brătianu.
La 4 august armata română a ocupat capitala Ungariei,
mărșăluind în pas de paradă pe bulevardele Budapestei, în sunetele fanfarei
militare și sub privirile mulțimilor îngrozite degeaba de pe trotuare. Le era
frică degeaba, pentru că armata română nu s-a comportat în mod criminal, precum
au făcut-o anterior ungurii în Transilvania. Defilarea armatei române a fost
primită de generalul Constantin Prezan, marele ei comandant, care avea să fie
înaintat la gradul de mareșal. Cum am mai spus, populația Budapestei era
îngrozită degeaba pentru că românii i-au cruțat pe unguri și s-au purtat mai
mult decât omenos. Armata română a luat mii de prizonieri, i-a dezarmat, de
fapt a dezarmat întreaga Ungarie și a confiscat patru trenuri de alimente ale
armatei ungare. Populația Budapestei de peste un milion și jumătate de oameni
trăia în lipsuri foarte mari, era înfometată. Se ajunsese ca singura hrană a
orașului să fie formată din dovleci.
Cu alimentele confiscate de la armata ungară, românii
au hrănit populația Budapestei. Sunt elocvente fotografiile cu bucătăriile de
campanie ale armatei române în jurul cărora se înșiruiau locuitorii Budapestei
cu farfuriile în mână ca să-și primească hrana zilnică. În cazărmile din
Budapesta, unde a fost încartiruită armata română, zilnic, erau primiți copiii
săraci din Budapesta care mâncau din străchinile soldaților români. De
asemenea, veneau și comeseni neinvitați, care erau și ei primiți. La porțile cazărmilor
și în diferite alte centre din oraș se distribuia pâine și alimente calde
populației ungurești.
Guvernatorul Budapestei, generalul Ștefan Holban, a
fost un organizator valoros, care într-un timp record a rezolvat toate
dificultățile enorme cu care se confrunta capitala Ungariei. „Valahii”
disprețuiți de unguri, care-i numeau „împuțiți”, deveniseră cuceritorii
ungurilor și binefăcătorii lor. În acel moment istoric, aristocrația ungurească
a recunoscut omenia românească și faptul că a fost salvată de bandele
iudeo-bolșevice ale lui Bela Kun, care jefuiau casele aristocratice ungurești
și le violau soțiile și fiicele.
Drapele românești fluturau pe mai multe clădiri din
Budapesta. Pe unul din steagurile puse pe clădirea Parlamentului din Budapesta,
un soldat român hâtru a atârnat o pereche de opinci. A fost un fel de revanșă
istorică a țăranilor români asupriți și disprețuiți sute de ani de unguri.
În Ungaria autoritățile militare române i-au ocrotit
pe evrei și i-au ferit de pogromurile puse la cale, întrucât ungurii au dorit
să se răzbune pentru că evreii îi susținuseră pe bolșevicii lui Bela Kun.
Ocrotirea românească a salvat evreimea din Ungaria de răzbunări, crime și
alungare. Nici evreii nu au fost și nu sunt nici astăzi recunoscători românilor
pentru că i-au salvat.
Armata română a capturat toate resturile diviziilor
armatei ungare și a curățat Ungaria de bandele de soldați unguri care
cutreierau țara fără nici o conducere săvârșind fapte reprobabile, a ocupat
toate centrele industriale, toate fabricile de armament și toate depozitele de
muniții. În zona Lacului Balaton, pe o anumită suprafață, românii au permis
ungurilor anti-bolșevici, sub conducerea amiralului Miklos Horty, să-și refacă
armata pentru momentul în care românii se vor retrage și s-a prevenit în acest
fel revenirea iudeo-bolșevicilor la putere. La retragerea armatei române,
armamentul confiscat de români avea să fie încredințat lui Miklos Horty. În
acest fel, România a decis regimul politic care se va instaura în Ungaria
pentru un sfert de veac. „Recunoștința” ungurilor se va vedea în perioada
următoare Diktatului de la Viena (1940), când autoritățile ungurești ale lui
Miklos Horty vor comite masacre asupra românilor, culminând cu îngrozitoarele
crime de la Ip și Trăznea. Același Horty al cărui regim a ucis români, evrei,
sârbi și slovaci nevinovați are statuie în centrul Budapestei euro-atlantice de
astăzi, în timp ce legi aspre, nedrepte și vădit anti-românești nu permit în
nici un fel vreun elogiu, portret, nume de stradă, nume de organizație, bust, evocare
laudativă sau orice altceva în memoria mareșalului Ion Antonescu, dezrobitor al
Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța și salvator a sute și sute de
mii de evrei.
De la soldați la generali și la mareșalul Constantin
Prezan, armata română s-a dovedit la înălțime și datorită ei s-a putut împlini
și apăra realizarea uriașă a înfăptuirii României Mari și a înfrângerii
dușmanului secular de la Apus.
În noiembrie 1919, în urma insistențelor Consiliului
Suprem Aliat de la Paris, armata română s-a retras din Ungaria, până la noul
aliniament stabilit de Conferința Păcii și recunoscut de România. Între acest
aliniament și Tisa au rămas 200.000 de români care aveau să fie maghiarizați în
deceniile viitoare, astăzi mai existând o mică minoritate românească și ea
parțial maghiarizată. Armata română care s-a retras din Ungaria era formată din
soldați slabi, rău îmbrăcați, încălțați în opinci, obosiți, dar plini de
patriotism și de dragoste nemărginită față de țară și conducătorii ei, cea care
lipsește astăzi prea multor români.
Ne oprim de a mai arăta uriașa dușmănie manifestată de
unguri împotriva românilor la nivelul anului 1940, când, cu sprijinul
Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice, o parte importantă a Transilvaniei a
fost din nou ocupată de unguri, iar asupra românilor s-au abătut din nou mari
nenorociri.
Afirmând această realitate istorică, nu putem să nu
realizăm că astăzi România nu mai are armată, ci doar niște detașamente
subordonate ocupantului militar străin al României, care, multă vreme, au fost
instruite doar pentru a lupta alături de armata SUA în Orientul Mijlociu
împotriva inamicilor evreilor, respectiv a talibanilor afgani și a irakienilor.
O asemenea situație dramatică a oștirii s-a mai petrecut doar în perioada
domniilor fanariote, când de asemenea armata română a fost desființată.
Cum s-au putut uita aceste realități crude din istoria
raporturilor româno-maghiare? Cum pot fi aceste realități ignorate și
astăzi? Această uitare a românilor este
pedepsită crunt în această epocă euro-atlantică. Românii nu au găsit soluția
să-și conserve autoritatea asupra propriului spațiu existențial. După părerea
mea, vina pentru această gravă lipsă aparține tot modului în care Securitatea
nu și-a făcut datoria în decembrie 1989 și după aceea. Cooperarea Securității
și apoi a SRI cu serviciilor secrete ungurești în decembrie 1989 și ulterior, a
condus la o situație de punere în inferioritate a intereselor românești în fața
celor ale ungurilor, situație care s-a perpetuat până astăzi.
Există și cauze obiective ale acestei uitări ale
generațiilor din ultimele opt decenii. Iudeo-bolșevicii care au ocupat România
în 1944 au instaurat un regim internaționalist proletar îndreptat împotriva
spiritului național românesc. Timp de două decenii ei s-au bazat pe
minoritățile naționale, cu excepția germanilor, pentru a-i supune pe români.
După 1945, evreii, ungurii și țiganii au fost propulsați la vârful societății
românești, în teritoriu și la centru. Consilierii sovietici, majoritatea
kazaro-evrei și ucraineni, au împânzit autoritățile statului român. Norocul
românilor a fost acela că Stalin însuși a ordonat ca șeful Partidului Comunist
și șeful Guvernului României să fie etnici români. În jurul lor se va coagula
gruparea naționalistă românească și se va reuși obținerea eliberării de sub
ocupația militară străină, a suveranității naționale, apoi a independenței
cvazi-depline și s-a reușit promovarea dictaturii de dezvoltare a țării,
într-un mod care „a sfidat imposibilul”, cum afirma gânditorul legionar Petre
Țuțea, în 1990.
Aceeași situație se va produce începând chiar din ziua
de 22 decembrie 1989, când etnicii români au fost înlăturați de la conducerea
de vârf a României, ulterior fiind cooptați doar etnici români dispuși
necondiționat să slujească politicile anti-românești practicate de regimul de
tranziție și de cel euro-atlantic, care au îngenuncheat România și pe români și
au transformat țara în colonie, luptând astăzi cu determinare pentru a distruge
complet românismul.
Trebuie să recunoaștem cu orice risc, supărând regimul
politic actual și pe numeroșii săi propagandiști, doritori de a promova clișee
false la nivelul opiniei publice, că România datorează stăpânirea Transilvaniei
după 1945 exclusiv generalisimului Iosif Visarionovici Stalin, care, la
sfârșitul celui de al doilea război mondial, a susținut și a impus apartenența
Transilvaniei la România. Nu trebuie să uităm că reprezentanții SUA, Marii
Britanii și Franței au susținut alipirea Transilvaniei la Ungaria. Norocul și
dreptatea românilor s-a bazat pe faptul că cel mai influent conducător al Lumii
a fost atunci Iosif Visarionovici Stalin. Românii nu i-au fost recunoscători,
au crezut că dacă Transilvania este pământ românesc, ei o merită, de parcă ar
fi avut puterea să decidă singuri, sau de parcă i-ar fi ascultat cineva în
afară de Stalin, sau de parcă dacă ai dreptate i-a vine singură la tine. Nu, nu
vine singură. Dacă ai dreptate trebuie să ți-o și dea cineva.
Lupta ungurilor pentru anularea prevederilor
Tratatului de la Trianon continuă, inclusiv cu sprijinul ascuns al unor
trădători români, tot mai mulți.
În sensul celor abordate anterior, Grupul pentru
România a întocmit un comunicat către societatea românească, către comunitatea
ungurească din România și către Ungaria, prin care solicită renunțarea la
promovarea politicii revizioniste antiromânești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu