miercuri, 22 mai 2024

Gheorghe Cristache - Spiritul lui Avram Iancu încă nu are tihnă

 



Spiritul lui Avram Iancu încă nu are tihnă

Col. (r) Dr. Gheorghe Cristache

22 Mai 2024

 

În anul 1824 la „vremea cireşelor”, în satul Vidra de Sus, pe valea îngustă a Arieşului, în inima munţilor Apuseni, s-a născut cel care avea să fie „craiul munţilor” sau, aşa cum îl vor numi, în anii viforoşi ai revoluţiei, buciumanele Apusenilor, „crăişorul nostru”, revoluţionarul înflăcărat, apărătorul dârz şi slujitorul devotat al naţiunii sale. Avram Iancu, a cărui viaţă a căpătat o aureolă de legendă încă din timpul Revoluţiei de la 1848, a fost, cum remarca un biograf contemporan al său „cel dintâi om învăţat ieşit din opincă, ridicat dintre moţi prin învăţătură, dar înţelegându-le profund durerile şi năzuinţele, refuzând vreodată a-i părăsi şi dedicându-şi până la sfârşit viaţa viitorului lor”.

 

Fiul lui Alexandru Iancu, jude sătesc şi paznic al pădurilor fiscului şi al Mariei Gligor şi cel ce se considera nepot al marelui Horea, antemergătorul său din 1784 în lumea moţilor şi-a dovedit din tinereţe ataşamentul pentru ideile înnoitoare şi ura faţă de sistemul rânduielilor feudale, faţă de asuprirea naţiunii sale. „Tată! - spunea el lui Alexandru Iancu - nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui?” Tot el, asistând la dezbaterile Dietei de la Cluj şi constatând lipsa oricărei perspective de îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii transilvănene, a rostit cuvintele memorabile care aveau să-i devină un adevărat îndreptar: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.

 

După terminarea studiilor în drept şi filosofie, Avram Iancu, alături de alţi tineri jurişti români şi-a desăvârşit practica de avocat printre „canceliştii” Tabulei Regeşti (Curtea de Apel) din Târgu Mureş. Acolo a desfăşurat o intensă activitate politică, dezbătând îndelung cu colegii români şi maghiari problemele în faţa cărora se găsea Transilvania, îndeosebi după ce flăcările revoluţiei burgheze izbucniseră în Franţa şi Italia. În a doua jumătate a lunii martie 1848, perioadă de plină efervescenţă revoluţionară, Iancu, deși a semnat memoriul revoluţionarilor întocmit de colegii săi de la Curtea de Apel de la Târgu Mureș, dar cerând răspicat „desfiinţarea robotelor, fără despăgubire sau moarte”. Refuzul recunoaşterii drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni şi intenţia de a se trece la înfăptuirea unei uniuni forţate a Transilvaniei cu Ungaria au complicat raporturile „canceliştilor” români din Târgu Mureş cu colegii lor maghiari.

 

Iancu a plecat în Apuseni, fiind apoi prezent la începutul lunii aprilie la Blaj, unde a avut loc prima consfătuire a fruntaşilor revoluţionari români. Tânărul de 24 de ani se bucura de popularitate în rândul compatrioţilor săi, pe care-i îndemna ca, odată cu lupta pentru înlăturarea rânduielilor feudale, să aibă „curajul întru apărarea cauzei naţionale”. A cutreierat neobosit Munţii Apuseni, pregătind Adunarea de la Blaj din 30 aprilie, la care a participat împreună cu Ioan Buteanu. În fruntea câtorva zeci de mii de moţi, s-a reîntors la Blaj, la măreaţa adunare din 2-4/14-16 mai. Iancu era acum binecunoscut, se bucura de autoritate în rândul mulţimii şi i-a revenit sarcina de a organiza poporul în cete şi prin aceasta de a-i înzeci forţele. „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, scria Alecu Russo, martor moldovean al evenimentului, cuvintele Iancului: „suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari...”.

 

În mod firesc, Iancu a fost ales membru al Comitetului Naţional Român. „Nici nu se ştie din istorie – remarca un biograf al său – ca un popor sau vreo oaste să fi dăruit pe povăţuitorul său cu atâta încredere şi cu o aşa sinceră alipire cum au dăruit muntenii pe Iancu”. După Adunarea de la Blaj şi mai ales după ce dorinţele româneşti au fost nesocotite, Avram Iancu a desfăşurat o susţinută activitate de pregătire politică a moţilor. El a căutat să obţină din partea autorităţilor rezolvarea echitabilă a problemelor care se acumulaseră de-a lungul anilor şi care fuseseră puse din nou la ordinea zilei de către revoluţia aflată în plină desfăşurare. Repetatele brutalităţi la adresa ţărănimii române şi mai ales masacrul de la Mihalţ de la începutul lunii iunie 1848 căruia îi cad victime numeroşi iobagi români, l-au convins pe Iancu şi pe ceilalți fruntaşi revoluţionari că era necesară şi pregătirea militară a moţilor. Acestora, tânărul fruntaş revoluţionar le-a spus cu prilejul târgului de la Câmpeni: „Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasele!”.

 

În acea perioadă, așa cum remarca un reprezentant al autorităților, „Avram Iancu stăpâneşte deplin poporul din acest ţinut, care i se supune orbeşte”. La chemarea lui a avut loc „o demonstraţie generală în munte” şi întreaga zonă a Munţilor Apuseni a început să se transforme într-un uriaş câmp de luptă. Conflictele de ordin social, care au opus pe iobagii români - majoritatea populaţiei Transilvaniei – nobililor maghiari, ca şi încercarea conducătorilor revoluţiei maghiare de a realiza în mod arbitrar unirea Transilvaniei cu Ungaria au sfârşit prin a aduce cele două revoluţii, cea română şi cea maghiară, într-un tragic conflict, în loc să se sprijine reciproc. Într-o atmosferă de mare încordare politică, s-a desfăşurat la Blaj, în septembrie 1848, o nouă adunare, la care participanţii au venit înarmaţi, întrucât în numeroase localităţi din Transilvania revoluţionarii români fuseseră atacaţi de reacţiunea feudală, care se împotrivea cererilor lor legitime. La aceasta s-a adăugat împrejurarea nefericită că unii fruntaşi ai revoluţiei maghiare nu au înţeles că trebuia rezolvată şi problema naţională, recunoscându-se drepturile românilor din Transilvania. Pentru ei „Unio Trium Nationum” încă le bântuia mintea și spiritul. „Pretenţiile noastre sunt sfinte. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ” declara Avram Iancu zecilor de mii de oameni adunați pentru a-l asculta și a-l urma.

 

În situaţia care se crease, el vedea în înarmarea şi lupta mulţimilor calea cea mai sigură pentru obţinerea recunoaşterii drepturilor naţiunii sale. Adunarea românilor transilvăneni a respins uniunea Transilvaniei cu Ungaria și s-a pronunţat pentru înfiinţarea unei gărzi naţionale româneşti şi pentru convocarea unei diete pe baza reprezentării proporţionale a naţionalităţilor. În luna octombrie s-a trecut la organizarea armată a legiunilor româneşti pentru apărarea revendicărilor revoluţionare ale naţiunii. Lui Avram Iancu i-a revenit comanda Legiunii Auraria Gemina, cu centrul la Câmpeni, dar în fapt, autoritatea sa militară s-a întins, în scurt timp, asupra întregii armate populare româneşti. În concepţia organizatorilor săi, această oaste de ţărani avea menirea de a contribui ca Transilvania să devină şi pe plan politico-administrativ ceea ce era în majoritatea ei pe plan etnic: o ţară românească. Ostașii Iancului au fost slab înarmaţi - cu lănci, furci, coase şi doar în mică măsură cu arme de foc şi cu tunuri de cireş, ceea ce nu i-a împiedicat însă să se afirme pe câmpul de luptă ca o forţă de care trebuia să se ţină seama. În paralel cu desfăşurarea acţiunilor militare, avea loc în regiunile controlate de legiunile româneşti constituirea administraţiei româneşti pe baze democratice. Respectându-se proporţia naţională în alegerea dregătorilor prefecturilor din comitatele Zarand, Hunedoara, Alba Inferioară, Cetatea de Baltă, Făgăraş, a fost creată o nouă administraţie. Cu ajutorul ei au început să fie puse în aplicare principalele obiective ale revoluţiei româneşti, pe care miile de moţi erau hotărâţi să le apere cu arma în mână. În fruntea oştenilor săi, Avram Iancu a transformat Munții Apuseni într-o puternică cetate, ducând o luptă de rezistenţă naţională şi afirmând astfel drepturile legitime ale poporului său.

 

Departe de a fi un duşman al altor popoare, Iancu nu a urmărit alte scopuri în afara apărării programului revoluţionar exprimat limpede în adunările de la Blaj. „… Dorim ca fiii aceleiaşi mame să avem acelaşi amic şi inamic cu maghiarii” - spusese el în iunie 1849 în scrisoarea adresată deputatului român Ioan Gozman - Este evident că o satisfacere a justificatelor revendicări româneşti ar fi pus capăt luptelor tragice, dar, în pofida vederilor înaintate ale unor conducători revoluţionari maghiari, printre care Tancsics Mihaly ori Teleki Laszlo, acest scop a fost atins cu mare întârziere – în momentul când deznodământul tragic al revoluţiei nu mai putea fi evitat. Avram Iancu era conştient că vinovaţii principali pentru situaţia creată erau „aristocraţii conservatori care nu voiesc libertatea practicată între naţiunile transilvane”. Avram Iancu caracteriza aceeaşi nobilime drept „vermele care roade şi rădăcina, şi sapă temelia viitorului propriului lor popor”.

 

Timp de peste o jumătate de an, sub conducerea lui Avram Iancu, Munţii Apuseni au devenit inexpugnabili, ostaşii ţărani rezistând şi respingând înverşunatele atacuri lansate împotriva lor. Nicolae Bălcescu, în impresiile sale din timpul vizitei la Avram Iancu, în cetatea Munților Apuseni scria: „În acea vreme, când inima îmi era zdrobită, căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii străini fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o vieaţă românească, înfocată şi puternică”.

 

Principala semnificaţie a rezistenţei din Munţii Apuseni constă în faptul că lupta desfăşurată sub îndrumarea lui Iancu a devenit simbolul rezistenţei unui întreg popor, Iancu însuşi înţelegând că el nu reprezenta numai pe românii transilvăneni, ci întreaga naţiune română. De aceea, în ianuarie 1849 a avut loc la Zlatna o consfătuire pentru a se dezbate „soarta naţiunii române” la care au luat parte exilaţii revoluţionari din Ţara Românească, moldoveanul Ionescu de la Brad şi, desigur, comandanţii oastei moţeşti. Contactele pe care Avram Iancu le-a avut cu tinerii revoluţionari munteni, dintre care unii au luptat alături de el ca tribuni, lungile sale convorbiri din vara anului 1849 cu Nicolae Bălcescu, l-au făcut să înţeleagă mai bine larga perspectivă naţională în care se încadra rezistenţa românilor din Munţii Apuseni, precum şi necesitatea de a găsi modalităţi de armonizare a intereselor revoluţiei române cu cele ale revoluţiei maghiare şi de a acţiona cu forţe unite împotriva reacţiunii.

 

În ceea ce-l privea pe Avram Iancu, el fusese partizanul luptei comune cu poporul maghiar pentru libertate, dar neînţelegerea problemei naţionale de către guvernul revoluţionar maghiar a împiedicat această luptă comună. „Libertate, egalitate, frăţietate” – definea el ţelurile celor pe care-i conducea. „Principiile acestea sunt deviza noastră, tezaurul cel mai scump şi obiectul cel mai sfânt.” El considera – şi a scris aceasta la sfârşitul lunii iunie locotenent colonelului Simanffy şi deputatului român Gozman – că tragica înfruntare ce avea loc între cele două revoluţii era nefirească şi totodată inutilă: „între noi şi voi - arăta el - armele niciodată nu pot hotărî”. Dându-şi seama că „un element gigantic” - intervenţia armatelor contrarevoluţionare habsburgice şi ţariste – ameninţa existenţa ambelor revoluţii, el era sigur, totodată, că „maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar”. „Noi suntem oamenii libertăţii – definea el lui Gozman poziţia sa. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele”. Luptând „pentru libertatea noastră cea asuprită” arătând limpede că „răscularea... nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei”, ci având drept pricină „nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile conservatorilor şi aristocraţilor”, Iancu era gata a opri luptele, oferind „fraţilor maghiari” prietenia, cerându-le însă „se se garanteze naţionalitatea, pe temeiul dreptului egal”.

 

Asumându-şi misiunea istorică şi revoluţionară de a împăca cele două tabere, Nicolae Bălcescu a purtat îndelungi şi stăruitoare negocieri cu conducătorii revoluției maghiare. Când Bălceascu şi Bolliac au ajuns la sfârşitul acestor negocieri şi au încheiat „Proiectul de pacificare” era, din nefericire, prea târziu, armatele imperiilor absolutiste fiind pe punctul de a înăbuşi lupta revoluţionară. Dar chiar şi în aceste împrejurări grele, Iancu şi-a dovedit dorinţa sa de conlucrare, ordonând unităţilor sale să înceteze orice luptă împotriva armatei revoluţionare maghiare şi dând acesteia posibilitatea să-şi concentreze eforturile în vederea luptei împotriva trupelor intervenţioniste. Peste veac răsună îndemnul „Craiului munţilor” din iunie 1849: „Firea ne-au aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivând-o şi împreună să gustăm şi să-i sugem dulceaţa fructelor ei”.

 

Avram Iancu a privit cu evidentă rezervă victoria armatelor intervenţioniste. În anii imediat următori revoluţiei, el a luat parte la acţiunea revendicativă a fruntaşilor români transilvăneni, desfăşurând în acelaşi timp o bogată activitate pentru apărarea populaţiei Munţilor Apuseni împotriva numeroaselor abuzuri din partea autorităţilor imperiale. În Transilvania şi la Viena, el s-a considerat şi pe mai departe reprezentantul celor mulţi, a apărat dreptul moţilor, al „adânc jignitul popor al munţilor”. Nu a primit onorurile ce i se cuveneau, cerând ca „mai întâi să se decoreze naţiunea cu împlinirea promisiunilor” şi chiar a avut curajul de a refuza să-l întâlnească pe împărat când acesta a vizitat Apusenii în vara anului 1852. El a şi fost arestat, pentru scurt timp, de către autorităţile habsburgice, „prietenul făţarnic” care profitase de izbânzile sale.

 

Colindând satele Munţilor Apuseni, dezamăgit şi zdruncinat, Iancu se caracteriza acum cu durere: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu e mort”. Dar omul acesta deosebit, care îşi concentrase durerea şi suferinţele în cântecul fluierului său, pe care poporul îl asculta „cu o jale adâncă amestecată cu pietate”, dând impresia, cum îl vedea în 1865 Aron Densușianu, că „sunt figurile din cetatea împietrită din poveste” – deşi acum cu minţile zdruncinate, nu şi-a pierdut niciodată imaginea dimensiunilor personalităţii sale. În 1871, doar cu un an înaintea morţii, el semna încă plin de demnitate „avocat şi general şi prefect al Legiunii Auraria Gemina”.

 

Dar sfârşitul său se apropia. La 10 septembrie 1872, inima lui Iancu a încetat să bată. Trei zile mai târziu, poporul l-a condus pe ultimul drum, el fiind îngropat sub stejarul lui Horea, la Ţebea, cei doi eroi găsindu-se astfel reuniţi simbolic peste veac. „Îl plânge Ardealul, scumpa sa patrie şi poporul român, pentru al cărui nume, libertate şi existenţă a purtat spada română şi a băgat frica şi respect în oasele boierilor”. „Naţiunea întreagă de la mare până la munţi este în doliu” scria în acele zile ziarul „Federaţiunea”. „Eroul nepătat din 1848”, cum îl numea la moartea sa Iosif Vulcan, păstrat şi astăzi în inima şi în amintirea naţiunii, îşi are numele înscris în Cartea de aur a naţiunii române.

 

Avram Iancu, cunoscut și sub numele de „craiul munților” sau „crăișorul nostru”, a fost un revoluționar pasionat și lider al luptei pentru drepturile naționale și sociale ale românilor din Transilvania în timpul Revoluției de la 1848. Născut în 1824 în satul Vidra de Sus din munții Apuseni, Iancu provenea dintr-o familie de moți și a fost influențat de ideile înnoitoare ale vremii și de dorința de a lupta împotriva asupririi naționale și sociale.

 

După absolvirea studiilor în drept și filosofie, Iancu și-a desfășurat activitatea ca avocat și s-a implicat intens în viața politică a Transilvaniei. El a fost unul dintre liderii revoluției românești din 1848, participând la adunările de la Blaj și la organizarea armatei locale pentru apărarea drepturilor naționale și sociale. Sub conducerea sa, Munții Apuseni au devenit un simbol al rezistenței împotriva autorităților opresive.

 

Iancu a încercat să promoveze o colaborare între români și maghiari pentru lupta comună pentru libertate și dreptate, dar conflictele dintre cele două naționalități și intervenția armatelor străine au împiedicat realizarea acestei alianțe. Cu toate acestea, Iancu a rămas un apărător dedicat al cauzei naționale și sociale, refuzând să renunțe la luptă chiar și în fața obstacolelor imense.

 

După înfrângerea revoluției, Iancu a continuat să lupte pentru drepturile românilor din Transilvania și să se opună autorităților habsburgice. El a fost arestat și persecutat, dar nu și-a pierdut demnitatea și hotărârea de a-și apăra poporul și principiile în care credea.

 

Avram Iancu a murit în 1872, fiind plâns și omagiat de întreaga națiune română pentru sacrificiul său și pentru devotamentul său față de libertate și dreptate. Numele său rămâne înscris în istoria și în inima poporului român, ca unul dintre cei mai mari eroi și lideri ai luptei pentru independență și dreptate socială.

 

----------------------------------------

sursa – „Dincolo de orizonturi”, Anul IX, Nr. 17 aprilie 2024










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu