Ion Lazu - Încă o lecție dură...

 

Încă o lecție dură...

 

Mi-au dat-o păunii din Parcul IOR. Ca în fiecare an am pândit zi de zi re-apariția păunilor, într-un spațiu de-acum consacrat, știut de toată lumea.  Și, minune!, pe 23 mai, reapar păunii, vreo 7-8, câțiva ascunși bine sub umbrarul din celălalt capăt al țarcului (acoperit cu plasă din toate părțile...), dar dintre ei, desigur, izbucniseră în fața noastră cei vreo patru-cinci păuni ”de copertă”, toți înfoiați la maximum, rotindu-se, privind mândri și mai ales, mai ales: cu imensele cozi desfășurate, date peste cap, de li se vedea doar pieptul albastru și creasta împărătească, iar în rest numai desfășurarea uimitoarelor cozi, - păuni țipând în felul lor inconfundabil, de răsuna parcul IOR... Lumea puhoi la gard, chinuindu-se să găsească vreo găurică prin gardul de sârmă, prin plasa de sfoară, prin..., numai să-i pozeze iar și iar, la nesfârșit, suprem deliciu ! Eu, printre ei, făcându-mi loc, pozând la nesfârșit cu telefonul meu din antichitatea mobilelor, dar oricum, bucuros nevoie-mare...  Aveam ce să postez pe-al meu blog, câteva zile la rând...  A trebuit să mă desprind până la urmă, să plecăm, însă țipătul păunilor se auzea de la orice distanță, chiar și când am trecut pe sub pod, spre cealaltă jumătate a Lacului (căruia zilnic îi dăm ocol...Mersul pe jos, cel mai bun medicament, nu?...).

 

Nicio mirare că a două zi, tot după amiază, însă poate și mai devreme, căci pasiunea nu știe de orar, m-am prezentat la locul cu pricina din IOR. Însă: niciun țipăt, nimic, de la distanță sau de mai aproape. Ajung la gard și: consternare: niște curci-acolo, ca într-un blestem! Și mi-am amintit că ieri, în vorbă cu oricine voia să mă asculte, spuneam cuiva că anul trecut acești Păuni ni s-au prezentat împreună cu puișorii lor, care nu vor fi avut mai mult de 3-4 săptămâni - și acei puișori cenușii-pistruiați semănau grozav cu puii de curcă. Nici mai mult, nici mai puțin.

 

Acum mă uit: niciun păun înfoiat, dar niciunul! ci toți cu cozile smulse până la ultima pană. Consternat, mă plâng unui vecin de gard. Îmi remarcă: Acele pene de păun se vând la preț foarte bun... deci: mare supărare mare. Ca între timp, și mai târziu, parcă anume spre a-mi amplifica supărarea, să-mi dau seama că păunilor, în noua lor postură, le lipsea nu doar penajul cel somptuos, dar erau complet lipsiți de orice farmec, decăzuți din splendoare!. Nu numai înfoierea le lipsea,  dar le lipsea și țipătul - de parcă teribilul țipăt ar fi provenit din penaj, iar nu din pieptul acestor păsări... Nu tu penaj, dar nu tu nici țipetele - și nimic din ceea ce îi făcuse ieri să se prezinte ca păsări fără seamăn, dintr-o altă lume parcă... Acum sub privirile mele pleoștite  îmi apăreau doar niște biete curci umilite-”plouate”, căutând să smulgă de pe jos, drept consolare, vreun fir de iarbă, ofilită și aceea...

 

Sic transit gloria pavones !

 

Ion Lazu

http://ilazu.blogspot.com/