Mircea Dorin Istrate - Nostalgie întristată (Frumuseți în vers de aur)

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

Frumuseți în vers de aur

 

~*~

Nostalgie întristată

 

Stropi de ploaie, bat în geamuri, răpăindu-mi ne-ncetat,

Ele-s lacrimi pe-a ta urmă, amintindu-mi c-ai plecat

Din a mea îmbrățișare, dintr-o gară întristată,

Și de-atunci te-aștept într-una, să vii iară c-altădată ,

Într-o altă vară caldă, în alt an care-o să vină,

Să-ndulcim a noastre simțuri într-o patimă divină.

*

Câte veri trecut-au Doamne de atunci, pierdut-am șirul,

Amăgindu-mă c-o șoaptă, ce-o purta pe-aripi zefirul,

Că  veni-vei iar, odată, și-om fi veșnic împreună

Colindând prin  lunci și crânguri, tot ținându-ne de mână,

Și așa vom duce-o-ntr-una ca-ntr-un Rai dumnezeiesc,

Ici în huma lumii noastre, din-tinatul pământesc.

 

De atunci aștept într-una pașii tăi să vină iară,

Pe cea uliță-nierbată, spre portiță, unde-n seară

Să ne vindem pe săruturi toate stelele din cer

Și de-o fi  să nu ne-ajungă, pe-așteptate să mai cer,

Și în miez adânc de noapte, pe  o brazdă de mohor

Să visăm un vis ferice într-o lacrimă de dor.

**

Tu nu vii, că ești de-acuma, ca și mine, întomnată,

Ne-a trecut a noastră vară, clipă dulce, fermecată,

De acum, cât mai avea-vom, o vom ține-n amintire

Ca cel Rai al tinereții, numai miere și iubire,

Ce îmi sta-va-n a mea minte într-o țandără de gând,

Ce-o trezesc în mare taină, în visate nopți la rând.

 

***

 

Visând la vremi de altădată

 

Ți-oi face cuib de vis, pe-un ram de-alun

Să-ți fie somnul nopții lin și bun,

C-apoi cu drag în visu-ți mă primește,

Și ține-mă acolo-mpărătește.

 

Mă poartă prin iubirea-nmugurită

De simțurile noastre-atunci dorită,

Și ține-mă de mână prin poiene

Să-ți văd la ochi înlăcrimate gene.

 

Și sub corola pomilor în floare

Alintă-mă în strânsă-mbrățișare,

Să vrem să veșnicim așa-mpreună

Până-n clipa noastră cea din urmă.

*

Când dorul meu molatic te-o cuprinde,

În brațe tremurânde te-oi cuprinde

Și-om sta în clipa ceea-adevărată

În Rai ceresc, cum n-am mai fost vre-odată.

**

De la iubirea ceea de dântâi

Mă-nfiorez și-acum până-n călcâi,

Când văd cu ochii minții cum odată

Trăit-am o iubire-adevărată,

 

Ce-o mai păstrez și-acum ca sfântă taină,

Ascunsă într-o lacrimă sub geană.

 

***

 

De ce-ai plecat ?

 

Se trece ziua în răcoare,

E toamnă iar, și a brumat,

Eu căt răspuns la o-ntrebare,

Unde te-ai dus? De ce-ai plecat?

 

Eram doi tineri fericiți

Trăind un dulce-nfiorat,

De ceruri parcă ocrotiți,

Unde te-ai dus? De ce-ai plecat?

 

Uitat-ai sărutări fierbinți

Și câte toate ne-am jurat,

C-om fi mereu nedespărțiți?

De ce te-ai dus? Unde-ai plecat?

 

Mi-e sufletul de-acum pustiu,

Și fi-va veșnic întristat,

Te mai aștept, deși eu știu

Că n-ai să vii,  dac-ai plecat.

*

Am adunat toamne târzii,

Cu care-ncet m-am îmbrumat,

Te mai aștept încă să vii

Din clipa-n care, ai plecat.

**

O, cum mai încă îmi doresc

N-apoi o clipă doar să vii,

Să fim ca-n Rai dumnezeiesc,

De ce-ai plecat? De ce nu-mi vii?

***

Trecut-a vara și de-acum

Cărarea noastră s-a-mbrumat,

Viața își vede de-al său drum,

Tu suflet drag, unde-ai plecat?

 

În urma ta, tu ai lăsat

Amar, tristeți și-un suflet gol,

Ca un priveghi înlăcrimat,

Cocor plecat... cu-n ultim stol.

 

***

 

Melancolica visare

 

Până mai credeți c-o ză vină

În seri târzii Moș Nicolaie,

Ca la copiii fără vină

Mai pe ninsoare, mai pe ploaie,

Vă pună-n încălâțări bomboane

Și ciocolăți la fiecare,

Și portocale și banane,

Și-o nuielășă de-ndreptare,

 

Iar  Moș Crăciun vă-mpodobească

Un brad frumos precum un mire,

Veți fi-n trăirea cea  lumească,

Copii  gustând...dumnezeire.

*

Și de-auziți pe sub ferestre

Cum vă colindă prichindei,

Al vostru suflet fericește

În Rai ceresc, cu îngerei.

 

Iar de s-or cerne c-altădată,

Ninsori ca-nvechile povești,

Trăiți  un vis ce nu se gată

Din timpuri vechi, împărătești,

Și curăți-s-o al vost’ suflet,

De căte-n lume-aveți păcate,

Al vostru chipul vă va fi un zâmbet,

Sub gene-n vis... înlăcrimate.

*

Lăsați-vă mințiți de  gândul

Născut  pe-a visului aripă,

Ce-o sta cuprins într-o clipă,

În timpul ăst’ ...înseninându-l.

 

***

 

Iertare, Moș Crăciune

 

Ne iartă Moș Crăciune, că am uitat de tine,

De dulcea-nfiorare ce-odată ne-o dădeai,

Când fost-am copilandrii cei făcători de bine

Ce te-așteptam în taină bomboane să ne dai.

 

Și-atunci, pe lângă bradul frumos împodobit

Cu  lumânări aprinse, mici globuri și beteală,

Ne bucuram cu toții, că bine ai venit

Să ne-ndulcești clipita, cuprinsă în sfială.

 

Și căte-aveai în sacul ce îl cărai în spate:

Mai câte-o mașinuță, o Doamne ce comoară,

Mai câte-o cărticică cu poze colorate,

Mai câte-o turtă dulce  cu-n ciob de oglinjoară,

 

Mai câte-o păpușică la fete-mbujorate,

Mai câte-o nuielușă, așa ca să se știe

Că cele ce greșit-am nu-s chiar de tot uitate,

Și-s musai de-ndreptare în vremea ce-o să vie.

 

Muțeam de-nfiorare uitând să-ți mulțumim,

Dar ne iertai pe dată, că tu ești bun în toate,

De-aceea azi când încă, cea vreme-o amintim

Ne redeștepți simțire din timpuri depărtate.

*

Lăsați să vină Moșul și-n inimile voastre,

Lăsați să vă-nfioare cea vreme  ce-a trecut,

Iar de-ți avea sub gene, în lacrimile voastre

Și-o dulce fierbințeală, nu-i timp încă pierdut.

 

Veți fi pentr-o clipită copii de-odinioară

Ce-așteată ca s-audă un zvon de clopoței,

Ca semn că vine Moșul pe strâmta ulicioră,

C-o sanie-ncărcată cu daruri, dragii mei.

 

***

 

A  fost de-ajuns?

 

A fost de-ajuns atâta cât a fost?

Nu știu de fost-a rău, ori fost-a bine,

De-ar mai fi fost, poate n-avea vreun rost,

Că de atunci încolo, n-a mai fost,

Cu cine să străbat a vieții cale lungă,

Așa ca mai odată cum a fost

Ne fie clipa ceea să ne-ajungă,

S-o tăinuim de-al vostru gând, râtos.

 

Pe unde ești, de valul vieții dusă,

Te mai încearcă visul uneori,

Să mi te-ntorci în vremea ce-a apusă

A tinereții plină de culori?

Și-acolo să fim iară ca odată

Cărăruind poenele cu flori,

În vremea ceea limpede, curată,

Ca doi copii  de mână, în fiori.

 

M-aș bucura să știu că și-al tău gând

La fel c-al meu te-ncearcă uneori,

Să te oprești o clipă așteptând

Să te cuprindă-aceleși dulci fiori,

Ce să-ți alinte-n legănări de vis,

Din simțuri ce erau adevărate,

Clipitele ce vrut-ai înadins,

Să ți le speli în lacrime curate.

**

Cum mi-aș dori în an odat să fie

Un gând la gând, n-aceeași bucurie.

 

***

 

Anii noștri

 

Motto

Îmi stă mereu în lacrima ce doare,

Tristețea clipei ceea, care moare.

 

Nimic nu trec mai repede ca anii,

Când se tocesc întocmai ca și banii,

Nemaiavând valore nici un pic,

Pe lumea asta  fiindu-mi un.... nimic.

*

Îi tot aduni și te mândrești cu ei

În tinerețea plină de scântei,

Apoi o lași mai moale și îmi taci,

Ca-n urma ta rămâie doar ce-mi faci.

 

Iar  cînd la bătrînețe tu-mi ajungi

Se-ncetinesc, și-ți pare că-s prea lungi,

Și-abia aștepți cea ziuă să îți treacă

Să vină alta, treaba să și-o facă.

 

La urmă chiar de tot, nici că-ți mai pasă

Că mâine vine clipa ce te lasă

Să-ți dai și tu obșteasca ta suflare,

Și să te stingi, sfrijită lumânare.

*

Atât e timpul nostru, o clipită

Din veșnicita lumii risipită

În viața trecătoare ce-o trăim,

Ca să-i gustăm ce are, s-o simțim.

 

Și-apoi, din astă lume când ne-om duce,

Când sufletul la ceruri stă să urce,

Pe-obraz s-o scurge-o  lacrimă ce doare,

Ea find tristețea clipei, care moare.

 

***

Poezii din viitorulvolum de versuri

,,Gustat-am mierea dulcilor iubiri,,

(500 poeme)

gata de tipar

 

&&&

 

 

 

Tainele Universului

Aripi de vis

Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

*

Din cerul țintuit cu mii de astre

Se cern în noapte stele căzătoare,

În locul lor, urc visurile noastre

Călătorind prin lumi fără hotare.

 

În cerul țintuit cu giuvaere

Lactee Căi îmi sunt de ne-nțeles,

Trăind în alte timpuri, efemere,

Pe drumuri alte câte și-au ales.

 

Pe cerul țintuit cu-n pumn de stele

Sunt guri de rai și iaduri răsfirate,

Mor lumi bătrâne, alte nasc din ele,

În nesfârșite spații depărtate.

*

Mi-e cerul scânteid de-atâtea stele

Izvorul nesecat de poezie,

Acolo urcă gândurile mele

Când eu visez la ceea ce-o să fie.

 

Iar când înham la caru-mi cai de foc

Și mă rotesc prin lumile celeste,

Cărări în urmă las de busuioc,

Miroase-mi universul ca-n poveste

**

Afară-i noapte, cerul iar mă cheamă

Eu drumăresc prin el cu pas de vis,

Cum mai făcut-am, vraja lui mă-ndeamnă

De-acuma să pornesc cu pas întins,

 

Și să colind pân’ zorii or să vină,

Vecii de timp din spațiul necuprins,

N-apoi s-ajung în astă rece tină

De care pentr-o clipă, m-am desprins.

***

Pe toți ne ține-ncătușați pământul

Să nu scăpăm spre lumi de necuprins,

Dar ne-a rămas la îndemână gândul

La care-i punem aripi largi de vis,

Ca să plecăm spre iad, ori paradis.

 

***

Gândiți numai de am dreptate

 

Ce e mai iute-n astă lume decât a gândului aripă,

Cu el zburăm prin universuri postăți de ceruri într-o clipă,

Putem a trece-un roi de stele, ori văi ce izvorăsc Genuni,

Câmpii de stele lucitoare, grădini cu aștrii, ce-s minuni.

 

Noi credem gândul că străbate de jur-prejur tot universul,

Că-n fulgerarea lui de-o clipă e-n depărtări de ne-nțelesuri,

Dar nu uitați, că toate astea-s închise în a noastră MINTE,

Și-acolo-s cele universuri, în gândul cela ce ne minte.

 

Acolo-i dară Necuprinsul, ca și nimicul cela care

Suntem noi înșine pornitul pe nesfârșita cea cărare,

Acolo-i Visul și Speranță, Măritul, Frică cea Iertare,

Iubirea, Ura, Deznădejdea, Urâtul și Frumosul care

Înviorează cea ființă și mi-o ridică în avânt,

Ori mi-o îngroapă în Durerea care ne duce în mormânt.

 

O mână, un picior, ori ochiul, urechea cea cu care-aude

Sunt ale sale ajutoare cu ce putem fi orișiunde,

Iar corpul cu a sale toate, de MINTEA ascultă zi și noapte,

Ea e REGINĂ-ntr-un imperiu, ce nici gândiți ce multe poate.

*

Vă țineți MINTEA sănătoasă, n-o-mpovărați cu negre gânduri,

Că de acolo vine boala și-apoi nevoi tot rânduri, rânduri,

Visați frumos și cu plăcere, iubiți-mi totul prin iertat

Și-atunci veți fi lângă REGINĂ, cât veți trăi, un ÎMPĂRAT.

 

***

 

Nașterea lumilor

Când din adormit repaos, mut ca borta de mormânt,

Despicându-se nimicul, într-o lungă fulgerare,

O lumină orbitoare şi-a luat atunci avânt

Cuprinzând tot  necuprinsul, în rotundul dumisale,

 

A venit apoi în urmă-i muget lung,  fără oprire,

Izvorât din grea  genune, răscolind nemărginitul

Şi-n secunda următoare s-a născut în zvârcolire

Timpul, spaţiul  şi atomul, veşnicia, infinitul.

 

Din lumină cea fierbinte, adunând de-acum trecut,

Nori de praf îmi umplu golul răsucindu-se în valuri,

Iadul este peste toate făcând lumii început,

Şi-mpingând nemărginirea, spre vremelnicele-i maluri.

 

Din vârtejuri nesfârşite universuri se încheagă,

Se ciocnesc, se strîng de-olaltă, se despart şi se aşează,

Se frământă pentr-o vreme, se unesc, mi se dezleagă,

Plămâdinduse-n mişcare, mor în chinuri, se crează.

 

Apoi noaptea mi se lasă peste tot şi peste toate

Şi o linişte de moarte peste ceruri mi se-ntinde,

Viaţa-şi toarce începuturi prin cotloane, unde poate

Şi pe unde la răspântii, câte-un soare se aprinde.

*

Noi, abia acum la urmă, în clipita din-nainte

Ochi făcut-am pe-astă humă ce ni-i casă de pripas,

Suntem încă în pruncie şi visăm frumos, cuminte,

La ce-o fi cândva, odată, când vom face primul pas

 

Trecând hăul către lumea ce de ceilalţi ne separă

Ce îşi au cuibar în stele, colo-n lumile de sus,

Ca Icari suntem acuma, având aripe de ceară,

Dar visăm la vremea-n care, vom avea ceva de spus.

*

E o seară înstelată, cu luceferi mii în noapte,

Ce lucesc în scânteiere cufundândumă-n  visare,

Jur-prejuru-mi licuricii, pâlpâind îmi cheamă-n şoapte

De pe boltă cei luceferi, să le de-a, o sărutare.

 

Licurici în cer şi-n iarbă, eu la mijloc, gânditorul,

Descâlcesc în a mea minte, mersul lumilor pe sus,

Poate ştiu de-acum trecutul, dar cum fi-va viitorul

N-am habar, că încă nimeni taina asta, nu ne-a spus.

 

***

 

La gheizerul lumii

 

Lumina țâșnește din GHEIZERU LUMII

Și-ntâia secundă se pune-n mișcare,

SĂMÂNȚA VIEȚII E-N PULBEREA HUMII

Dormindu-și trezirea în lung-așteptare.

 

Pornită-i LUMINA din ARCUL GENUNII

Să spargă în țăndări orbescu-ntuneric,

Să fulgere-n goană spre marginea lumii

Prin spațiu pustiu și eteric.

 

Din prima clipită, născutu-sa TIMPUL,

Din prima zvâgnire cel SPAȚIU-nfinit,

Dintâiul ATOM născutu-sa stupul

De ASTRE și STELE, plecate-n roit.

 

Apoi, într-o vreme, nicicând presimțită,

Nici nu știm pe unde, ivittu-sa VIAȚĂ,

Mereu înnădită, mereu renoită,

Subțire și scurtă, ca firul de ață.

*

Se scurs-au milenii ca bobi de nisipuri

Pe-aici, prin al nostru ungher tăinuit,

Și-n huma aceasta c-o mie de chipuri,

Cel sâmbur de viață și-aici a-nflorit.

 

Trecuți prin milemii, urmași de jivină,

Adamul și-o Evă culcuș și-au găsit,

Aicea pe bobul acesta de tină,

Și-aicea de-atuncea își fac împlinit.

 

Eu încă la dânși-s urmaș de urmaș,

Ce-n treceri de timpuri, cu-n pic de noroc,

Am prins rădăcină aicea și-mi las

O urmă adâncă-n sfințitul meu loc.

**

Adesea în noapte, privesc în tăcere

Câmpia de stele lucind la zenit,

Și gândul mă poartă ‘napoi printre ele,

Să-ncerce să afle, DE UNNDE-AM VENIT.

*

Cândva, mai pe urmă, eu însumi m-oi duce

Prin roiuri de stele spre-al meu ÎNCEPUT

La gheizerul lumii, izvor de răscruce,

Să-mi căt începutul, în cela TRECUT.

 

***

 

Născutu-s-a o nouă stea

 

Aseară, într-o scânteiere, pe bolta cea de necuprins,

O stea din larga depărtare, într-o clipită s-a aprins,

Venit-a din adâncul lumii a ei lucire de lumină,

Ne spună că de-acum încolo, un timp cu noi va fi vecină.

 

Ea a mijit pe cerul lumii, de mii de ani, sau mai de mult,

Sau poate-acolo-i pironită din vremi bătrâne, di-nceput,

Ori poate chiar și-a stins sclipirea în locul ei din infinit,

Dar raza ei abia acuma, noi am văzut-o-n licărit.

 

Va strălucii în nopți cu lună, fărâme lungi de veșnicii

Pe mincinoasa noastră boltă, unde atâtea mii și mii

De alte astre tot pierit-au, sau de abia mi s-au născut,

Dar raza lor pe bolta noastră, străluce încă mai de mult.

 

Tot ce vedem în adâncimea nemărginitului străfund,

A viețuit cu mult în urmă, în vremi de-acuma ce-au trecut,

Poate-i un hău în locul cela, sau a puit un roi de astre,

Ce peste alte mii de veacuri luci-va iar vederii noastre.

*

Cerescul nopților cu lună, mereu ne-ndeamnă la visare,

Ademenindu-ne cu taine și cu himere-nșelătoare,

Deși noi știm că hăul lumii, acum cu gândul l-om străbate

Și-abia apoi cărări prin dânsul, ne-om face-ncet, tot mai departe.

**

Priviți-mi dară steau care, abia a răsărit de-acum,

Va sta pe cerul nopții noastre lucind cărarea ei de drum,

Deși în locu-i de născare, poate-i un gol acum lărgit,

Că ea făcutu-s-a lumină, călătorind prin infinit.

 

***

Între două veșnicii

 

Întrebatu-v-ați vreodată

Ce e VIAȚA ce ni-i dată?

CLIPĂ-i de nevolnicii

Între două veșnicii.

Una-i, cea de ÎNCEPUTURI,

Cu GENUNI ce zac în luturi,

Frământată, răscolită,

Când fierbinte, când răcită,

Când cu viață, când cu moarte

Cu nimicuri, cu de toate

Și-alta-i, de la noi ’nainte

Nesfârșite vieți, ce-n minte

Nici n-au loc la numărare

Pe a timpului cărare.

 

Noi, la mijloc, între ele,

VIEȚI DIN PULBERE DE STELE

Mici nimicuri, GÂNDITOARE

Clipe scurte, trecătoare,

Ce de-abia dacă-nțelegem

Ce din lume să alegem,

Ce e dincolo de stele,

Și-n întinsul dintre ele,

Cât mai e până departe,

De ce vremi avea-vom parte,

Până unde vom ajunge,

Viața asta, când se FRÂNGE

 

Deci, vedeți, că-n BOB DE MINTE

Visător, curat, cuminte,

Mi se leagă și dezleagă

Taina lumilor întreagă,

Are noimă, are sens,

Are-n dânsa înțeles?.

 

Și-ntr-o țandără de GÂND

Îmi cuprinde, rând pe rând,

Tina noastră și cerescul,

Taina vieții, omenescul,

Timpul, spațiul, universul,

TOTUL LUMII, ÎNȚELESUL

 

***

Nesfârșitul timp

Toți ne spun că TIMPUL trece,

Eu vă spun, că nicidecum,

Îmbătați cu apă rece

Nu vedem acuma cum

Timpul STĂ, ca noi TRECEM,

De la naștere la moarte,

Toți PRIN EL, să ne petrecem

Viața clipei, ce s-o poarte

Împlacabil, spre sfârșit.

 

De te uiți la o pendulă

Minutarul îți arată

Timpul TĂU, cu-a ta măsură,

Dar VECIA, niciodată,

Fiindcă ea cu-a ta clipită

Incontinuu se ADAPĂ,

Și, așa tu-i dai VALOARE

Prin clipta care-ți moare,

Înșirată ca pe ață

Tu din tine, îi DAȚI viață.

 

De când ești pe astă lume,

Trecătoarele-ți CLIPITE,

De sunt rele, de sunt bune

Mergătoare înainte,

Îți sunt PAȘII tăi spre MOARTE,

Iar când lași acestă lume

Din nimic, te faci VECIE.

Nu degeaba ni se spune

Că lăsăm cea lume vie

Prefăcândune-n LUMINĂ,

Până lumea o să țină.

 

Timpul dară se HRĂNEȘTE

Cu CLIPITA ce ne-a dat,

Doar așa el îmi SPOREȘTE

Și se face împărat

Peste tot și peste toate

Ce-s în largul infinit,

 

Tu, acuma îmi socoate,

Că deși îmi ești nimic,

Tu, ești viața LUI întreagă

Ce o dai, ca el să fie

Cel STĂPÂN, pe lumea largă

Iar tu ești, a lui sclavie.

 

***

 

Poezii din viitorul volum de versuri intitulat

,,Tainele Universului,,

(158 poeme)

gata de tipar