vineri, 31 mai 2024

Mircea Dorin Istrate - Craiul munților (Poezii pentru sâmbăta seara)

 



Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

 

~*~

 

Craiul munților

motto

Avrămuțul ni-i icoană, însfințind al nost’ Ardeal,

Unde candelă-i aprinsă în biserica din deal,

Așteptându-l vină iară cum făcut-a mai odată,

Să ne-orânduie cea viață, fie dreaptă și curată.

 

Craiul munților de piatră, moțul Iancu, cel iubit,

De toți cei ce pe-astă vatră, închinați și-n preasmerit,

Cer iertare la Măritul pentru dragul lor erou,

Ce-i icoană-n a lor suflet, pe altarul dumnealor.

 

Vidra-i face-nchinăciune, că acolo s-a născut,

Țebea-i face iertăciune, că-i vecie-n al ei lut,

Iar Ardealul-i pic-o boabă de-a sa lacrimă curată,

Și-o lumină îi aprinde pentru viața lui ce-a dreaptă,

 

Ce și-a dat-o țării vamă pentru sfânta libertate,

Pentru toți aceia care jinduiau după dreptate,

Pentru biet românul care viața toată-nnevoit

Și-atrăit amărăciunea locului ce l-a iubit.

*

Două veacuri îmi trecură, de când el, pe astă vatră

A văzut lumina zilei colo-n munții lui de piatră,

Și-a lui suflet și-a s-a viață ni-i exemplu de urmat

De vom vrea ca-l nostru nume fie veșnic lăudat.

 

Azi, trăim sub a sa umbră în Ardealu-i de credință

Unde el, eroul nostru-i veghetoarea cea troiță,

De gândire, conștiință, de credința cea cerească,

De cum trebuie să fie vița noastră, românescă.

**

Dormi în pace Avrămuțe, că o fi și-a noastră vrere

Să scăpăm de-nevoire, de necazuri și durere,

Când, găsi-vom înc-odată, ardelean ca tine fie

Să înșiruie în umra-i, necăjiții pe-astă glie,

 

Și cu ei, cum tu făcut-ai, vreie iară libertate,

Și la toți, la fiecare însfințita cea dreptate

Să ne-adune laolată, într-o sfântă zi de mai,

Și ca tine el ne spuie, îndemnându-ne ,,NO, HAI !,,

 

***

 

 

 

În ruga Iancului

 

De-ţi vedea în DUNGA zării

Om trecând în pas uşor,

Îmbrăcat în UMBRA serii

Către drumul spre izvor,

 

Şi-o avea la dânsul FLUIER

Într-o STRAIȚĂ peticită,

Tot vorbind de unul singur

Despre viaţa chinuită

 

A acelora ce încă

VIEȚUIESC în Apuseni,

Unde soarta tot încurcă

Viaţa lor de PĂMÂNTENI,

 

Voi să ştiţi că ăla-i IANCU,

AVRĂMUȚUL nostru drag,

RĂTĂCIND de-acum săracul

Prin ARDEAL, ca un pribeag.

*

S-a SCULAT din somnu-i veşnic

VADĂ ce-i prin astă ţară,

De românul încă-i VREDNIC,

Ori tot duce viaţă-amară.

 

ÎNTRISTAT şi-n mare grabă

De cît încă a văzut,

JELUIT se tot întreabă

-Doamne, DARĂ ce-am făcut

 

De ne-ai PUS s-avem în soartă

Mult AMAR, necaz, robie

Şi SPERANȚA ce-i plecată

Într-o lungă PRIBEGIE.

 

Nu-i destul cât eu plătit-am

Pentru dragostea de ţară?

Nu-i destul cît eu mâncat-am

Pâinea  jertfei cea amară?

 

Nu-i DESTUL cât zilnicit-am

Ca speranţa să nu MOARĂ?

Nu-i destul cât ÎNDURAT-am

Ce-a mai josnică OCARĂ?

 

LASĂ Doamne, ţara, neamul

Cum a fost la ÎNCEPUT,

Când aicea era RAIUL

Lumii-n care-am ÎNCĂPUT.

 

Prea ne-ai DAT la bogăţie

Şi cu toate ai UMPLUT

Ţara, care-ai vrut să fie

Ce nicicând nu s-a văzut.

 

De-asta ne-au CĂLCAT întruna

Şi vecinii şi străinii

De îmi PLÂNGE veşnic muma

Că RĂRITU-s-au copiii

 

Tot luptând să ȚINĂ ţara,

Neamul, datina, moşia,

Ca mereu, a câta oară

Să-şi arate VREDNICIA.

 

Lasă Doamne, PIC de vreme

Să se-ADUNE dară neamul,

Că doar vezi cum iară GEME

Că-l apasă greu AMARUL.

 

IA-MĂ de mă vrei pe mine

Şi îmi dă să DUC în spate,

RĂUL tot ce se cuvine,

Numai IARTĂ-l de păcate.

 

Dă-i şi lui, să-şi ȚINĂ locul

Doar un STROP de bucurie,

Şi ÎMPRĂȘTIE norocul

Peste NOI mai des să vie.

 

Eu CHEZAȘ mă pun, Mărite

Pentru el, POPORUL meu,

Că e bun, cinstit, cuminte

Şi-NVĂȚAT cu ce-i mai greu.

**

Asta spuse Iancu-n RUGA

Ce-NĂLȚAT-a către cer,

Învăţat de-acum cu lunga

PĂTIMIRII-n foc şi-n ger.

***

De-l VEDEȚI cumva spre seară

Printr-o MARGINE de zare,

SĂRUTAȚI-i urma care,

A  făcut prin noi, CĂRARARE.

 

***

 

 

 

Veniți la Țebea noastră-nlăcrimată

 

Veniți la Țebea noastră-NLĂCRIMATĂ

Acolo unde-n UMBRĂ de gorun,

A Iancului vecie NEUITATĂ

ÎMBĂRBĂTEAZĂ suflet de român.

 

Veniți să-i CEREM Iancului IERTARE

Că nu mai suntem BRAȚUL lui armat,

Că RISIPIȚI pe-a vântului cărare

Ne-am ÎNDULCIT cu toții la păcat.

 

Că sufletui ni-i STERP, voința moale,

Că n-are CINE fie-ne în frunte,

Că VIEȚILE-s sărace, triste, goale,

C-a noastre VISE-s rare și mărunte.

 

Că nu mai este DRAGOSTE de țară

Iar CUGETU-i înfrânt și pus pe scut,

Că BANUL doar ridică și coboară

Iar CINSTEA-i pusă iarăși sub papuc.

 

***

AUZI-NE tu Iancule de-acuma

Și vino de-NTĂREȘTE brațul nost’,

SPERANȚĂ pune-n noi, cum face muma,

Că altfel viața noastră-i fără ROST

 

***

Poezii din volumul în curs de apariție

,,Duhul Iancului,,

 

*

 

 

 

Amor prohibit

 

Pe spuza de iubire, ce încă mai păstreză

Căldura desfătată a crudului amor,

O lacrimă născută din mintea încă treză

Îmi stinge-n calde picuri, sublimul celui dor.

 

În urma lui rămâne, ca-n mângâieri de vînt,

Parfumul din plăcerea iubirii vinovate,

L-om pune ca pe-o taină în umbra unui gând

Să-nfioreze clipe, în zile-nsingurate.

 

Aminte să ne-aducă de vraja fermecată

Prelinsă în păcatul nebunelor iubiri,

Când fierbinţeli de trupuri şi geana sărutată

Aprinsu-ne-a simţirea divinelor trăiri.

 

Când nevăzuţi de lune, în cuibul fericirii

A visului dulceaţă ’nălţatu-ne-a-n ceresc,

Când în robia clipei plăcerile iubirii

Ne fermecau păcatul, făcându-l îngeresc,

 

Când osteniţi de trudă, cu sufletul o rană

Ne moleşea căldura topindu-ne-n pieire,

Cerşeam în rugi la Domnul ne ierte-n mare taină,

Iar mîine de greşi-vom, ne facă izbăvire.

 

***

 

 

 

Ce să-ți fac

 

Fă Mărite Doamne, luna-n luminiş

Să mi-o-ascundă-n taină noaptea-ntunecoasă,

Ca să fur săruturi multe pe furiş

De la-mea iubită, dulce şi sfioasă.

 

Şi mai stinge-mi Doamne stelele din noapte

Numai doi luceferi lasă-mi să clipească,

Eu, i-oi spune-n taină vorbe dulci în şoapte,

Ea, înfiorată mult să mă iubească.

 

Pat îi fac din floare, iar din cimbrişor

Pernă-nmirersmată pentru vise ‘nalte,

Aibe-n legănare somnul cel uşor

Ce să-i îndulcească visele în noapte.

 

Mai apoi spre ziuă, cum e rânduit,

Noaptea ne topească în a ei uitare,

Să rămână-n vreme pusă la-nvechit

Clipa ce-am trăit-o, dulce desfătare.

*

Când vor trece anii risipiţi prin lume

De voi fi vre-odată într-un crâng cu flori,

Mi-oi aduce-aminte clipele nebune

Petrecute-n noaptea ce-a cu luna-n nori.

 

***

 

 

 

Pașii tăi

 

Pașii care mângâiat-au tăinuita cea cărare,

Astăzi nu mai calcă dânși iarba-naltă, foșnitoare,

Ce-a fost martoră la toate îndulcitele păcate,

Ce-s știute și nespuse, bob cu bob, de sfânta noapte.

 

Alte drumuri îmi bat dânși, alte locuri  azi îmi calcă,

Au uitat de cea cărare, de pletoasa noastră salcă,

De poiana adumbrită și de poala de pădure,

Ascunziș pentru săruturi la cules de fragi și mure.

 

Și de via arămită în amiaza unei toamne,

De pomiștea-mbietoare cu mirosul ei de poame

Și de toate ce călcat-au în a tinereții vreme

Când,  el, ingerul iubirii, a dorit să ne însemne.

 

Cum aș vrea mai calce-odată pașii noștri urma care

Prin cotloanele vieții fost-a clipă trecătoare,

Aș opri-o și ne-am ține-o în uitare o vecie,

Restul da-vom cui dorește, facă-și mare bogăție.

*

Azi, cărarea vieții noastre e de-acuma îmbrumată,

Noaptea, în bătaia lunii pare toate înstelată,

Cum ar vrea s-onfioreze niște pași de-ndrăgostiți,

Clipă fac-o urcătoare către raiul plin cu sfinți.

 

Dar nu vin ca altădată pașii ceia așteptați

Să-nfioare iarba moale, celor la iubire dați,

Timpul înierba-va-ncetul, tăinuita cea cărare,

Lăsând codrului s-aștearnă, peste ea, lunga uitare.

 

***

 

 

 

Și-atunci era o vară

 

Și-atunci era o vară, când noi ne-am cunoscut

În vremea tinereții, aceea, de demult,

Când tu erai codană înmugurită-n dor,

Iar eu un mânz sălbatic ce mă visam că zbor.

 

Fierbinte era vara, în fierbințeli și noi

Trăit-am în visarea dulceții buzei moi

Și-a lacrimii curate și-a clipei fericite

Și-atâtor jurăminte din inimă pornite.

 

De aur era vremea atunci în pământesc,

Iar noi, uitând de lume, eram în Rai ceresc

Plecați de bună voie prin lumile de sus,

Cărăruind vecia de ochiul lumii-ascuns.

 

O! câtă vamă dat-am acelei vremi de vis

Cât ne-a ținut în palma-i vrăjitul paradis,

Erau atuncea toate dulceți de miere-lapte

Trăite în visare în nedormită noapte.

*

Prea repede plecat-a nebuna ceea lume

Lăsând în al ‘nost suflet, adânci, neșterse urme,

Ce sta-vor tăinuite în țandără de gând,

Înfiorând visarea în nopți, tot rând la rând.

**

Era de mult o vară în timpul ce-a trecut,

Când noi, aleșii sorții, atunci ne-am cunoscut,

Iar vraja ei rămâne-o o taină pe vecie,

Ne lăcrimeze clipa ce-acuma e, târzie.

 

 

***

 

 

 

Primele iubiri

 

Iubirile sunt clipe de plăcere

Ce-nfiorează simțurile toate,

Născute-s  din preaplin și din durere,

Din vise ce-nstelează bolta-n noapte.

 

Ele se nasc ades dintr-o privire,

Ce mi te soarbe-ntrânsa ca un hău,

Din licărul acel de fericire

Ce-ți înfioră veșnic visul tău,

 

Ori  dintr-o simplă strângere de mână,

Un prim sărut, o caldă-mbrățișare,

Când tu îți vezi iubita ca pe-o zână,

Iar ea  pe tine rupt, din sfântul soare,

 

Din nopțile adesea  nedormite,

Din nerăbdare lungă și-așteptare,

Din două vorbe magice, șoptite,

Din jurăminte spuse fiecare,

 

Din lacrima ivită din plăcere,

Din visul  urcător până la stele,

Din tot și toate inima ce-ți cere,

Din simțuri ne-nfrânate și rebele.

*

Așa e prima dragoste, curată,

Dorință și îndemn venit din tine,

În toate pură, caldă-adevărată,

Trăind clipita-n frumuseți și-n bine.

 

Ea niciodată-n viață nu se uită

Că e păstrată-n suflet sfântă taină,

E preafrumosul, gândul ce-l sărută,

E leac vindecător la orice rană,

 

E umbra ce îți mângâie simțirea

Și fierbințeala lacrimii curate,

E tot ce are-n sine fericirea,

Divinul unei  clipe-adevărate.

 

***

 

 

 

La poatra ta

 

Când trec și-acum prin fața casei tale,

Mă-nfiorez și pasu-ncetinește

În dreptul porții, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.

 

Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Și gândul mi se umple de tristețe

Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.

 

Ferestra ta nu-i plină de mușcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiță,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Și  casa e cuprinsă-n deasă viță.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aștepți înfiorată la portiță

Și cu peceți de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire și credință.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Și-n universuri fi-vom doar noi doi.

*

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n  poarta casei, îngropate,

Ca să le am când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îți las în taină lacrimile mele,

Să veșnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta, s-o țintuiesc cu stele.

 

 

***

 

 

 

Târguind un roi de stele

 

Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii

Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare

Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii

Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.

 

Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare

Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,

Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,

Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.

 

Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci

Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,

Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci

Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.

*

Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător

I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,

Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor

Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.

*

Doamne, când făcut-ai lumea, te-ai gândit că cele stele

Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?

Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele

Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi m-a îndrăgit?

 

De-i așa, îți vând de grabă toate cerurile Tale

De rămâne-n întuneric universu-ți nesfârșit,

Rătăci-se-va și luna pe știuta ei cărare

Pentru doi copii sfielnici, ce iubirea i-a-ntâlnit.

 

***

 

 

 

Simt c-a trecut pe-aici...

 

Simt c-a trecut pe-aici, demult, odată,

Iubirea mea visând cu capu-n nori,

Ținând de mână-un bobocel de fată

Cu  inima-i cuprinsă de fiori.

 

Văd urma-i pe cărarea înierbată,

Ce-a fost cândva un drum al fericirii,

Spre-o poartă cu luceferi  înstelată

Ce ne-a știut durerile iubirii.

 

Și parc-aud în miez adânc de noapte

Cum ne spuneam curate jurăminte,

Și câte gânduri tăinuite-n șoapte

Din  inimă au fost atunci pornite.

*

Azi  parcă simt o vrajă ce coboară

Pe locul însfințit cu preaiubire,

Făcându-mi iarăși inima ușoară

Și lăcrimând de-atâta fericire.

**

De-acu-i târziu și vremurile-s duse

În țandără de gând, la învechit,

În amintire pusu-le-am ascunse

Să-mi țină de urât în tăinuit.

 

Să-mi fie ca la toți, durere veche,

Din vremuri carea-u fost neprețuite,

Și care încă-s Doamne, nepereche,

Din tot ce-a fos atuncea, înainte.

***

Încetinească-mi pasul pe cărare

Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute,

Și-așa ne prindă clipa de visare

În desfătarea zilelor pierdute,

Și-a tainelor de nimenea știute.

 

***

 

 

 

Așa de-ar fi

 

Nimic n-a fost și nu e, ca timpul cel odată

Când n-aveam grija lumii și-a zilei care  vine,

Când tu pe astă lume erai iubirea-mi toată

Și-n ale tale brațe, era atât de bine.

 

Nu eu, ci lumea toată, întreab-o și-ți va spune

Că doar acele timpuri au fost adevărate,

Venit-au din simțire, din pura cea minune

A tinereții noastre, atunci neîntinate.

 

Primit-am ca răsplată la dorurile mele,

La cele jurăminte ce ți l-am spus în noapte,

Pământu-ntreg și cerul străluminat de stele

Și zile mângăiate ce fost-au miere-lapte,

 

Divinul unei ore cuprins în sărutare

Și clipa despărțirii, visare-mbrățișată,

Iar urma ta trecută prin iarba din cărare

Făcutu-mi-s-a rouă, pe geana-mi lăcrimată.

*

De ce nu lași Tu Doamne, în vârsta cea de aur

Să-mi steie omenetul viață lui întreagă?

În loc de spini pe frunte, cununile de laut

Ți-or măreții ‘nălțatul în lumea asta largă.

 

N-o fi pe lume ură, războaie, pustiire,

Ci-o veșnică iubire de-acum pân’ la apus,

Un rai ar fi pământul cu-a Ta dumnezeire

Aici în humea noastră, ca-n lumile de sus.

 

***

 

 

 

Eternele iubiri

motto

O viorea mi-a spus iubito/ Că iar ai fost pe-a mea cărare,

Iar lacrimă ce n-ai oprit-o/ Deschisu-i-a, gingaşa-i floare

 

Când vii iubito dragă ca să-mi asculţi chemarea,

Aşa cum mai făcut-ai în nopţile-nstelate,

Cu îndulcite şoapte ţi-oi legăna cărarea

Şi candele ţi-oi pune s-o lumineze-n noapte.

 

Cu flori înmiresma-voi şovăitori-ţi paşi

Şi urma-ţi ca o rugă prelinsă pe-a ta cale,

Eu încă săruta-voi cea umbră care-o laşi

Şi-nrăurata iarbă cu lacrimile tale.

 

Cu gândul de vei bate la tăinuita poartă

Smerită, tremurândă şi plină de păcat,

Deschide-ţi-oi eu însumi şi-apoi, plăcerii dată

Chiar raiul cu de toate va fi desferecat.

 

Nimic nu va să fie decât  divin, plăcere,

Fior ce-o să ne ’nalţe spre bolţile cereşti,

Vom umple cu iubire clipita care piere

Şi timpu-n urma noastră va naşte noi poveşti.

 

Prin ceruri nesfârşite vom fi o strălumină

Şi roiuri de luceferi avea-vom la picioare,

Nemărginiri uni-vom cu dragoste deplină

Să ştie infinitul că ea nicicând nu moare.

*

Când vor cânta cocoşii la ceas dintâi de noapte

S-o risipi cea vrajă în zări de preacurat,

Tu vei pleca iubito, eu spune-ţi-oi în şoapte:

Nimic din cea iubire nu fost-a cu păcat.

 

În  urma ta cea noapte va încâlci cărarea

Ştergându-ţi paşii care au umbră de păcat,

Vor trece anotimpuri şi-n taină neuitarea

Va ţine veşnicită clipita-n ferecat.

***

De azi e primăvară şi pe cărarea  noastră

Un câmp de viorele crescut-au din uitare,

Sunt adunate-acolo, în floarea lor albastră

A tale lacrimi toate, rămase pe cărare.

 

Mirosul lor mă-mbată, culoarea lor mă-mbie

Să fac din ele toate un tainic semn de carte,

Eu am să fac mai bine parfum de poezie

Să-nmiresmez iubirea, de care-avut-am parte.

***

 

 

 

Bogatul lumii

 

Motto :

Am ars în jarul vieţii mărunţii noştri ani

Şi-n caldul spuzei încă mai licăre-o speranţă,

Că nu grămezi de aur, averi, putere, bani

Făcut-au bucuria la trecătoarea viaţă.

 

Când nu-mi păzeam averea, iar gândul de mărire

Nici nu-ncolţea în mintea-mi cea jună şi curată,

Când strângerea de mână la-ntâia întâlnire

Mi-a-nfierbântat simţirea mai mult ca niciodată,

 

Atunci eram bogatul averilor în toate

Că eu, măruntul lumii în strânse-mbrăţişări,

Furam din rai clipite, iar stelele din noapte

Le împărţeam cu-o fată, pe calde sărutări.

 

Atunci eram ca nimeni, măritul, împăratul,

Mai liber cum nu-i încă nici pasărea în zbor,

Mai sus pe-a lumii creste, şi-acolo, în înaltul

Trăirilor divine eu mă topeam în dor.

 

Aveam ce n-avea nimeni, nimicul şi speranţa

Că mâine fi-va ziua aceea norocoasă,

Când măsluite zaruri ce le aruncă viaţa

Vor înmii clipite, ce-au fost atunci frumoase.

*

Acuma am de toate și bani și bogăție,

Și-nțelepciune încă și tot ce înc-am vrut,

Dar n-am, ca altădată, înfiorarea vie

Ce mi-o dădea clipita iubirii de-nceput,

 

Și nici nesomnul nopții, nici lunga așteptare,

Nici spusa din privirea tăcutelor cuvinte,

Nici vrerea neoprită de-o strînsă-mbrățișare,

Nici geana-nlăcrimată ce nici-odat nu minte.

**

Aș da ce am acuma, pe-o zi de lunga vară

Ce-a fost cândva, odată, un Rai dumnezeiesc,

In care o codană, m-a prefăcut în ceară

Și m-a topit cu totul, urcându-mă-n ceresc.

 

***

 

 

 

La o cafea

 

Mai vino iară ca odată

Să bem o ceașcă de cafea,

Să-ți simt dorința-nfiorată

Cum se-nfrățește cu a mea.

 

Și-a ta ființă tremurâdă

De dor nebun și nerăbdare,

Și gura-ți dată ca osândă

C-o nebunească sărutare,

 

A mele fie toate vamă

La clipa cea născând divin,

La simțul care n-are seamăn,

La toate ce de-aicea vin,

 

La încă cele care-s vrute

De-a noastre vise cu păcate,

Ce pusu-le-am îm vorbe mute

Și-n dulci plăceri nevinovate.

 

În loc opri-vom veșnicia

S-o facem vrere cu soroc,

Și rai ne-o fi împărăția

Din clipa noastră, cu noroc.

 

Nimic n-o fi în jurul nostru

Decât o mare de iubire,

Uita-ne-vom pe lume rostul

Topiți în dor și-n fericire.

 

*

-Mai vrei o cană? ’ntreb în șoaptă

Să nu te tulbur din visare,

-Poate-ntârziu, în miez de noapte

Când  fi-vom gata de plecare.

 

Dar pân-atunci mă mai iubește

Cu patimă, cu dor, cu chin,

M-apinde iar și mă dorește,

Mă ’nalță toată în divin,

 

Să țin aminte  astă noapte

Ce-o fi cât toate ce-am pierdut,

Tu spune-mi jurăminte-n șoapte,

Eu răsplăti-te-oi cu-n sărut,

 

Că poate n-o mai fi ve-odată

Norocul ce-a ținut cu noi,

Iar clipa asta, vinovată

Vom duce-o-n lumea  de apoi.

**

Va trece noaptea fermecată,

Noi taină face-ne-om din ea,

Tu, Doamne, ne mai las-odată

Să bem o ceașcă, de cafea.

 

Că nu-i păcat când e iubire

Și nimănui nu-i facem rău,

De vrei, îmi dă cea izbăvire

Și-oi fi pe veci, supusul Tău.

 

***

 

 

 

Simțiri

 

Mai simt şi-acum, deşi s-au dus

Arsura dintr-o sărutare,

Fiorul dat de-o-mbrăţişare

Ce mă-nălţau atât de sus.

 

Şi ochii tăi ce mă sorbeau,

Îmbujorarea la-ntâlnire,

Şi lacrima la despărţire

Când mâinile se căutau.

 

Nicicând nu aş putea uita

Cea lungă clipă de-aşteptare,

Scrisorile de-ncurajare,

Icoana din făptura ta.

 

Tu care fosta-i viaţa mea

Beţia viselor rebele,

Şi chinul gândurilor mele,

În teamă de-a mi te uita,

 

Tu ai topit iubirea ta

În plumbul greu de amintire,

Şi cu blestem  fără ieşire

Mi l-ai lăsat în grija mea.

 

Mă ardă şi mă doară-n veci

Acele clipe rătăcite,

Când te-am pierdut pe nesimţite

Şi-ai vrut din calea mea să pleci.

 

O Doamne cum de m-ai lăsat

Să-mi pierd comoara tinereţii,

Şi să-mi urmez tot restul vieţii

În amintire cu păcat.

 

Mai simt şi-acum din depărtări

Căldura dragostei târzie

Şi de-ar putea să reînvie

Plăti-voi vieţii multe dări.

 

Atâta doar mi-a mai rămas

Speranţa în a ei iertare,

Şi sărutarea de-mpăcare,

Aceste-ar fi, un ultim pas

În viaţa care ne-a rămas.

 

***

 

 

 

Aromă de-nceputuri

 

În cartea vieţii,  filă,

Şi prag de nestiuturi ,

Mereu rămâi copilă

Aromă de-nceputuri .

 

Ce-a taină a iubirii

Atuncea începută,

Pastreaz-o amintirii

Smerită şi tăcută .

 

Luceferi  să se-ncurce

În părul tău de aur ,

Iar gura ceea dulce

Rămână veşnic fagur .

 

Albaştri ochi ca marea

Adâncul să-l cuprindă ,

Şi-n plasa lor chemarea

Din gândul meu s-o prindă .

 

Iar sufletu-ţi de fată

Altar de nemurire,

Să-nchine nepătată

Icoana-ţi de iubire .

 

Cel chip al tău cuminte

Să tremure în ape ,

Iar spusele-mi cuvinte

Din el să mi se-adape .

 

Pe strâmta cale-a vieţii

De-atunci şi-n totdeauna

Nescrisă voia sorţii

Legatune-a în una.

 

 

***

 

 

 

Nenoroc

 

Dacă treci prin cea grădină

Unde creşte o sulfină,

Nu le-opri, treci mai departe

Nu te mai uita în spate

De nu vrei să-ţi vezi iubirea

Ce mi te-a pierdut cu firea

Intr-o vară cu mult soare

Când simţit-ai a sa boare.

 

Fost-a ziua ta cea mare,

Când, alături de cărare

Sta o fată mlădioasă

Ce ţi-a spus că-i norocoasă

Că te-a întâlnit în cale

Ziua în amiaza mare ,

Să-i arăţi şi ei norocul

Şi să-i spui cum e sorocul

Prins în frunze de trifoi

De-1 găseşti cu patru foi.

*

Şi-aţi cătat, cuminţi în iarbă

Printre ierburi, printre nalbă ,

Firul cela cu noroace ,

Iar de-atunci nu mai ai pace

Şi tot vii prin cea grădină

Cu mirosuri de sulfină

S-o ntâlneşti măcar odată

Pe dulceaţa cea de fată ,

Şi să-i spui că doar în doi

Sunteţi frunză de trifoi

Verde, crudă, norocoasă .

Dacă-i vrea să-i fii mireasă.

**

 

Multe veri de-atunci trecură ,

Multe ierni te mai bătură ,

Tu te uiţi în cea grădină

Unde creşte o sulfină ,

Şi aştepţi să-ţi iasă-n cale

Fata cea pierdută-n zare .

Să-mi-o-ntrebi de vrea-napoi

Cel trifoi cu patru foi.

***

 

Ea nu vină că îi toamnă

Deşi doru mi-o îndeamnă

Şi-a pierdut frunza vrăjită

De copilă fericită .

Ce n-ar da s-o mai găsească ,

Cum ar vrea s-o întâlnească,

Dar în vechea cea grădină

Nu mai creşte o sulfină ,

Iar în locul cu trifoi

Unde s-au iubit cei doi

Creşte-acum, în calea ta

Floarea de, NU MĂ UITA.

 

***

 

 

 

Gara mare

 

În amintirea ce se cerne

Uitată-i gara-n vechea vreme ,

Când ş-aşteptau aici iubiri

Şi început de pătimiri.

 

Şi tot de-aici plecau speranţe

Imbrăţişate-n calde braţe ,

Cu visuri mari cât larga zare

Şi începuturi de uitare.

 

Şi ochii plânşi pentru o vreme

Şi suflet ars, care se teme

De-amărăciunea necuprinsă

În cea iubire ce-i nestinsă.

*

Nu-i despărţire mai frumoasă

Şi nu-i uitare mai întorsă

Ca cea lăsată-n gara mare

In tren de dor, dus în visare.

 

Şi nu-i speranţă mult dorită

Ce mi se cere împlinită,

Ca revederea-n gara mare

Îmbrăţişaţi în sărutare.

 

***

 

 

 

COCORUL ALB

 

În toamne cu parfumuri seci,

Cu zile scurte, vânturi reci

Se duc cocori spre alte zări

Pe neştiutele cărări.

 

Pe aripi, pe sub pene sure

Îmi stau iubirile nebune,

Ce le-au luat cu ele-n zbor

Să-mi poarte zilele cu dor.

 

Am să aştept o iarna-ntreagă,

Am să-mi doresc faptura-ţi dragă,

Sperând că-n calda primăvară

Vor reveni şi-or sta o vară.

 

Atunci sub brazda de ogor ,

Sămânţa proaspătă de dor

Voi pune iar la încolţit

Să am o vreme de iubit.

*

Tu, eşti cocorul meu în lume

Tot pleci şi vii cu zile bune,

Aşa te ştiu de-o viată-ntregă

Iubire tandră, dulce, caldă.

 

***

 

 

Din inimă

 

Cununa albă ţi-am făcut

Şi salbă din Luceferi,

În ele-am pus cu împrumut

Iubirea celor teferi.

 

Cu roua frunţii le-am spălat

În praf de stele-n noapte,

Şi strălucire eu le-am dat

Din lacrimă şi şoapte.

 

Din inimă le-am pus puteri

Şi patimi din iubire,

Din ochii minţii vii scântei ,

Din suflet fericire.

 

Şi-aşa mireasa mea pe veci

Ai nimb de nemurire,

Iar glasu-mi are buze seci

Când să îţi cer iubire.

 

Mai bine-atunci te ţin în gând

Icoană de-nchinare,

Să mângâi sufletul meu blând

C-o dulce alinare.

 

***

 

 

 

Îndoiala

 

De te iubesc , iubita mea,

Întreabă-ţi arsa sărutare

De-a gurii mele căutare

Şi calda mea îmbrăţişare ,

De ceea lungă aşteptare

Şi dorul meu care te vrea .

 

De nu ţi-e ajuns, întreabă dară

Cea sorbitură din privire

A inimilor potrivire

Şi lacrima din amintire

Şi a iubirii pomenire ,

Ce ţi-o repet, a câta oară .

 

Şi mai întreabă-ţi înc-odată

Nebună clipa tinereţii,

Norocul din cărarea vieţii

Şi gându-ţi bun al dimineţii.

 

Şi risipeşte-ţi bănuiala

Ce-o poartă sufletul cu tine,

Şi ai încredere în mine

Că drumul nostu-i, drum de bine,

Iar eu rămân meu cu tine ,

Doar curmă-ţi numai, îndoiala .

 

***

 

 

 

Întreabă

 

Întreabă roua dimineţii

Ce-s lacrimi de-ale tale-n noapte

Cea vamă dată tinereţii

Ca şi iubirile necoapte .

 

Întrebă raza cea de soare

Ce-ţi mângâie a ta făptură,

Îmbrăţişată-n sărutare

Ce tainic cată a mea gură .

 

Întreabă steaua călătoare

Ce spaţii macină în timpuri,

De n-are graniţe-n hotare

Şi nici perpetuum anotimpuri .

 

Întrebă cine te iubeşte

Cu cea căldură ca de soare ,

Întreabă cine te doreşte

Şi-ţi sterge lacrima ce doare .

 

Fără să mint-or spune toate

Că eu sunt steaua călătoare,

Şi roua lacrimii din noapte

Şi-a ta speranţă, ce nu moare .

 

***

 

 

 

Vreme bună

 

Ce dulce-ţi este sărutarea

Deşi în urmă-i tinereţea ,

Ce caldă ţi-e îmbrăţişarea

Şi ce amară ţi-e tristeţea .

 

Îmi eşti pe drumul de cu toamnă

Iar timpul înapoi nu vine ,

Fosta-i copilă, azi o doamnă

Şi Doamne cât iţi stă de bine .

 

Iar inima ţi-e semn de carte

În tinereţea ta uitată ,

Cea amintirea-ţi ţine parte

Aşa cum fost-a ea, curată .

 

Eu tot aşa, la fel ca tine

Iubesc făptura ce mi dragă,

Te simt alăturea de mine

Şi-mi umpli viaţa mea întreagă .

 

Şi-aşa vei fi , cât o să fie

Şi cât ni-i dat de la Ceresc,

Ne-o ţine dragostea cea vie

Ca doi amanți, ce se iubesc .

 

***

 

 

 

Noapte bună

 

Cine-o să-ţi spună, noapte bună,

Când somnu-ţi vină pe la gene,

În calde nopţi, cu clar de lună

Te-o legăna, un alt, Moş Ene.

 

Cine ţi-o fi-n a tale gânduri

Venit din margini de uitare,

Să-ţi facă noaptea ‘nalte zboruri

Până te-i pierde în visare.

 

Şi cine-ţi mângâia-va somnul

În amintiri îmbrăţişate,

Când măr ţi-o da, opritul pomul

Ca să te-mbie la păcate.

 

Şi cine-o spune rugi curate

Când împlinitu-sa iubirea,

Să-ţi spele-a tale mari păcate,

Să-ţi ocrotească fericirea.

*

În toate eu voi fi prezentul

Şi-aşa mereu aş vrea să fie,

Tu suflet blând, vei fi concretul

Din versul meu de poezie.

 

Şi nimeni taina n-o să ştie

Afar’ de steaua norocoasă,

Că inspirata-mi poezie

E tinereţea noastră-ntoarsă.

 

***

Partea a 3-a din volumul de poezii

în curs de pregătire pentru tipar

(peste 450 de poezii)

,,Gustat-am mierea dulcilor iubiri,,

 

 

&&&

MIRCEA DORIN ISTRATE

 

 











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu