Marian Popa, Anca (Târgovişte,
Ed. „Bibliotheca”, 2013; idem, Iaşi, Ed. TIPO MOLDOVA, 2013)
Cu ani în urmă, într-o discuţie
pe Internet cu originalul cărturar şi scriitor polivalent care este George
Anca, îl sfătuiam pe „dodistul” originar din Ruda Vâlcii, să-şi teoretizeze
stilul; eventual – să-l „lanseze” printr-un manifest, în felul în care o făcuse
Florentin Smarandache, întemeietorul paradoxismului. Sugestia nu era nouă şi
venea tardiv, fiindcă scriitorul îşi scrisese deja, în acest stil, cea mai mare
parte a operei sale. Răspunsul său a fost sincer, dar nu lipsit de o anumită
ambiguitate: „Nu-l teoretizez şi n-o voi face nici în viitor; înţelegi de ce!”.
Desigur, eu am interpretat în felul meu reţinerea sa, cu speranţa că voi fi „pe
fază”: mă gândeam, de pildă, la păstrarea, de către întemeietor, a unei aure de
mister care să incite, în continuare, la apropierea de creaţia sa şi la
posibile exegeze despre aceasta; fără a mai vorbi despre faptul că o asemenea
iniţiativă post factum, ar fi părut cumva suspectă şi, oricum, oţioasă. Îmi
făcea, de asemenea, o „curte” insistentă, ideea că un artist autentic nu-şi
teoretizează metoda, ci creează, pur şi simplu!
În anul 2003, sub egida
Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” şi a Academiei Internaţionale
„Mihai Eminescu”, la Editura AIMÉ din Bucureşti, apărea volumul Despre George
Anca, reprezentând o culegere impresionantă (prin tematică şi diversitate de
stiluri) de studii şi articole, eseuri, recenzii, referate doctorale, interviuri,
convorbiri etc., referitoare la personalitatea şi opera protagonistului. Prima
copertă (autor, artistul plastic Neculai Hilohi), numai în aparenţă simplă, e
deosebit de expresivă: cele două rânduri de zimţi, mărginind – deasupra şi
dedesubt – titlul cărţii, sugerează o gură de dinţi stilizaţi, gata să-l ia la
„mursecat” pe „personajul principal” al cărţii. Într-adevăr, între copertele
volumului au fost incluse, într-o remarcabilă democraţie a opiniilor, cele mai
diverse opinii, analize şi puncte de vedere referitoare la scriitor, de la
aprecieri encomiastice şi necondiţionate, până la desfiinţări categorice
dovedind, mai degrabă, rea-voinţă, spirit distructiv şi - mai ales - serioase
lacune în lecturare, asimilare şi înţelegere.
La Târgul Internaţional de Carte
GAUDEAMUS – ediţia (20-23 noiembrie) 2013, în cadrul standului Editurii
„Bibliotheca” din Târgovişte, vizitatorii (inclusiv autorul acestor rânduri) au
putut cerceta şi admira, printre altele, volumul cu caracter monografic Anca,
al cărui autor, nimeni altul decât Marian Popa - trăitor în Germania - revenea
spectaculos în atenţia cititorilor români, la câţiva ani după ce a sa Istorie a
literaturii române . . . ţinuse luni de zile „capul de afiş” al criticii . . .
criticii literare româneşti. Coperta cărţii, de un baroc evident, se „asorta”
destul de bine cu conţinutul „dodist” al acesteia. În acelaşi an, la scurt
timp, în notoria colecţie OPERA OMNIA (seria „Publicistică şi eseu
contemporan”), Editura TIPO MOLDOVA scotea o nouă ediţie a lucrării, într-o
frumoasă versiune cu aspect grafic ca pentru „clasici”, onorantă atât pentru
autor, cât şi pentru protagonist (ediţie la care vom face referiri în rândurile
care urmează).
Parcă pentru a-şi compensa
parcimonia „fişei” alcătuite pentru G. A. în Dicţionar de literatură română
contemporană (1971, ed. a II-a – 1977), sau poate vrând să polemizeze (la o
asemenea mare depărtare în timp!) cu colegii lor de facultate, care îl tachinau
amical pe poet pentru o anumită încriptare a scrisului său, Marian Popa
întreprinde aici ceea ce nu mai făcuse (în 1972) decât pentru Camil Petrescu,
căruia îi dedicase un întreg studiu monografic. „Periculos” de inteligent şi
subtil, critic literar informat „în exces”, într-un limbaj adecvat şi elevat
(dar evitând - pe cât posibil! – academismul), riguros în metodă cum îl ştim,
nonconformist şi curajos, Marian Popa întreprinde aici cea mai doctă şi
aplicată analiză a dodismului lui George Anca; în subsidiar, el polemizează cu
superficialitatea şi lenea în gândire, începând cu „contemporanii tembeli” ai
lui Eminescu (cel din ultimii ani ai vieţii), care, „în loc să-şi fi exersat
stupoarea şi compasiunea, ar fi făcut mai bine să noteze ceea ce auzeau” când
se exprima într-un limbaj greu de înţeles (pag. 7), şi terminând cu ignoranţii
„receptori” din zilele noastre, „care nu vor sau nu pot să facă efortul
înţelegerii a ceea ce receptează” (pag. 16).
Criticul realizează, de fapt,
ceea ce subsemnatul şi alţii îi recomandam protagonistului şi acesta a refuzat
să facă: explică şi teoretizează dodismul, metodic şi riguros, ca într-un
tratat ştiinţific; pătrunde în interiorul acestuia, exemplificând (concis sau
copios, de la caz la caz) cu texte reprezentative din creaţia lui G.A., dar şi
din literatura universală (în special din cea germană); îl demontează până la
cele mai mici şi mai ascunse „rotiţe” şi îl încadrează în sistemul de gândire
şi de creaţie al întemeietorului, relevând – pe capitole şi subcapitole – toate
aspectele/ faţetele sub care se prezintă acest stil în creaţiile „dodieşti”: în
conformaţiile şi formaţiile de cuvinte, informaţia prin cuvinte („realităţi
dodiate”), paradoxurile („paradoxele”) şi silogismele dodierii; sub raport
tematic: opiniile literare, relaţiile de călătorie, hinduitatea, colocvialul,
religiile ş.a. Pe baza textelor lui George Anca, Marian Popa consideră că, „e
realizabilă (. . .) şi o poetică sau măcar un dicţionar de procedee dodieşti,
de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate” (pag. 209). Cu (şi pentru)
această ocazie, criticul inventează şi (probabil, va) impune vocabule noi
aparţinând de cuvântul-vedetă dodie: dodiesc, dodiac, a dodifica, a dodia,
dodiat etc.
Citându-l pe românul Gheorghe
Alexe din Detroit, Marian Popa este şi el de acord că dodia va tutela o nouă
formă de comunicare poetică, iar dodiile „pot fi o revelaţie literară, o
formulă poetică originală, românească (. . .), descoperind înţelegeri şi
perspective noi, realităţii imediate şi chiar metafizice” (pag. 12). O
constatare esenţială, cu chip de concluzie finală a exegetului, prin care
acesta merge mai departe şi mai adânc decât toţi ceilalţi „ancologi”, stabilind
– cu competenţa, autoritatea şi prestigiul aferente – locul şi rolul lui George
Anca în literatura română, este aceea că George Anca trebuie considerat „cel
mai radical producător de text din seria deschisă virtual de Eminescu,
dezvoltată cu Urmuz, la împlinirea căreia au contribuit Constantin Fântâneru
filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler – Apunake, George Dan, Şerban Foarţă
hologramaticul. (. . .) Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al
literaturii române”.
Cartea lui Marian Popa şi -
deopotrivă - scriitorul şi stilul analizat ar merita nu simple recenzii, ci
dezbateri publice în reviste literare şi în structuri organizatorice de profil.
Ion Soare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu