Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Christ a învins cu litera de aur a
adevărului şi a iubirei, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a
fost Libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei”. (Mihail Eminescu)
Omul a fost creat de Dumnezeu deasupra Creaţiei Sale, prin
credinţă, prin raţiune, prin spirit, iar prin comuniunea cu harul Duhului
Sfânt, devenind el însuşi o fiinţă creatoare în persoana sa,
în parte realizator şi posesor al Culturii şi Civilizaţiei naţional-universale.
Fiind înzestrat cu harul suprem al libertăţii - condiţia sine qua non a
creaţiei, omul creator-creştin pune
altfel premisele vieţii şi a lucrurilor din sfera ei de existenţă: permanenţa
noului, continua reînnoire, suprafirescul, altfel spus depăşirea limitelor
stabilite în gena naturii ontologice, dincolo de ce ne este dat şi firesc.
Cum spun unii dintre marii Sfinţi Părinţi Mistici: La Judecata de Apoi omul nu va fi judecat pentru răul făcut, ci pentru
binele pe care putând nu l-a făcut.
Tocmai de aceea creştinismul
ortodox este creaţia spirituală hristică permanentă a omului de spirit.
În Calea sa ascensională, creaţia,
actul creator poartă lumea spiritului creştin ortodox spre desăvârşire,
spre duhovnicie, spre sfinţenie.
În sânul vieţii, actul creator
al creştinului ortodox desfăşoară continuu pe noi planuri toate energiile
harului stimulând totul: natură, idei, valori şi omul în toată măreţia sa.
Între multiplele condiţii ale actului creator-creştin cele mai
importante sunt: condiţia materială pe care ţi-o oferă lumea obiectivă; chemarea ca
vocaţie, ca geniu propriu-zis, alegerea prin libertatea spiritului asumat şi
misiunea mărturisirii întru finalitatea sa desăvârşită.
Actul creator-ortodox este plenar numai dacă este de esenţă creştină.
Actul creator este creştin şi
plenar dacă spiritual este asumat ca dimensiune ortodoxă supraexistenţială.
În rest sunt fantezii,
incursiuni, răstălmăciri, ambiguităţi, denaturări, dileme, rătăciri, iluzii
pierdute, amăgiri ori hazarduri ale lumii ateo-nihiliste, care culmea
absurdităţii are mulţi prozeliţi şi din rândurile creştinilor şi ierarhilor
nepăsători ortodocşi.
Sfântul Grigorie Palama ne aminteşte că există trei feluri de ateism: primului îi aparţin ateii prin excelenţă,
cei care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, celui de-al doilea, ereticii care
deformează cele ale lui Dumnezeu, iar celui de-al treilea îi aparţin cei care mişcaţi
de o evlavie neevlavioasă, tac şi nu avertizează cu privire la deformarea
dogmelor Bisericii. (citat de Mitropolitul Pireului, kir Serafim, în
rev. Atitudini, nr. 31, Anul V, Decembrie 2013)
Actul creator divin al
creştinului genial stă permanent sub aura Duhului Sfânt, ca o aspiraţie
continuă, într-o neostoită sete de cunoaştere.
Libertatea spiritului hristic
şi imaginaţia creatoare a geniului redescoperă natura prelucrând-o sub aura
inspiraţiei sfinte, împlinind-o astfel în istorie, dar şi deasupra timpului şi
spaţiului
Actul creştin creator îşi
înfige rădăcinile în condiţiile materialităţii, coloana, trunchiul în osmoza
Neamului, iar coroana în taina existenţei, în permanenţa cerului.
Pentru creştinul ortodox, actul
creator al aspiraţiilor nobile, spirituale este o datorie de onoare şi o
vocaţie divină.
Conoaşterea Adevărului şi mărturisirea lui purificatoare în diferitele
expresii literare este o funcţiune morală, care este intrinsecă creaţiei,
dezvăluindu-ne aşadar, Taina existenţei lui Dumnezeu şi pe cea a omului,
purificându-i spiritul şi înălţându-l.
Fiind pasiv şi dormitând în scoica existenţei sale, omul îşi chirceşte
umanitatea, iese din condiţia sa creştină, amputându-şi actul creator al al
vieţii, al ideilor, al formelor, al profeţiei şi inovaţiei marilor momente
istorice.
Creştinul ortodox mărturisitor
trăieşte deplin într-o continuă creaţie: conştiinţa sa morală îl poartă spre
fiecare fapt, spre fiecare moment, spre fiecare existenţă, spre fiecare
experienţă, spre fiecare valoare, întru fiecare cale spre absolut, care
generează un ansamblu de elemente, de forme, de funcţiuni, de îndemnuri, de
progrese, de bucurii copleşite de permanenţe.
Creaţia ortodoxă este emblema
creştină a trăitorului care se ridică deasupra existenţei sale şi a celorlalţi,
prin moralitatea faptelor şi prin harul spiritului dăruit.
Actul creator este unul din
principiile de bază ale existenţei, care-i conferă omului sensul moral şi
dimensiunea spiritual-creştină, adică ortodoxia,
întru grandoarea Filosofiei Duhului şi aspiraţia continuă dincolo de
inteligenţă, dincolo de raţiune, prin virtute şi înţelepciune către
desăvârşire, către sfinţenie, către profeţie, către îndumnezeire.
Actul creator-creştin în
persoana geniului se însumă şi se asumă triadic în toate coordonatele sale:
prin libertate, adevăr şi iubire. Numai
prin aceste daruri supreme şi divine, geniul poate poseda sensul pozitiv
creator, profetic. Persoana sa se împlineşte într-o pedagogie morală şi o
didactică a spiritului ortodox mult deasupra obişnuitului, firescului, în sfera
înţelepciunii harice, ierarhizându-şi firea şi personalitatea înspre ipostaza
divină.
Cele două postulate axiologice: educaţia
şi cultura în cadrul Tradiţiei
creştin-ortodoxe împodobite cu libertatea harică dezvoltă spiritul la
latitudinea lui supremă, deasupra timpului şi spaţiului, la plinirea vremii şi a vrerii dumnezeieşti.
Graţie libertăţii harice, oferită
de Atotcreatorul ca o coroană regal-divină aşezată pe Chipul conferit de
Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, Omul, primeşte responsabilitatea şi
autoritatea cunoaşterii Adevărului absolut sub sceptrul luminii Logosului
Sfânt, care îl întronizează întru asemănarea cu Dumnezeul-Om, Iisus Hristos,
instituindu-i astfel monarhia divină Alesului Său, ca Profet al Dragostei sau
ca Monarh al Iubirii peste Tărâmul bucuriei şi al fericirii mistico-duhovniceşti.
Ca Monarh al spiritului peste
cele trei Graţii harice: Libertate, Adevăr şi Iubire, Geniul-Profet
urcă culmile Eroului, năzuinţele Mărturisitorului şi împlinirile Martirului.
Toate actele geniale ale creaţiei sale devin deopotrivă: crez ascetic,
libertate harică, eroism sacru, împlinire mistică, nobleţe creştină
binecuvântată, aparteneţă la Neam şi la universalitate.
„E nevoie de intuiţia
spiritului neamului, reclamă Adrian Botez, şi această forţă nu se poate dobândi decât printr-o re-iniţiere în
semnificaţia de dincolo de semnele lăsate goale, în trecut – re-iniţiere în
clocotirile spirituale de dincolo de cuvintele reci, secate de semantica divină
– re-iniţiere în modalitatea existenţială credinţă, dincolo de orice
formalism”. (Scara-Revistă de Oceanografie Ortodoxă, An. V. Treapta a VI-a,
Martie 2001, p. 269)
Actul creator al omului
creştin mărturisitor se naşte din plenitudinea menirii sale prin binecuvântarea
Harului Sfânt, din lumina Logosului dumnezeiesc, a Cuvântului Creator a toate
şi se răsfrânge spre creşterea sa, a geniului şi a noastră interioară, a celor
care absorbim frumuseţea Creaţiei, obiectivându-ne în Cultul creştin, în
Cultura ortodoxă, în Filosofia Duhului, în setea de nemurire, în cuminecare,
întru mântuire.
Acest deziderat, acest postulat, acest apostolat, această suprafirească
trăire l-a provocat şi l-a responsabilizat pe Mihail Eminescu să trăiască în fiinţa sa spirituală persoana
hristică a geniului său, a menirii sale profetice, naţional-universale, slujind
dumnezeieşte Cuvântul Divin, Logosul Întrupat.
Creaţia lui Dumnezeu a netezit în sufletul său şi i-a trezit cugetul
înflorindu-i expresia spre a-i da Omului creat după chipul lui Dumnezeu, aura
sfântă a creştinului, măsura sa divină, asemănarea întru Hristos, adică sensul
nemuririi sau al muririi întru nemurire - biruinţa Învierii întru plenitudinea
Înălţării.
Mihail Eminescu prin vocaţia
sa profetică şi-a depăşit condiţia sa de scriitor şi poet genial, intuind
sensul sfânt, jertfelnic şi permanent al dăruirii Neamului nostru dacoromân
Eminescu, spune Dan Puric, nu este un scriitor explicit ortodox, el
este un scriitor român, fundamental român, şi de aceea creştinismul se
manifestă la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie.
(Despre Omul Frumos, Bucureşti, 2009, p. 93)
Mihail Eminescu în cadrul
chemării sale divin-ortodoxe, asemeni marilor profeţi, asemeni marilor
duhovnici, asemeni marilor teologi, a consfiinţit prin actul său creator, prin
misiunea şi vocaţia sa, puterea şi demnitatea omului creştin în autoritatea
suprem-existenţială a lui: a fi.
„Mihail Eminescu, spunea
un alt mare profet al Neamului dacoromân, Dr. Corneliu Zelea Codreanu, luceafărul Neamului Românesc a scris: << Istoria este desfăşurarea
cugetării lui Dumnezeu>>. Eminescu
nu era teolog. Dar gândirea sa era mult mai apreoape de învăţătura creştină
decât a Patriarhului, în postura de prim-ministru al unui guvern, care în
numele unei false <<raţiuni de stat>>, transformase un popor într-o
turmă de necuvântătoare”. (Prof. Ing. Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară,
nimic pentru noi. Ed. Transilvania Expres, Braşov, 1999, p. 1)
Mihail Eminescu prin
dimensiunea sa spiritual – creştină, nu este un Logos Naţional, ci este Profetul
cugetării conştiinţei ortodoxe naţional - universale.
Logosul dumnezeiesc, Cuvântul-Atotcreator este Arhetipul sau
Idealul final al logosului uman, care
există în sine şi pentru sine doar prin sinele Logosului divin.
Temeiul ontologic al oricărei cunoaşteri omeneşti ne descoperă o corespondenţă,
o conformitate, o comuniune între Logosul dumnezeiesc şi logosul uman, omul ca fiinţă raţională (logiko). Sfântul Maxim Mărturisitorul, alături de numeroşi alţi
Sfinţi Părinţi numesc cuvântul: logistikon,
adică, raţiune. Aşadar, sensul firesc al raţiunii este să se supună Logosului pentru a-L descoperi pe
Dumnezeu, pentru a se asemăna prin jertfă şi sfinţenie Lui.
Raţiunea omului purifică mintea pentru a putea primi şi cinsti după
cuviinţă Logosul dumnezeiesc.
Aşa cum Logosul-Hristos ne descoperă
voia Tatălui, adică a Minţii dumnezeieşti, la fel Omul ne
revelează ceea ce el percepe şi experiază.
Precum Logosul nu poate fi
conceput în afara Duhului, la fel
raţiunea, logosul uman nu poate avea înţelepciune fără
lumina harului, fără harisma duhului.
Logosul uman numai prin
instruire (didaskalon), prin conlucrare (synergos)
cu Logosul divin capătă puterea (archegos) de a urca culmile desăvârşirii
(kratista), păstrându-şi însă natura
creată, propriile limite (tous oikeious
horous), prin harul Logosului, chiar dacă se află în bună rânduială (eutaxias) sau în armonie ritmică (panarmonion), împletindu-se astfel în
acordurile luminii Duhului, peste care cârmuieşte Frumosul (dioikon Kalos).
Prin esenţa şi conştiinţa
morală a Elitelor Naţionalist-Creştine, un Neam ca cel Dacoromân se asumă
imanent şi transcendent ca natură spirituală, profetic-ortodoxă, ca vocaţie
creştin-jertfitoare.
Inginerul agronom Constantin Maxim şi soţia sa Alexandrina din
Ciorani-Prahova au fost pilde alese de creştini ortodocşi. Misiunea lor
jertfelnică au lăsat-o moştenire şi celor trei fii ai lor: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mare (pe Virgil) îl vom face
învăţător. Neamul şi ţara asta întregită
are nevoie de educatori. Pe al doilea (pe Ion) îl vom face agronom, pentru
că pământul acesta trebuie lucrat de
gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea (pe Alexandru) îl vom face ofiţer,
căci ţara şi neamul trebuie apărate”.
(Atitudini – Îndrumar de Gândire şi Trăire Românească. An. IV, nr. 33,
Aprilie 2014, p. 4)
Vocaţiile de erou, geniu,
profet, martir şi mărturisitor întru Dumnezeu şi Neam, prezise de tatăl lor
s-au împlinit întocmai în cei trei fraţi, ca un act creator de dăruire adus
Mântuitorului Hristos.
Deci, actul creator dă
demnitate Omului înţelept, Geniului creştin, Profetului ortodox, prin esenţa
Cuvântului-Revelat: exprimând, înălţând, şi îndumnezeind omul, comunitatea,
poporul, Naţiunea, smulgând astfel
individul din turma dobitoacelor
necuvântătoare, iraţionale, care lăsat în cireadă formează o lume atee.
Mihail Eminescu şi-a trăit
existenţa sa creştină ca pe o răsfrângere asupra Familiei divine a Neamului său
nemuritor.
Prin realitatea sa fizică a spaţiului Carpatin, a parcurs transcendentul
metafizic, întrupându-se în duhul cosmic al Ortodoxiei creatoare.
Prin cele două realităţi trăite: fizică şi metafizică, Mihail Eminescu a moştenit obârşia
Tradiţiei sacre, natura Suferinţei Neamului, idealul şi lupta sa atotmilenară,
înfrângerile suferite graţie
trădătorilor, dar şi biruinţa Crucii, Învierea, comunicându-se şi
comunicându-ne ascensional, spiritual în grandoarea libertăţii hristice, în
duhul Ortodoxiei, prin ce e mai bun, mai frumos, mai drept, mai adevărat, mai
liber, mai haric, mai mistic, mai îndumnezeit în Sânul Naţiunii.
Mihail Eminescu prin vigoarea
profetismului său trăit, a mărturisit, a tors toată Drama Neamului prin
suferinţa sa fizică şi creativă, netezindu-i Calea spre o existenţă deplină,
spre Biruinţa Înălţării spirituale, spre chemarea şi alegerea sa de către
Dumnezeu în Sânul naturii profetice a Naţiunii Dacoromâne binecuvântate, ca: Arhetip
Spiritual Naţional, cum foarte îndreptăţit ne revelează filologul
nostru, eminecologul Adrian Botez în Profetismul
Eminescian.
Profetul Conştiinţei noastre
naţionalist-creştine, Mihail Eminescu şi-a pus toată viaţa sa şi întreaga
trăire ortodoxă ca năzuinţă întru dreapta credinţă, întru Adevărul adevărat,
întru dreptatea morală, întru mistica suferinţei, întru jertfa curată, întru
dragostea şi desăvârşirea duhovnicească a Neamului dacoromân.
Mihail Eminescu ca un
neostenit Pelerin al căutărilor sacre, a făcut din fiecare pas o bucurie şi din
fiecare bucurie o rugă şi o înălţare.
Profetul nostru s-a căutat pe
sine în celălalt seamăn şi împreună, sinele Naţiei, cel aproape de Dumnezeu,
împlinit în misiunea sa responsabilă şi harică.
El şi-a făcut din lumina Logosului, legământ sfânt şi din harul creaţiei
primite, condiţia depăşirii metafizice a Neamului, renaşterea lui spirituală a
poporului dacoromân ca sens al îndumnezeirii.
Dincolo de Simbolul de Credinţă al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos,
respectiv al Naţiuniilor Ortodoxe, Mihail
Eminescu s-a asumat ca o garanţie a Crezului naţionalist al Neamului
nostru, aşa cum inspirat grăieşte Dan Puric: ...Eminescu pariază pe poporul român. În puşcăriile comuniste a murit
poporul lui Eminescu. ( Despre Omul Frumos, op. cit. p. 31)
Actul creaţiei creştin-ortodoxe
este o corolă mistică, permanent înflorită, doldora de rod, în care raţiunea
frumosului spiritual se întrupează în mii de chipuri sublime, în mii de Icoane
desăvârşite.
Mihail Eminescu prin actul
creaţiei sale ortodoxe a atins pemanent poala frumuseţii divine, sărutând
sublimul armoniei dumnezeieşti.
Există, spune tot Românul
creştin Dan Puric, un vers, apropo de
artă la poporul român, cutremurător – l-a cules Mihail Eminescu: Suferă
şi pătimeşte/ Şi-ai să auzi iarba cum creşte. În fiziologia normală, iarba nu se aude, iarba se vede; dar
suferinţa, ca instrument de cunoaştere, schimbă această fiziologie, dă vocaţie
altor organe să se întrepătrundă, să vezi cu ochii dincolo de fire, cum ar zice
Dionisie Areopagitul. Acest vers este mama înlăcrimată a altui vers, cel mai frumos din ortodoxie: Nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată, semnat Mihai Eminescu. A muri nu te învaţă nimeni, decât bunul
Dumnezeu. (ibid. p. 100)
Mihail Eminescu în orice
clipă a vieţii sale ştia că omul de spirit, omul creator se înnoieşte prin
trăirea morală. El îşi simte chemarea sa divină, chemarea Focului aprins şi
tainic al Neamului, chemarea Înţelepciunii Duhului Sfânt, chemarea însetării şi
a flămânzirii de absolut. Toată fiinţa sa era străbătută de torentele naşterii
din nou, de fiorul sublim al creaţiei mistice, de izvoarele vieţii creştine ce
ţâşnesc din Adevărul Hristic eliberator.
Dragostea de Adevăr şi jertfa sa
pentru Iubire sunt Darurile cele
mai preţioase ale Duhului Sfânt şi
sunt date ca nişte harisme speciale doar Celor
Aleşi, adică Misticilor Ortodocşi –
Mărturisitori.
Profeţii care se dăruiesc
vocaţiei Hristice prin misiunea mesianică a Neamului lor ortodox sunt Prietenii lui Dumnezeu şi deci sunt „canonizaţi” direct de Sfânta Treime, iar
Statul şi Biserica sunt deplin responsabile faţă de Actul divin consacrat,
venerându-i după cuviinţă.
Aşadar, profetul Mihail Eminescu şi opera
lui nu sunt eterne, în Istoria
Literaturii Române sau Universale, spre mereu aducerea aminte, ci veşnice,
în Calendarul Bisericii Ortodoxe a Neamului, spre slava cinstirii lor
permanente.
Faptul că Geniului Eminescu i
s-a consacrat un an de preţuire - Anul 2000 a fost un lucru lăudabil din partea autorităţilor
respective.
Geniul, Eroul, Martirul,
Mărturisitorul, Profetul şi Sfântul au parte de o cinstire permanentă din
partea lui Dumnezeu, a Neamului şi a Bisericii Sale.
Mihail Eminescu a avut şi el
parte şi de un circ de detractori, care mai de care mai amploiaţi în pornirea
şi ura lor bicisnică, din aproape toate clasele
absolvite: de popi de ţară care-l
priveau chiorâş, ca ateu, până la
cononici universitari, rabini ori academicieni, adăugând pseudo-criticii,
cohortele de politicieni sau iluzioniştii poetaşi – paranoia, toţi moştenitorii
truditori ai scrisului din casta lui: când
nimic nu ai a spune...
Cu toată împotrivirea şi consternarea
masonilor – epigoni (personal în ajunul plecării în vacanţa de Crăciun a anului
1999, l-am văzut pe sticlă, pe
criticul N. Manolescu într-o discuţie cu câţiva elevi de la faimosul Colegiu de elită pe care-l conducea. A
fost întrebat: D-le profesor, faptul că Anul 2000 este declarat Anul Eminescu, mai este de actualitate
Poetul? Dragii mei, a răspuns printre
dinţi criticul: Eminescu este de domeniul
trecutului..., ca apoi, în primele zile ale lui Ianuarie 2000, acelaşi
profesor şi critic la întrebarea unui reporter privind Anul 2000, consacrat Luceafărului să răspundă: Dragii mei, fără Eminescu n-am exista!); ori a dilemiştilor
sau dilimachilor întru spirit ateu de la „Dilema”, care l-au „omagiat” pe Luceafărul românesc numai cu
articole denigratoare, iar în loc de Icoană cu chipul său angelic i-au pus
imaginea unei bacnote de o mie de lei, ori articolul din „România liberă” al
lui pata-pi-evici şi a celorlalţi
calomniatori, descendenţi ai turmentatului canonic Alexandru Grama (1850-1896)
de la Blaj, sau ai atâtor purtători de nomen
odiossa.
Detractorii sunt nişte
indivizi care întorc brazda arată
drept, adâncă şi curată de pe Moşia
Neamului, ca s-o afâneze, chipurile
sub buldozerele lor zgomotoase, pline de zgură şi vaselină.
Detractorii, denigratorii,
uzurpatorii, zeflemitorii, de regulă nu aparţin Neamului dacoromân, nici
prin sânge, nici prin credinţă, nici prin cultură, nici prin tradiţie, nici
prin bun simţ, nici prin morală, nici prin nimic, ci sunt cetăţeni oarecare,
turmentaţi de propriul orgoliu, care sunt înfiaţi de propria lor suficienţă, de
clasa suficientă politicianist-ocultă, sau de turma care nu cuvântă, ci doar
vociferează.
Orice detractor, denigrator, uzurpator, calomniator, impostor,
profanator, etc. nu aparţine nici Bisericii lui Hristos, nici naţiunii Sale
ortodoxe, nici altor neamuri, ci numai lui şi celorlaţi, care sunt anapoda
sensului firesc al Creaţiei, adică pe dos.
A profana un Erou, un Martir, un Mărturisitor, un Poet, un Filosof, un
Dascăl sau orice alt Cuvios sau Cucernic al Bisericii Ortodoxe Române înseamnă
denigrarea Naţiunii, a poporului, a lumii ortodoxe şi implicit a lui Dumnezeu
şi a Bisericii Sale Biruitoare.
Faptul că Naţiunea noastră dacoromână este pe locul trei în istoria
milenară a omenirii privind denigrarea din partea iudelor fanatice şi a irozilor semidocţi, dar fariseici, după
Mântuitorul Iisus Hristos şi Fecioara Maria, ne onorează nespus de mult, ba
chiar ne divinizează.
Marele cardinal-cancelar al Franţei Richelieu spunea despre denigratori
următorul lucru: Faptul că cineva este
atât de mult denigrat, înseamnă că acel cineva fie ins, fie naţiune are
calităţi morale supreme, chiar absolute.
„Uzurpatorii adevărului, spune
marele mărturisitor-poet Român Petru Baciu, vor
câştiga mereu pe seama celor adormiţi, a laşităţii şi credibilităţii
impostorului sau prin necunoaşterea voită a adevărului”... Cei înstrăinaţi,
metamorfozaţi, diavolii groazei, au reuşit temporar să sfâşie orice rezistenţă
şi să întrerupă prin torturi nesfârşite orice licărire de lumină, să înmoaie
avânturi şi să îngroape, temporar, frumuseţi sufleteşti. Au văduvit pentru mult
timp neamul de valori plămădite în Duhul Adevărului, demnităţii, înţelepciunii
şi a credinţei în Hristos. (Petru C. Baciu, Veşnic osândiţi. Editura
Babel-Bacău, 2014, p. 40, 32)
Truda răivoitorilor strâmbi şi josnici, chirciţi în micimea lor, n-a făcut decât să-i strălucească
şi mai mult aura Profetului.
Calomnierea unui Profet al Duhului Sfânt este de fapt un sacrilegiu adus
Neamului şi lui Dumnezeu. Prin josnicia faptei lor denigratorii-oculţi,
profanatorii-atei se separă de Naţie, se autoexclud, rămânând nişte indivizi în
cercul lor voluptos, violent, strâmt şi strâmb, a la Nietzsche, ori la masa
lor rotundă, mefisto-nihilistă, zestre rămasă de la paşoptişti.
Detractorii sunt precum negii de pe corpul uman, de pe trupul ţării care
se hrănesc cu sângele lor curat.
Degeaba s-a aprins de mânie distinsa doamnă eminescolog, Academician Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, care epata sus şi tare cu „Eminescu, Dragostea Mea”, fiindcă în Forul academic şi în Forul
cel Mare al poporului român, n-a condamnat samavolnicia confraţilor ei de
breaslă.
Expresia d-nei Academician, referitoare la articolul lui pata-pi-evici, cum că: „L-a făcut praf pe Eminescu, din trei-patru
sofisme, nu numai că a fost prost
aleasă, dar o aşează în faţă alături de denigratori.
Cum poate bulgărele de ţărână..., să facă praf Luceafărul?!
Sensul indignării dumneaei trebuia să fie astfel: În sofismele sale pata-pi-evici s-a făcut praf sub paşii grei şi
geniali ai lui Eminescu. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta,
Credinţe, mărturisiri, învăţăminte. Interviuri şi dialoguri. Ed. Nicodim
Caligraful, 2013, p.90, 241)
Ca o concluzie s-ar putea spune că: detractorii în limbajul veninului
lor au o contribuţie inversă, binefăcătoare subiectului lor sacrificat, asemeni
antidotului făcut din venin de şarpe pentru a fi salvator celui muşcat de un
alt şarpe mai veninos.
„A sta de vorbă cu Eminescu şi
despre Eminescu, spune Părintele Ene),
este întotdeauna un act de respect, de cultură şi de cult – în acelaşi timp. De
respect, pentru că nu putem să ne manifestăm astfel faţă de înaintaşi; de
cultură, fiindcă a arătat că sublimul nu-i rezervat doar anumitor culturi ori
graiuri umane, ci-i tot atât de accesibil limbii şi culturii române; de cult,
deoarece nu te poţi apropia de „domnul Eminescu” oricum, ci stăpânit de fiorul
sacralităţii, el însuşi fiind o mărturie a sălăşluirii Divinului în uman.
Smerit, îmi mărturisesc convingerea că Dumnezeul Cel viu, l-a luminat pe fiul
căminarului din Ipoteşti şi el a enipostaziat armonia divină în tiparul
graiului nostru străbun, grai plămădit prin atâta jertfă şi trudă, în decursul
veacurilor”.(Pr. Lect. Univ. Dr. Ionel Ene, Eminescu de la Al. Grama la
Elie Miron Cristea, în Almanah Bisericesc 2000-2001, 19-20, Episcopia Buzăului,
p. 229)
Eminescu nu completează un gol al culturii apusene, ci aduce un
plin, un preaplin culturii
creştin-ortodoxe universale.
Ca orice Profet, Mihail Eminescu era conştient, dar mâhnit de puţina străduinţă şi
săracă a Clerului privind educaţia morală adusă Naţiunii. Iată clarviziunea sa
tulburătoare: de două mii de ani ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem.
(Timpul, 16 Aprilie, 1878).
De aceea îndemnul şi ruga lui
stăruie să-L avem model pe Dumnezeul-Om, spre desăvârşire: omul trebuie să aibă înaintea lui
un om ca tip de perfecţiune după care trebuie să-şi manifeste caracterul şi
faptele... or creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus
Hristos. (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Biografia Fiului lui
Dumnezeu, a Blândului Nazarinean, în conştiinţa lui Eminescu, în Ortodoxie, an
XLVII, 1995, nr. 1-2, p. 4)
Din ciclul ,,Filocalia Suferinţei
şi a Jertfei,,
Brusturi – Neamț
Vineri – 13 iunie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu