 |
| Acad. Ioan-Aurel Pop |
Mihai Eminescu, aidoma oricărui om de pe lumea aceasta, a trăit
într-o perioadă de timp determinată și a exprimat, în general, ideile epocii
sale. Unele dintre aceste idei au valoare perenă, trec peste locuri, oameni și
ani, iar altele sunt strict ancorate în prezentul trăit de marele creator. Nu
există scriitor, artist sau chiar om de știință care să fi exprimat numai
adevăruri, numai sentințe, numai afirmații general valabile și acceptate.
Oamenii de geniu însă – între care se plasează fără nicio îndoială și Eminescu
– au privilegiul de a fi lăsat opere durabile, așezate sub semnul eternității,
modele de receptat și de neimitat, surprinzătoare, unice. Elogiatorii lui
Eminescu au fost și sunt foarte numeroși, iar elogiile au îmbrăcat de-a lungul
timpului forme variate, de la analize detaliate, realiste și pertinente până la
discursuri ditirambice si encomiastice și la formule sacrosancte, exprimate
într-un limbaj de lemn, în expresii stereotipe, lipsite de conținut. Același
lucru se poate spune și despre detractori, unii existenți încă din timpul
vieții poetului, oameni de diferite calibre, de la Alexandru Macedonski până la
Anghel Demetriescu și Alexandru Grama, de la Lucian Boia până la Horia Roman
Patapievici. Eminescu a fost ponegrit, la modul josnic adesea, deopotrivă de
critici și de adulatori, voit sau întâmplător, atunci când aceștia au vorbit și
vorbesc despre opera sa fără a o cunoaște, fără a-i pătrunde sensurile, fără a
avea habar despre modul cum se face analiza unei creații și, mai ales, fără a plasa
viața și opera lui Eminescu în contextul timpului și spațiului. De exemplu, a
vorbi despre Eminescu numai în contextul gustului estetic și al exigențelor
criticii și teoriei literare de la începutul secolului al XXI-lea este ca și
cum l-ai judeca pe Arhimede după grila cunoscătorilor de IT, după modele
cibernetice sau după teoria expansiunii universului! În acest sens, revenim
asupra judecăților relativ recente, legate de naționalism, xenofobie, rasism și
antisemitism, puse în raport cu gândirea eminesciană, cu poezia sa și, mai
ales, cu publicistica sa. Naționalismul a fost definit în secolul al XX-lea
drept o ideologie care susține o națiune prin câteva elemente de identificare
comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre vremurile noastre,
termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat inițial frica față
străini și de necunoscut și, abia din secolul al XX-lea, s-a definit prioritar
ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine. Rasismul este
considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta înseamnă cu totul
altceva: convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi
aparțin și de culoarea pielii. Și rasismul a fost teoretizat cu-adevărat tot în
secolul trecut. Antisemitismul este o atitudine ostilă față de evrei ca atare,
numai pentru faptul că sunt evrei. Noțiunea (Antisemitismus) a apărut abia în
1879, fiind folosită de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o
broșură propagandistică îndreptată contra evreilor. Dacă preluăm conținutul
acestor noțiuni, așa cum este el definit științific în secolul al XX-lea și îl
aplicăm operei eminesciene, găsim destule mărturii în favoarea prezenței unor
idei naționaliste, xenofobe, rasiste și antisemite în anumite texte scrise de
marele creator romantic aflat în atenție. Din păcate, cadrul și timpul nu-mi
permit acum să trec în revistă toate aceste exemple și nici nu pare să fie
necesar. Vom exemplifica numai cu poezia „Doina” (1883), luată adesea drept
reper pentru ilustrarea xenofobiei lui Eminescu. „Exegeții” grăbiți pornesc, de
regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” și
decretează gravitatea acestei afirmații, scoase din context, pentru psihologia
poporului român. Dacă cel care exprimă esența spiritului românesc este xenofob,
atunci și poporul român trebuie sa fie așa! Dar, istorici fiind, nu putem să nu
ne referim la contextul general al poeziei și al epocii în care aceasta a fost
scrisă. Oare Eminescu îi urăște pe toți străinii, fără excepție și îi preamărește
pe toți românii, în chip nediferențiat? Cei dintâi „străini” invocați de Mihai
Eminescu sunt rușii: „Din Hotin și pân’ la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De
la mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin”. Următorii „străini” sunt nenumiți,
dar sunt aceia situați „Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este
greu de ghicit că poetul se referea la austrieci (nemți) și la cei colonizați
de aceștia printre românii din Țara de Sus. Alți străini sunt cei aflați „Din
Sătmar pân’ în Săcele”, adică din colțul nord-vestic în cel sud-estic al
Transilvaniei. Aici este vorba desigur despre stăpânii unguri și, poate, și de
populațiile așezate și colonizate printre români în regiune (secuii, sașii,
șvabii etc.). „De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi” sunt versuri
următoare cu o conotație geografică și par să se refere la România întreagă,
visată de generația noastră romantică, dar inexistentă încă la 1883, fiindcă
diagonala respectivă pornește din sud-vest și ajunge în nord-est, trecând peste
Transilvania. Alte referiri geografice nu mai există în această poezie, cu
excepția numelui Moldovei, invocat simbolic, alături de numele celui mai
important principe român din Evul Mediu, Ștefan cel Mare, nume de domn și nume
de țară românească, menite, împreună – în viziunea poetului – să reconstituie
unitatea națională. Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în
primul rând pe „străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la
1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării
Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia,
Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în
primul rând, Putna lui Ștefan cel Mare; în fine, scriitorul îi „urăște” și pe
acei străini care, de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Superioară, unde
fuseseră așezate capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se
plămădise sinteza românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise
pe la anul 900 peste români și slavi. În fine, Eminescu îi numește „dușmani” și
pe „străinii” de la sud și est de Carpați, de la intrarea Dunării în țară și
până pe Valea Prutului. Firește, ca să înțelegem toate aceste „uri”, trebuie să
vedem cum era țara noastră atunci, ce teritorii cuprindea ea. Prin anii ʼ80 ai
secolului al XIX-lea, România avea cam 137 000 de km pătrați și cuprindea
Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Munții Carpați și Prut (dar numai de la sud
de Suceava începând) și Dobrogea (părțile centrale și de nord ale acestei provincii).
Basarabia era, din 1812, ocupată de „muscali”, Bucovina se afla, din 1775, sub
stăpânire austriacă (din 1867 austro-ungară), iar Transilvania, Banatul,
Crișana și Maramureșul fuseseră cucerite încă din secolele XI-XIII de către
Regatul Ungariei (fiind, din 1688 sub autoritatea Vienei, iar din 1867 sub
regim austro-ungar). Aceste din urmă provincii aveau să se unească cu Regatul
României abia la 1918-1920, când țara avea să aibă aproape 300 000 de km
pătrați. Dar nici Regatul României nu era, pe la 1880, o realitate puternică și
sigură. Independența țării fusese proclamată abia în 1877 și cucerită cu arma,
pe câmpiile Bulgariei, în războiul din 1877-1878. Marile puteri se codiseră
mult să recunoască această independență, impunând țării fel de fel de condiții,
unele nedrepte. Cu alte cuvinte, dependența de Imperiul Otoman era încă o
amintire vie, ca și prezența turcilor la nord de Dunăre, ca putere suzerană,
căreia i se plătea tribut. Vii erau și protestele Greciei, din clipa în care
statul român autonom, sub Cuza, decretase secularizarea averilor mănăstirești.
Vie era și existența raialelor de la Turnu, Giurgiu și Brăila, reunite cu Țara
Românească abia în 1829, locuri cosmopolite, formate din importante grupuri
alogene, adăpostite unele de urgia otomană și libere să-și pregătească în
România mișcarea de emancipare națională. România de la 1880 era firavă și
nesigură nu numai în ochii lui Eminescu, ci ai contemporanilor în general. De
vină pentru toate acestea erau, natural, „străinii”, dar nu oricare și nu toți,
ci numai otomanii (care supuseseră Moldova și Țara Românească și le sleiseră de
sevă), rușii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemții”, ocupanții
Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilvaniei) etc. Și nici ei în totalitatea
lor! Eminescu nu acuză nicăieri popoarele ca fiind demne de ură, ci doar pe
conducătorii hrăpăreți, care luaseră ceea ce era al românului. Este
semnificativ în acest sens numele de „muscali” sau „moscali”, adică moscoviți,
dat ocupanților Basarabiei. Termenul peiorativ era cel de „muscali”, fiindcă la
Moscova se aflaseră prin tradiție țarul, conducerea, factorii de decizie (noua
capitală, orașul lui Petru I, nu intrase în conștiința publică), adică aceia
care trimiseseră armate ca să frângă Țara Moldovei (de fapt, intenția era ca
s-o ocupe toată!). Astfel, Eminescu îi evoca în „Doina” pe „străinii” care au
trebuit să părăsească țările românești ocupate și să se retragă în 1918, făcând
loc României. Evocând, la 1883, o țară românească situată „de la Nistru pân’ la
Tisa”, Eminescu era un vizionar realist și nu utopic, fiindcă România anului
1918 urma să se întindă exact de la Nistru și până la Tisa! Viața avea să
dovedească, după aproape o jumătate de secol, că „străinii” condamnați și
criticați de Eminescu fuseseră condamnați și de istorie, de lume, de societate.
La 1918, se împlinea de fapt ceea ce prevăzuse Eminescu, iar salvarea fusese
tocmai Moldova, care conservase, în clipele cele mai grele (1916-1918), nucleul
de stat românesc. Se știe că Eminescu a exprimat idealurile generației sale,
sintetizate în curentul romantic. Să vedem ce idei au exprimat alți poeți
(autori) romantici din regiune. Taras Șevcenko – poetul național ucrainean –
scria, pe la 1838, în poemul „Kateryna”: „Nu vă iubiți cu muscali,/ Fete
sprâncenate,/ Că muscalu-i străin vouă/ Joc de voi își bate!”. Alexandr
Sergheevici Pușkin, exilat în Basarabia, dar beneficiar al unui regim de
bejenie princiar, scria cu dispreț, pe la 1821, că moldovenii erau „țigani
nomazi” și că Basarabia era sfântă numai pentru că era aureolată de „slava
rusească”. Tot el, poetul, se vedea pe sine între moldovencele cochete ca un
zeu printre imbecile, iar printre moldovenii triști ca un leu între maimuțe sau
ca un armăsar arab într-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoare gânduri
(exprimate poetic) față de români, Vasile Alecsandri, le-a alăturat pe ale
sale, la fel de tăioase (tot în formă poetică). Petőfi Sándor – poetul simbol
pentru spiritualitatea maghiară – scria într-o poezie de slavă închinată lui
Lehel (conducător ungur legendar, pomenit în raidurile de jaf împotriva
Vestului, spânzurat le Regensburg în 955): „Neamțule […], trăsnetul să nu te
omoare,/ Maghiarului să-i încredințeze această treabă”. În poezia „Poporul
maghiar”, publicată în iunie 1848, același poet declară că doar maghiarul
trebuie să fie stăpân în țară (adică în Ungaria Sfintei Coroane, compusă și din
Croația, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc., adică și din croați, slovaci,
români, sârbi, germani, ruteni etc.), zice că zilele „neamțului”, comparat cu lipitoarea
setoasă de sânge, sunt numărate, ca și ale altor popoare: „Oare să poruncească
în țară neamțul, slovacul?/ Aici, unde atâția maghiari și-au dat sufletul?/
Sângele maghiar a cucerit cu glorie această glie/ Și milenii la rând au
apărat-o maghiarii./ Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce
vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va simți pașii noștri,/ Și-i vom împlânta
pintenii în adâncul inimii…”. În poezia „Viață sau moarte”, din același an,
poetul național îi amenință pe „croați, germani, sârbi și români” cu sabia care
„sclipește în mâna maghiarului”, îi face pe aceștia „corbi scârboși”, cu „inimi
blestemate”, „hoardă” din care ungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge”
sau „cloacă de păduchi”, menită a fi devorată, firește, tot de vajnicii unguri.
În altă poezie, numită „În ziua de Anul Nou” (este vorba despre 1 ianuarie
1849), Petőfi îi numește pe străini și mai ales pe germani „hoardă de tâlhari”,
„câini sângeroși”, dintre care nu avea să rămână în viață decât unul singur, doar
ca să spună tremurând „Vai de cel ce nu-l cinstește pe maghiar!”; invocarea
finală a diavolului din această poezie ajunge să fie apocaliptică: „Acum
Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; ție mă rog, iadule, în
dimineața de Anul Nou: sădește în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu
cunoaștem îndurare până mai mișcă vreunul dintre nemernicii ăștia pe acest
pământ”. De altfel, ideea că maghiarul trebuie să fie „fără îndurare” față de
popoarele conlocuitoare (și față de străini în general) a traversat deceniile
și chiar secolele, devenind un laitmotiv al conștiinței publice elitare ungare,
până la finele primei jumătăți a secolului al XX-lea. Mai toți contemporanii
creatori de valori intelectuale ai lui Petőfi gândeau și exprimau aceleași idei.
Széchenyi István (1791-1860), scriitor și om politic, unul dintre cei mai
importanți reformiști maghiari (a dat numele și Bibliotecii Naționale din
Budapesta), spunea (la 5 octombrie 1844) în dieta țării de la Bratislava:
„Urăsc din străfundurile sufletului meu orice evoluție care nu este maghiară”.
Spre deosebire de „străinii” veștejiți de Eminescu – minorități dominante
asupra majorității supuse – cei urâți de Petőfi, în ciuda blestemelor sale, au
ajuns până la urmă (în general), prin voința popoarelor și recunoașterea
marilor puteri, stăpâni acolo unde, prin forță, dominase Coroana Sfântului
Ștefan. Cu alte cuvinte, „ura” lui Petőfi nu a fost validată de istorie,
Ungaria revenind la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko și
Pușkin nu au avut, în linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a
impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre
„străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de
condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a
fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și,
mai ales, publicistice și în același spirit romantic, și Eminescu pus accente
grave pe numele unor contemporani de altă etnie și credință. Cu toate acestea,
eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo
critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum era
firesc, moral și drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și,
respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și
sortiți pieirii. Nu am auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să
fi spus sau scris că Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un
simbol național ca Petőfi Sándor, denigratorul de popoare străine. Pe când în
România ni se atrăgea atenția în chip foarte serios, încă din anii ’90 ai
secolului trecut, de către intelectuali subțiri – ajunși apoi, unii dintre ei,
înalți demnitari de stat – că Eminescu este complet revolut, învechit, desuet,
că era bun de pus între paranteze (în „debara”) și că, în niciun caz, România
nu putea visa la NATO și la UE pe buze cu „autohtonistul”, „antioccidentalul”
și „xenofobul” Eminescu! Iar ideea că Eminescu nu mai este citit este falsă și
menită să distragă atenția de la chestiuni culturale reale. Câți englezi mai
citesc azi integral piesele sau chiar sonetele lui Shakespeare, câți spanioli
pot citi și comenta de la cap la coadă „Don Quijote”, câți tineri unguri mai
știu poeziile lui Petőfi? Și, totuși, manualele îi cuprind, îi comentează, iar
oamenii – chiar și cei simpli – se mândresc în continuare cu ei. Ei continuă să
fie – în universalismul lor – și simboluri ale spiritualității naționale
engleze, spaniole sau ungare. Nu au fost decretați ca atare de parlamente, nici
de academii și nici măcar de confrații lor, ci au intrat în chip firesc în
conștiința publică, dincolo de voința cuiva. La fel este – de ce ar fi la noi
altfel? – și cu Eminescu! El a fost omul vremii sale, cu mărimile și cu
micimile sale, cu ideile general valabile și cu lamentabile, pentru noi,
obsesii locale și trecătoare. Poetul și publicistul a scris uneori cu asprime
despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate,
politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost
străini. Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i
vadă pe români stăpâni, în fine, în România și să vadă România întreagă,
condusă și organizată de români. Mai toate sunt de înțeles, după atâtea secole
de supunere și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum și de ce
să-i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petőfi
nu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că
va urma, după Al Doilea Război Mondial, Declarația universală a drepturilor
omului (adoptată de ONU) sau să știe că, mai recent, UE avea să reglementeze
chestiunea minorităților? Este ca și cum l-am condamna pe Isac Newton că nu a
știut teoria relativității! Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe Eminescu
timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Știți bine
domniile voastre că nici vremii sale nu s-a potrivit prea bine și că s-ar fi
vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în „umbra sfântă” a Basarabilor
și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului
Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat
pagini nemuritoare, dar nu a urât cu-adevărat popoare și nu a ridicat arma
contra străinilor. A urât și veștejit – uneori cu vorbe grele – oameni, dar
cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat
asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia
stătea poporul său și România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în
„Familia” (în 1867), poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când
România abia exista, cuprinzând cu puțin peste o treime din România împlinită
la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul
în care Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de pământ pe care se
vorbea românește. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în
care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte
cuvinte, Eminescu a fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni
atunci! Critica lui Eminescu este firească și aceasta poate fi făcută și se
face din varii unghiuri, de la erori de prozodie până la cronologii șchioape și
de la narațiuni filosofice greoaie până la decizii de viață discutabile. Dar
critica nu are nimic a face cu denigrarea și cu demolarea poetului. Azi, la 125
de ani de la moartea poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă
continuă să-i fie nemurirea, cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale” și
câtă dreptate avusese Călinescu când l-a numit pe „băietul” care cutreiera
demult pădurile eternității „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc”. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra
inamicilor țării sale, a construit România în și prin poezie, iar această
construcție s-a dovedit la fel de reală ca Țara în hotarele sale din 1918.
Eminescu este demiurgul sufletului și trupului nostru național, iar prin
aceasta el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
Acad. Ioan-Aurel Pop
Comunicare prezentată la Sesiunea solemnă a Academiei Române
dedicată comemorării lui Mihai Eminescu "125 de ani după Mihai
Eminescu" -16 iunie 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu