Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Pavel
al lui Iisus Hristos, chemat de El Apostol, rânduit pentru vestirea
Evangheliei lui Dumnezeu, pe care a
făgăduit-o mai înainte prin proorocii Săi, despre Fiul Său, care a fost rânduit
Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din
morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit har şi apostolie, ca
să aduc în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile.”
(Sf. Ap. PAVEL - Epistola către Romani, 1,1-5)
„Poporul Român e una din minunile lui
Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”
(Filosoful mărturisitor creştin-ortodox PETRE ŢUŢEA)
TAINA SUFERINŢEI ŞI A JERTFEI
Suferinţa creştin-ortodoxă este
consubstanţială cu omul creştin şi este una din marile virtuţi dumnezeieşti în
care rodesc toate celelalte între care Jertfa divină.
Un răspuns
mulţumitor cu privire la suferinţă n-a venit din nici o parte a unui sistem
moral, filosofic ori religios, fiindcă au confundat suferinţa de esenţă divino-creştină,
cu durerea ca nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă,
depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.).
Suferinţa zămisleşte Jertfa în care se
întrupează Trinitatea virtuţiilor:
credinţa, nădejdea şi dragostea.
În societatea atât
de precară şi foarte turmentată de astăzi, Durerea
şi-a extins deputăţia desculţă şi
despletită a dramei hegemonico-democratice, prin pârghiile ei de putere:
deismul,
diabolismul, desperarea, depresia, dezgustul, decadenţa, declinul,
descompunerea, demenţa, delirul, debilitatea, deficienţa, digresiunea,
degenerarea, delapidarea, delicvenţa, demagogia, demolarea, demonstraţia, demoralizarea, denaturarea, denigrarea,
denivelarea, descumpănirea, deportarea, despotismul, destrăbălarea, desuetudinea,
dezmăţul, deşertăciunea, detractarea, detronarea, devalizarea, devastarea,
devierea, dezaxarea, dezbinarea, dezastrul, despuierea, dezechilibrul,
dezertarea, dezinteresul, dezmoştenirea, deznaţionalizarea, dezolarea,
dezonorarea, dezorganizarea, dezrădăcinarea, dezunirea, dialectica, dictatura,
dilema, discreditarea, discriminarea, disimularea, disjuncţia, dispariţia,
dispreţul, diversiunea, divertismentul, divorţul, dizgraţia, dobânda,
dobitocia, doctrina, dosarul, dosirea, dresura, drogul, duba, duduia, duhoarea,
duplicitatea, durerea, duşmănia, etc.
Suferinţa
şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul celor
şapte râuri ale durerii şi suferinţei creştinului: vrăjmaşul,
oamenii, firea personală căzută, suferinţa
îngăduită de Dumnezeu ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul
nostru, suferinţa Crucii sau jertfa
ca împlinire şi dăruire întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.
Suferinţa este un dar-virtute de la
Dumnezeu, iar durerea este un împrumut de la cel vrăjmaş şi de la oameni.
Aceste cauze
fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un
capăt la altul. Primele două dureri sunt „oferite” ca „dar” celor chemaţi,
celor cu un caracter integru, celor fermi, celor drepţi, celor statornici în
credinţă.
Cea de-a treia,
durerea aparţine insului, individului, autonomului, proletarului, ghiftuitului,
care se bălăcesc într-o mlaştină egoistă, cămătară a poftelor, pervertind
conştiinţa.
Celelalte
patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac
altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al
dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în
rugă, învaţă pe cei răi, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, dăruieşte
oricui, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.
Durerea poate
avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele
taine: „Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt
participare la Patima Sfântă a lui Hristos.” (Mitropolit Hierotheos
Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145)
Marele nostru
Apostol, Sfântul Pavel este
dumnezeiesc în acest sens: „Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi
împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui,
adică Biserica.” (Coloseni 1, 24)
După Sfântul Teofilact al Bulgariei,
cuvintele Apostolului nostru Pavel,
au următoarea semnificaţie: „în chip inegalabil şi Hristos era „dator” să
sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de
patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile
acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru
întreaga Biserică a creştinilor.”(ibid, p.145)
Fiecare suferinţă naşte o nouă existenţă spirituală
în credinţa noastră ortodoxă, înmulţind-o.
Sunt cunoscute
milioane de exemple ale suferinţei, de ipostaze martirice, muceniceşti,
mărturisitoare întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor este tot al Apostolului nostru Andrei, care îşi vede
bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: „Bucură-te
Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos… Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către
tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care
a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a
te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunăcuvinţă
din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus
completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).
Suferinţa
izvorăşte din Credinţă, Nădejde şi Dragoste, pentru a birui, cum spune
Iisus Hristos: „în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan
16, 33).
Suferinţa
creştină este direct proporţională
cu plinirea şi primirea mângâierii: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea.
Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi
pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi,
aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.”(2 Corinteni 1, 3-5)
Durerea se trăieşte întru sine, pentru
sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri,
înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.
Suferinţa trăită în duh, întru
Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire,
eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu,
sfinţenie, trăire duhovnicească, îndumnezeire.
Creştinismul ortodox
nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiile sale se mărturisesc prin fapte lui.
Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine
ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea
nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat
în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 3-5)
Toată durerea
şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă, prin asceză, prin mistică spre biruinţa
Crucii.
Răul,
suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca îndreptare: în bine, în
alinare, în credinţă, în nădejde, în dreptate, în adevăr, în libertate, în
dăruire, în duhovnicie.
Suferinţa
suferă pentru Dumnezeu, pentru Neam,
pentru semeni şi abia pe urmă pentru sine, pe când durerea este doar autonomă.
Suferinţa
înnobilează, purifică, biruieşte, înviază, înalţă, îndumnezeieşte,
înfrumuseţează, iubeşte, mântuieşte.
Durerea
coboară, striveşte degradează, îndobitoceşte, înrobeşte, profanează, sluţeşte,
schimonoseşte, urăşte. Absenţa pocăinţei
creştine grăbeşte spre apariţia depresiei, decepţiei, groazei, sinuciderii.
Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte din
omul prigonit tristeţea durerii şi bucuria persecutorului..
Suferinţa
e viaţa spiritului în
transcendent, iar durerea e moartea voită a trupului şi a sinelui în deşertul
acceptat ca deşertăciune.
Suferinţa
nu te lasă singur. Toiagul ei este Neamul, mângâierea ei este Maica Domnului,
nădejdea ei sunt Sfinţii, lumina ei sunt Îngerii, iubirea ei este Dumnezeu.
Durerea te
aruncă în abisul singurătăţii, în prăpastia haosului, în mlaştina deznădejdii,
în labirintul desperării, în nimicnicie.
Suferinţa thracului
Iov crede, mângâie, nădăjduieşte Învierii: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu
este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această
piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe
El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta
măruntaiele mele tânjesc în mine.” (Iov 19, 25-27)
Prin
conştiinţa creştină avem deplină libertate să alegem între răul
durerii sau binele suferinţei:
„Prin
suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe
sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie
Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).
Omenirea – Capodopera Creaţiei divine, este cel mai
sublim Poem al Cunoaşterii dumnezeieşti,
unde ar trebui să sălăşluiască permanent: Dumnezeu, Binele, Credinţa, Adevărul,
Nădejdea, Frumosul, Dreptatea, Muzica, Cuvântul, Poezia, Filosofia, Munca,
Splendoarea, Suferinţa, Sacrul, Sublimul, Jertfa, Dragostea, Fericirea şi
Omul.
Logica firii
umane preferă însă direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o
responsabilitate, degeaba.
Ortodoxia
creştină, impune o altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a
jertfei, a sublimării, a iubirii.
Aşa cum
Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său
omul trebuie să sufere ca devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul
său.
Pentru atei, Crucea este nebunie, delir, groază,
după cum spune Pavel, pentru creştinii
ortodocşi, Crucea este nebunie sfântă, care a
ridicat înţelegerea umană la dumnezeirea cea mai presus de raţiune, a înălţat
Suferinţa şi Jertfa divină la Dragostea cea vie.
Sensul
Suferinţei creştin-ortodoxe este sfânt şi treimic: Adevăr, Libertate,
Iubire.
Suferinţa
în
Hristos este înţeleasă ca o pedagogie dumnezeiască, prin care
Proniatorul ne cere continuu comuniunea
cu El, desăvârşindu-ne.
Suferinţa
înţeleasă şi acceptată cu bucurie, este cea mai mare bunăstare spirituală a
unui Neam. Este de fapt măsura credinţei şi preaplinul dragostei noastre.
Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este Suferinţa
şi Jertfa, Sfântă, Măsura şi Măreţia tuturor lucrurilor Sale.
Suferinţa şi Jertfa creştinului trebuie să fie măsura şi măreţia întregii
ortodoxii, mărturisite.
În acest meridian
al comuniunii suferinţele şi jertfele Străbunilor noştri din toate timpurile au
constituit sensul Învierii noastre.
Suferinţa
împlinită în jertfa sfântă are un
timp al ei istoric, mesianic şi transcendent.
Martiriul e mărturisirea de dimineaţă
al nădejdii permanente, odrăslit în pământul soarelui-suferinţei, Dacia, ca-ntr-o
bulboană serafică de cer a dreptei credinţei, din care picură neîncetat luceferii
Jertfei, odrăslind Crucea Iubirii Dacoromâne.
„O
voi eroi şi martiri, spune eroul, mărturisitorul şi poetul Petru Baciu,
mucenici
ai luptei pentru Hristos, care aţi urcat vitejeşte Drumul Golgotei, biruind
moartea pământească între zidurile de sânge ale temniţelor, sau pe crestele de
foc ale munţilor, călăuziţi de lumina biruitoare a Sfintei Cruci aţi trăit
zguduitoarea dramă a sfintei chemări, răspunzând prezent la supremul apel al
Mântuitorului Iisus Hristos, întru apărarea sfintei Sale aşezări.
Din
carnea voastră răstignită pe lemnul Crucii, sau străpunsă de pumnalul trădării
şi mişeliei, vor creşte glorii mari de noi mucenici care vor sta scut în faţa
potrivnicului-biruinţă, ascunsă când zidul de ură şi mişelie se va prăbuşi.”
(Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse – mărturii ascunse, vol. I, Ed. Fundaţiei
Culturale „Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, p.504)
Sfântul Apostol Pavel este arhetipul
inteligenţei umane, care a covârşit prin harul Duhului Sfânt dimensiunea
cosmică a cunoaşterii filosofico-teologic-ortodoxe.
Înzestrat de
Bunul Dumnezeu cu toate darurile suprafireşti, a trecut cu uşurinţă de pe
Olimpul înţelepciunii filosofice, pe Everestul teologic al Evangheliei, spre
Culmile Filocalice ale Duhului Sfânt, unde sălăşluieşte doar dumnezeirea.
Sfântul Apostol Pavel, Vlăstar nobil al
Rădăcinii primordiale a Protodacilor, din Tarsul Ciliciei, a apărut în istorie
cu un nou mod de a o gândi, de a-i
deschide căile cunoaşterii prin revelaţia divină, de a restaura istoria prin relaţia
Patriarhală a Tatălui ceresc cu Creaţia Sa, prin harul comuniunii dintre
Atotcreatorul şi Regele creaţiei, Omul.
Stăpân pe
filosofia cunoaşterii, ca discipol al marelui retor Gamaliei, fratele ilustrului
filosof Seneca, tot din stirpea regală a filosofilor Traci şi-a însuşit şi
desăvârşit teologia ortodoxă a lui Iisus Hristos, Căruia I-a devenit prin
chemarea specială şi alegerea divină a
Duhului Sfânt, cel mai mare Ucenic şi Apostol al tuturor neamurilor, care L-au
urmat pe Mântuitorul lumii.
Punând
Filosofia umană în lumina dumnezeiască a Teologiei ortodoxe, Pavel a înţeles consecinţele pe care
le-a pus filosofia în procesul gândirii şi în mod expres al culturii antice,
îndreptând-o şi corectându-i metodele, căile şi formele, spre Filosofia
Duhului, spre Revelaţia lui Dumnezeu, spre simplificarea şi profunzimea
evanghelică, spre teologia lui Hristos prin Primatul absolut al Cuvântului,
care a devenit realitatea Adevărului însuşi.
Marele Apostol Pavel a orientat şi
convertit spiritul filosofic uman nu spre prerenaştere vremelnică, ci spre
duhul teologic hristic, spre îndumnezeirea veşnică.
Sfântul Apostol Pavel a urcat limitele
raţiunii umane de la căutare, de la cunoaştere, la conştiinţa harică spre
senzaţia Adevărului absolut, încununând înţelepciunea lumească cu lumina
taborică a Logosului, întru Adevăr, Libertate şi Iubire dumnezeiască.
Privit doar
prin prisma filosofică, fie ea chiar zamolxiană, gânditorul, omul de geniu îşi
reduce dimensiunile cunoaşterii, chiar inspirat fiind, fiindcă gena lui
religioasă nu-şi recapătă lumina harului şi nu creşte spre comuniunea cu
Hristos, decât prin Duhul Sfânt.
„Filosoful, artistul ori savantul, spune
Marele Petre Ţuţea, nu au har. Sunt inspiraţi.
Sacerdotul creştin are har... Intelectul, este dat omului nu ca să cunoască Adevărul, ci ca să-L primească.”
(Între Dumnezeu şi Neamul meu. Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 41,60)
Apostolul Pavel, prin fiecare gând
angajat, prin fiecare cuvânt rostit, prin fiecare faptă a creaţiei sale, prin
fiecare rugă, prin fiecare jertfă, prigoană şi persecuţie, fie asupra sa, fie
asupra creştinilor a provocat cunoaşterea absolută a lui Dumnezeu, respectiv a
Evangheliei, care este încununarea dintre Suferinţa sfântă şi Dragostea
dumnezeiască, chemându-i astfel pe toţi la mântuirea întru Hristos.
„Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi
învăţaţilor şi neînvăţaţilor...şi vouă celor din Roma, căci nu mă ruşinez de
Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a
tot celui ce crede, iudeului întâi şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se
descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: <<Iar
dreptul din credinţă va fi viu>>.” (Epistola către Romani 1, 14-17)
Finalitatea
textului apostolic se referă la: dreptul
prin credinţa mărturisitoare a ortodoxiei, nu la <<dreptul între
popoare...>>, conferit de rabinismul iudaic, unor aleşi ai lor.
Cele tainice
ale lui Dumnezeu, creaţia Sa, se descoperă prin făpturi, prin menirea lor, prin
conştiinţa-chip a Omului, de la
Facerea lumii, aşa încât filosofii, poeţii, artiştii, sacerdoţii, cărturarii, dar
nici oamenii de rând nu au dreptul la clemenţă privind necunoaşterea lor nici
întru cele de Sus, nici întru cele de Jos: „Pentru
că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a
întunecat.
Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.”
(ibid. 1, 21-22)
Ortodoxia
Adevărului lui Dumnezeu se descoperă din cer peste pământ şi cunoaşterii şi
necunoaşterii şi dreptăţii şi nedreptăţii şi legii şi moralei şi: „peste toată fărădelegea şi peste toată
nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.,,
Sinergia
dintre Filosofia raţiunii şi Teologia ortodoxă a Cuvântului se împlineşte
plenar şi absolut în Omul-cult, în Omul profet-mesianic, în Omul
apostol-evanghelic al Filosofiei Duhului
Sfânt, care este împlinirea şi desăvârşirea a toate întru finalitate.
Omul cult, Geniul,
Profetul, Apostolul, Mărturisitorul, Martirul, Misticul, Ascetul, nu concep
ideea decât ca o întrupare, o împlinire, o jertfă, o înviere şi o finalitate înălţătoare
ca desăvârşire întru Cuvânt.
În gândirea
lor ipoteza devine o teză afirmată a spiritului, o dogmă revelată a Adevărului,
ce netezeşte Calea Libertăţii spre care se îndreaptă Iubirea cea
atotstăpânitoare.
Antinomia în
lumina Adevărului revelat nu este o contradicţie, ci o împlinire, o
coexistenţă, o comuniune de har, credinţă şi adevăr.
Fără
cuminecare harică, fără acest raport de comuniune hristică, actul creator
devine o pseudocunoaştere, chiar dacă este înveşmântat în podoaba erudiţiei sau
înmiresmat în elocinţă, cum inspirat grăieşte alt mare filosof şi profet al
gândirii creştin-ortodoxe Ernest Bernea: „Filosoful,
omul de ştiinţă, creatorul în general, fie el poet, pictor, muzician sau chiar
profet, nu pot ignora acest raport fără a cădea în eroare şi a se manifesta
descumpănit.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2002, p. 15)
Dacă
apropierea de lumea simplă şi complexă a lucrurilor şi a fenomenelor este un
urcuş fundamental-dialogal al omului, atunci comuniunea cu Creatorul tuturor
este Înălţarea spirituală propriu-zisă.
„Dialogul omului cu lucrurile, remarcă
acelaşi mare filosof Ernest Bernea, aşa
cum există ele în realitatea concretă, deschide calea ascensională a creaţiei,
spiritul activ putând prelucra datele prinse în obârşia lor către o sinteză
nouă, aceea care ne pune în stăpânirea adevărului.” (Op. cit. p. 20)
Fenomenul
cunoaşterii atestă prezenţa unui lucru real care există, atât în cunoaştere cât
şi în necunoaştere. Chiar dacă el, fenomenul cunoaşterii în sine nu poate fi
cuprins şi exprimat raţional, el se afirmă şi se confirmă teologic deasupra
sinelui.
Realul este o prezenţă activă, obligatorie, ca un dat
ontologic al trăirii, care nu implică doar existenţa noastră ci şi finalitatea creativă.
Adevărul revelat Apostolului Pavel, nu se lasă încercuit metodelor, preceptelor şi
sistemelor filosofice ale timpului raţiunii umane, ci se circumscrie teologiei
lui Hristos, infinitului Înţelepciunii divine, celor care dispun de forţa
supranaturală şi sublimă a Jertfei.
În actul
cunoaşterii Sfântul Pavel trece de
la realitatea subiectivă nedefinită, neasumată, participativă imperfecţiunii, stricăciunii,
la adevărul revelat obiectiv, împlinit, asumat, absolut.
Adresându-se
romanilor care au înlocuit Slava Atotcreatorului Dumnezeu cu cea a omului
voit-păcătos, asemănător târâtoarelor, întrezărind doctrina suveranităţii
papismului, Sfântul Apostol Pavel îi
avertizează fără menajamente, dându-le jos masca fariseico :
„Plini fiind de toată nedreptatea, de
desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pismă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de
Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi
părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.”
(Romani 1, 29-31)
Nu în lege
trebuie să existe omul, ci să se desăvârşească în har, nu să trăiască în frică,
ci să sălăşluiască în iubire, în comuniune cu Duhul.
Dreptatea nu
constă în lege, ci în credinţa şi dragostea de Dumnezeu.
Deasupra legii
este întotdeauna Dreptatea, iar deasupra Dreptăţii, permanent Adevărul şi deasupra
tuturor, atotveşnicia lui Dumnezeu prin Iubire.
Prigoana, persecuţia, tortura, arestarea, martiriul Apostolului Pavel.
Luând poruncă
de la Domnul pentru propăvăduirea Evangheliei şi primirea neamurilor (precum şi
a iudeilor dintre ele), în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, după multă trudă, osteneală
şi călătorii misionare încununate cu succes, ajungând la Ierusalim, cele două
tabere ale iudeilor, fariseii şi saducheii auzind nerespectarea Legii şi
rânduielii lui Moise îl arestează în templu, convocând sinedriul spre
cercetarea lui. Pavel s-a apărat în adevăr, arătând trecerea sa miraculoasă de
la apărător al Legii şi prigonitor al lui Hristos la misiunea de Ucenic
apologet al Domnului.
„Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau
lângă el să-l bată peste gură.” (Fapte 23,2)
Apărarea lui Pavel a stârnit zâzanie între cele două
tabere de iudei, care peste 40 dintre ei s-au legat prin blestem că-l vor ucide
pe Apostol. Ei, orbii sufleteşte nu
ştiau că Mântuitorul Hristos avea un plan dumnezeiesc cu Ucenicul Său
preaiubit, căruia arătându-i-se noaptea i-a grăit:
„Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai
mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la
Roma.” (Fapte 23, 11)
Dincolo de
expresie Mântuitorul prevesteşte marile prigoane care vor veni peste Biserica
Sa, atât din partea iudeilor prin instituţia totalitară rabinică, cât şi din
partea romanilor prin instituţia absolutismului papal.
Pârâşii lui
Pavel aduceau împotriva lui: multe şi
grele învinuiri, pe care nu puteau să le dovedească. (Fapte 25, 7)
Salvarea lui Pavel de atentatul iudaic pregătit i-a
fost cetăţenia romană care la pus sub jurisdicţia judecăţii cezarului.
Aşadar,
călătoria spre Italia a făcut-o Marele
Pavel în lanţuri, îndreptându-se
spre „ospitalitaea” nebunului Nero, dar şi spre martiriul sfânt întru Hristos,
Temelia Bisericii Ortodoxe.
Legea poate
deseori mutila, strivi, ucide, dar harul continuu zideşte.
Legea subjugă,
surpă, închide, înrobeşte, Adevărul însă eliberează, descătuşează, se
jertfeşte, înnobilează, îndumnezeieşte, iubeşte.
Omul nu
trebuie să se învârtoşeze în inima sa printr-o aspiraţie fariseică, talmudică,
ci trebuie să se inspire hristic, evanghelic.
La Judecata de
Apoi, pe care Tatăl-Creatorul a cedat-o Fiului Său Iisus Hristos, oamenii toţi
laolaltă: şi păgâni şi atei şi creştini nu vor fi judecaţi după legea fiecărei
naţii, nici după răul pe care l-au făcut semenilor şi lui Dumnezeu de-a lungul
istoriei, ci după neîmplinirea binelui, adevărului, dragostei, jertfei,
suferinţei întru Dumnezeu, întru aproapele şi întru sine, legea scrisă în inima
lor ca o conştiinţă pură, îndumnezeită apoi
prin Evanghelia Dragostei Divine.
Căci, zice
Apostolul Pavel: „Ceea ce arată fapta
legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca,
prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.
Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi
pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu şi
cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din lege şi
eşti încredinţat că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric,
povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici, având în lege
dreptarul cunoştinţei şi al adevărului, deci tu, cel care înveţi pe altul, pe
tine însuţi nu te înveţi?
Tu, cel care propăvăduieşti: Să nu furi – şi
tu furi?
Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter,
săvârşeşti adulter?
Tu, care urăşti idolii, furi cele sfinte?
Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti
pe Dumnezeu, prin călcarea legii?
<<Căci numele lui Dumnezeu, din
pricina voastră, este hulit între neamuri>>, precum este scris.
Căci tăierea împrejur foloseşte, dacă
păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut
netăiere împrejur.” (Romani 2, 15-25)
În actul
cunoaşterii depline, gândirea Sfântului
Pavel nu este o formă fixă, nu
este un postulat definitoriu, ci este un act creativ, apostolic asumat
finalităţii existenţiale a omului creştin ortodox.
Taina
cunoaşterii divine poate fi în funcţie de abordare; ca necesitate sau ca sens
spiritual creştin: fie un luminiş al ne-ordinii materiale, ori o potecuţă ateo-nihilistă sau o Cale mistic-religioasă, filosofico-teologică,
filocalico-ortodoxă, care premerge cultului şi culturii Duhului, nu culturii şi
civilizaţiei terestre.
Cultura şi
civilizaţia terestră, filosofico-ştiinţifică, dependentă gândirii autonome, nu
este axiologică, adică verticală şi orizontală, ca profunzime spirituală şi
înălţare harică, ci este o linie orizontală, nerectilinie, neuniformă, un fel
de minus continuu şi din când în când, cu cât? şi întreruperi...
Un astfel de progres nu poate nici atinge cunoaşterea
şi nici să o exprime, dat fiind o anumită orientare a gândirii şi o mentalitate
a concepţiei, care sărăceşte spiritul şi deformează realitatea.
Realitatea
este o existenţă fiinţială, doar Adevărul este veşnic suveran. El este o
evidenţă a Persoanei, a Esenţei dumnezeeşti însăşi.
Adevărul nu
poate fi asumat sau solicitat de un joc al minţii, oricât ar fi ea de odihnită
şi de doctorală, ci doar de Libertatea Duhului şi Dragostea Trinităţii divine
absolute.
Dacă
realitatea este obiectul cunoaşterii, cu siguranţă Adevărul este Obiectul
supracunoaşterii, al revelaţiei Iubirii.
Tocmai de
aceea Sfântul Pavel – Ucenicul lui
Hristos a devenit marele Apostol al Iubirii tuturor Neamurilor, cu semnificaţia
divină că în dragoste trebuie să dăruieşti totul, dar să şi corectezi permanent:
„De
aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de
aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi
de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt.
Şi de
aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste
nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea
îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul.
Nu se
bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate
le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea
nu cade niciodată.
Cât
despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va
sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar
când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va
desfiinţa...
Şi
acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este Dragostea.”(1 Corinteni 13, 1-10, 13)
Petre Ţuţea, jertfa asumată
Petre Ţuţea este prin însăşi
conştiinţa, cultura, spiritul, suferinţa, credinţa, pătimirea, jertfa şi mărturisirea
sa, o Catedrală a înţelepciunii, o cetate a culturii, o erudiţie epocală.
Toată
existenţa şi misiunea marelui filosof creştin Petre Ţuţea au fost ca o reînnoire sub revelaţie divină, de o
înaltă dimensiune dumnezeiească.
„Revoluţie, în sensul de renaştere spune
Filosoful, nu există! Dacă e o
<<restructurare>> a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în
timp, la apariţie lui Hristos. Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat şi
divinitatea devenită om şi a fost anulată istoria care era întemeiată pe
conversaţia dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria. De atunci încoace, omul
aproximează sau se mişcă într-un fel comod, util sau gratuit şi eronat.”(
Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.20)
Petre Ţuţea
şi-a asumat cultura ca pe o expresie a revelaţiei naturale, păstrându-şi cu
înaltă demnitate chipul pe care i l-a daruit Hristos.
Prin fiinţa sa
s-a asumat umanului, iar prin persoana sa şi-a pus în mişcare raţiunea, cea mai
înaltă putere sufletească cumpănită sub pronia harului divin pe care şi-a pus
temelie dumnezeiască.
Petre Ţuţea înţelege că cea mai mare
demnitate a omului este aceea de a fi permanent în comuniune cu Dumnezeu sub
raportul discipolului de creator-continuator al Creaţiei, asumându-şi astfel, prin
credinţă, dragoste şi jertfă rostul, menirea şi sensul spre mântuire.
În Închisoarea
de la Aiud pe care cei mai elevaţi naţionalişti dacoromâni şi mai mistici
creştini ortodocşi au transformat-o în cea mai înaltă Academie Teologică din
lumea ortodoxă, neegalatul Apostol al
Neamului Petre Ţuţea a ţinut o
conferinţă despre Platon şi despre Hristos.
„Am spus că Platon e un personaj mărunţel şi
cuviincios faţă de măreţia lui Hristos. Pe Platon poţi să-l scuturi şi să
constaţi că arhetipurile lui sunt filosofice, dar dacă muţi arhetipurile în
religia lui Hristos, devin modurile în care vede el divinitatea... Creştinismul
a apărut în istorie şi a penetrat timpul şi spaţiul istoric cu veşnicia... Omul se mişcă asimptotic de la ideal spre
perfecţiune; şi această perfecţiune apare în Predica de pe Munte unde Hristos
zice: <<Fiţi voi dară desăvârşiţi, cum desăvârşit este Tatăl vostru din
cer>>” Conferinţa din Aula Penitenciarului a încheiat-o sublim în stilul
caracteristic al originalităţii:
„Fraţilor,
dacă vom muri toţi aici ( era tânăr în haine vărgate şi în lanţuri), nu
noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ci faptul că ne-a făcut
onoarea să murim pentru el.”
(op. cit. p. 21-22)
Rostul său a
fost să cearnă cultura prin sita religioasă a cultului creştin ortodox, spre
a-i reda spiritului libertatea transcendentă de har.
„Pentru mine libertatea transcendentă, mărturiseşte Filosoful, aparţine invizibilului Sfântului Apostol
Pavel. În Scrisoarea a doua (Epistola)
către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune următorul lucru: <<Noi nu
suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sunt
trecătoare; noi suntem legaţi de cele care nu se văd, care sunt eterne.>>...Aici
Pavel se întâlneşte cu entropia fizicii moderne, Căci entropia duce la
sfârşitul universului, la Judecata de Apoi. Acest invizibil al Sfântului Apostol Pavel
este însuşi Adevărul... M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre Pavel. Âsta nu-i om, domnule, este toată
Mediterana” (op. cit. p. 24, 47)
Menirea sa ca
filosof creştin naţionalist a fost să împletească cele două fenomene spirituale
cultura şi cultul în apoteoza Libertăţii, a universalităţii, sub aura hristică
a Cuvântului revelat.
„Eu nu sunt antisemit că am crescut în
spiritul Bibliei.
Nu se poate un creştin să fie antisemit. Eu
sunt hristocentric în cultura Europei că, dacă scot Biblia din Europa,
laureaţii premiului Nobel devin vrăbii pe crăci... Libertatea nu poate fi
gândită decât dogmatic potrivit cu doctrina creştină care este religia
libertăţii.” (ibid. p. 32-33)
Sensul său
existenţial i-a fost cu mult mai profund: de o adâncime mistic-duhovnicească în
spirit şi de o înălţare ortodoxă în suferinţă şi jertfă prin care şi-a
transfigurat fiinţa asemeni marilor martiri.
Unul din
sensurile sale profunde a fost acela al comunicării erudite, al comuniunii
sfinte, al moşirii cuvântului nobil, al înnoirii lui permanente, aristocrate în
expresie cultică, majestuoasă, de a împlini ca pe o cuminecare naţionalismul
dacoromân şi ortodoxia sfântă în acelaşi Potir al mântuirii Neamului nostru
jertfitor întru Iisus Hristos – Domnul nostru.
Fiind
deopotrivă dacoromân şi creştin ortodox, Petra
Ţuţea şi-a asumat o parte din sublimul trinitar al împlinirii divine.
„Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un
animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” (ibid. p.
64)
Petre Ţuţea a dăltuit ca un mare Profet
muzica cuvintelor, naşterea lor din darul Duhului, din lumina Cuvântului cu
strălucire şi umor.
Urmând taina
luminii Logosului a născut din fiecare cuvânt har şi din fiecare expresie
înţelepciune.
Mircea Eliade, spune în jurnalul său că: „Domnul Petre Ţuţea este inteligenţa cea mai
vie pe care a cunoscut-o în toată viaţa lui..., iar Ştefan Augustin Doinaş îl
consideră ultimul socratic.”
(Între Dumnezeu şi Neamul meu, op. cit. p.18)
Fiecare cuvânt
al lui Petre Ţuţea a trăit ca o
lumină din lumină, din rodire în suprarodire, din precuvinte în cuvinte alese, din
prevestire în suferinţă, din suferinţă în bunăvestire, din bunăvestire în
mărturisire, din mărturisire în jertfă, din jertfă în iubire spre îndumnezeire.
Cuvântul care
zideşte şi îndumnezeieşte creştinul este manifestarea ordinii religioase în
conştiinţa dacoromânului, ca un îndreptar asupra destinului său, deasupra
căruia stă dogma ortodoxă a lui Dumnezeu.
„Cum am scăpat după cei 13 ani de puşcărie,
din ce am scăpat, nu se poate să fie vorba de destin. Eu n-am destin. M-a
protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste
mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care
e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus... Dogma e o
formă purtătoare de mister. Misterul este singura formă eliberatoare de
neliniştile mărginimii personale, din înlănţuirea cosmică şi comunitară şi din
cele produse de perspectiva infinitului şi a morţii.”(op. cit. p. 65)
Purtător al
Tradiţiei multimilenare, şi-a aşezat expresia cultică într-o apoteoză de taină,
într-o atitudine apologetică faţă de Dumnezeu şi de Neam prin cultură şi
spiritualitate.
Dincolo de
trăirea religioasă, dincolo de păstrarea eternă a valorilor testamnetare ale
Naţiunii noastre dacoromâne, Filosoful creştin Petre Ţuţea s-a angajat cu toată fiinţa şi persoana sa cultă în
actualitatea apostolică a Cuvântului întrupat, spre măreţia poporului dacoromân
în mersul lui spre mântuire:
„În principiu, am certitudinea
invincibilităţii poporului român. E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că
nu mă îndoiesc că virtuţiile lui îl scot din impas. Asta e certitudinea mea.
Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu
poate fi înfrânt. (Revista Rost-manifest românesc. 2002, p. 4)
Marele nostru
filosof, fie la catedră, fie în celulă prigonit, torturat şi persecutat de
călăi şi-a pus sufletul în candela Icoanei şi toate cuvintele şi le-a pus în
dreapta aşezare a rosturilor.
„Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care
fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi
pământ... Anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul
în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în
Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt tot ce era mai
greu de clintit din sufletul naţional.” (Petre Ţuţea între Dumnezeu şi
Neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 15)
Pavel-Apostol al Neamurilor şi Petre Ţuţea Apostolul nostru
Asemănări şi deosebiri
-amândoi provin din stirpea
precreştină protodacă;
-amândoi sunt creştini ortodocşi,
trăitori, purtători ai Crucii;
-amândoi au fost înzestraţi cu
inteligenţă sclipitoare de geniu;
-amândoi au fost binecuvântaţi cu
har şi harisme speciale;
-amândoi au fost chemaţi şi aleşi
pentru misiune şi vocaţie întru Hristos;
-amândoi au propăvăduit Cuvântul
lui Dumnezeu şi Evanghelia Sa;
-amândoi au fost prigoniţi,
arestaţi, în lanţuri, persecutaţi, torturaţi;
-amândoi s-au bucurat de
Suferinţa Crucii şi Jertfa întru Hristos;
-amândoi au iubit Adevărul mai
presus de viaţa lor;
-amândoi s-au dăruit cu toată
dragosta Iubirii lui Hristos;
-amândoi au fost chinuiţi de
iudei şi farisei deşi au iubit toate neamurile;
-amândoi au înţelepţit pământul
cu erudiţia lor enciclopedică;
-amândoi au adus odrăslire
Logosului în lumea ortodoxă, mărturisindu-L;
-amândoi sunt odrăslire a Crucii
lui Hristos în lume;
-amândoi sunt ecouri de fior, de
dor, de eroi şi martiri ai biruinţei;
-amândoi au trăit misticul în
Suferinţa şi Jertfa aleasă;
-amândoi au ales Calea
martirică-mesianică a Învierii;
-unul este dumnezeiescul Pavel,
celălalt este divinul Petre Ţuţea!
Bucurie, slavă şi dragoste lor!
Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei,
Dacoromânia, Brusturi-Neamţ,
Ajunul Sf. Apostoli Pavel şi Petru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu