Nașterea Domnului în Porfira Verde a suferinței și a jertfei martirilor dacoromâni

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe”.

(Radu Demetrescu Gyr)

Dacoromânul creştin ortodox care păşeşte sub harul înţelepciunii Duhului Sfânt, indiferent dacă este liber, sau foarte liber, călăuzit însă de Adevăr şi de Iubire capătă o înaltă nobleţe sufletească în care sălăşluieşte deplina libertate a spiritului creator şi mărturisitor:

„De aceea, grăieşte părintele Mihai Andrei Aldea, apărarea, mărturisirea şi promovarea credinţei crştin-ortodoxe (ca şi cale mântuitoare unică întru şi spre Dumnezeul cel Viu) este dovada unei trăiri duhovniceşti înalte, unde iubirea de Dumnezeu şi de semeni merge adesea până la jertfa de sine. Sfiinţii Martiri şi Mărturisitori dintre înaintaşii noştri sunt eroii adevăraţi şi modelele autentice ale credinţei, pentru care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul Hristos înaintea Tatălui în veşnicie. Dar lupta şi jertfa lor pentru noi şi pentru a noastră mântuire este şi o chemare puternică adresată nouă. Ei sunt „preoţi ai deşteptării noastre” din plutirea mioritică autosuficientă, din beţia resemnată şi tâmpă în care zacem adesea confundând pacea lui Dumnezeu şi trezvia lucrătoare cu pasivitatea inerţială a aşteptării ca altcineva să ne facă ordine în viaţă, în casă şi în societate”. (Ortodoxia şi artele marţiale. Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 10-11)

Spre toamna târzie a anului 1949, doi feciori veştejiţi după lungile anchete ale securităţii, dar cu trăsături încă frumoase intrau pe poarta şubredă a închisorii Târguşor: doi elevi-muzicieni ai Liceului Mihai Viteazu din Bucureşti: Ion Niculescu-înalt, cutezător şi drept ca frasinul, alături de colegul său Romică (Romulus) Teodoru-mai scund, dar vesel, comunicativ cu gingăşia florilor de mac într-un surâs pe buze.

Într-o zi, la închisoarea Jilava intră într-o cameră-celulă pentru a completa datele personale ale deţinuţilor un gardian „do-cent” (de-un cent), care confunda iniţiala numelui cu iniţiativa...

Deţinuţii aliniaţi unul în spatele celuilalt aşteaptă iniţiativa gardianului:

-Cum te cheamă?... domiciliul?... şi în sfârşit... Care-ţi este iniţiativa ?

Surprins de ultima întrebare un deţinut titrat îi răspunde:

-Domnu’ gardian, eu sunt în închisoare unde mă supun unui regulament. Mie nu-mi este permis să am iniţiativă, numai cadrele de conducere ale închisorii au dreptul la iniţiativă.

Gardianul scărpinându-se în ceafa groasă, turtită de cozorocul şepcii aşezat deştept pe-o parte, îi mai pune o întrebare ajutătoare:

-Mă, tu ce eşti? adică ce meserie ai?

-Sunt profesor universitar la Facultatea de litere.

-Da prost te-o mai lăsat Dumnezeu!... Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-Petru.

-Ei bine să ştii de acum înainte că iniţiativa ta este „P”...

(Gheorghe Andreica-Cei Doi Muzicieni, Constanţa, 2003, p.7, 30-31)

La Canalul Dunăre-Marea Neagră-Drumul social-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, cu lopeţi, cu  vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub lovituri. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauza pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zdrenţe, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politici ai Canalului era poetul basarabean Robert Cahuleanu-Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate în duh şi mintal. Autorul pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, crea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, îmbrăţişindu-Le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./  S-a trezit cu ochii de mărgică/  şi cu pumnii încleştaţi de frică,/  rătăcind cu degetele roze/  după steaua cu lumini şi poze./ Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/  Moşul a plecat în drumul lui/  şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/  să-i închidă ochii arşi de teamă:/  Nani, suflet de zăpadă,/  lasă genele să cadă./  Lasă fruntea, ca o undă,/   între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/  nu mai arde nici o stea./ Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod./ Stă Crăciunul sur în tinde/  şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig./ Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”.

 (Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

 * EVRICA ANCHETATORULUI!

„Eram în anchetă după ce-a de-a doua arestare, povesteşte Romică Teodoru, din 1958 când C. Cenuşe, anchetatorul mi-a adus următoarea acuzaţie:

-De Crăciun ai cântat colindul legionar „O brad frumos”.

-Domnule anchetator, colindul acesta nu este legionar. E un cântec de Crăciun luat şi tradus din nemţeşte... n-are nici o legătură cu politica.

-Nu se poate... i-a spune tu viersurile!

-Bine. Şi am început să spun:

 „O brad frumos, o brad frumos

cu cetina tot verde...”

-Opreşte!... Gata. Asta este: VERDE!

Există o variantă a acestui colind compusă în închisoare de cel mai mare poet al Sfintelor Suferinţe Româneşti, Radu Demetrescu Gyr:

„O brad frumos ce sfânt păreai/ în altă sărbătoare/ Mă văd copil cu păr bălai

şi ochi ca de cicoare./ Revăd un alb şi scump cămin/ cu chipul mamei sfinte/ Imagini cu Crăciun senin/ mi-apar şi azi ’nainte./ Un pom cu daruri şi lumini/ în amintiri s-arată/ În vis zâmbeşte ca un crin/ copilul de-altă dată./ Copil bălai, Crăciun şi brad/ s-au dus în alte zile/ Acum doar numai lacrimi cad/ pe-ngălbenite file./ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ în seara de cenuşă/ Ci doar tristeţile s-adun/ să-mi plângă lângă uşă./ În chinul temniţei mă frâng/ sub grele lespezi mute/ Şi-nfiorat de doruri plâng/ În amintiri pierdute./ Omătul spulberat de vânt/ se cerne prin zăbrele/ Şi-mi pare temniţa mormânt/  al tinereţii mele”.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, pregătind decorul cu deosebită culoare şi strălucire: cu evlavie, cu bucurie, cu nea, cu tradiţii, cu stea, cu păstori, cu magi, cu pluguşor, cu datini, cu gazde mari primitoare, cu urări şi cântări frumoase ale prichindeilor şi a cetelor mai mari, fiind totodată, sărbătoarea familiei, a copiilor, a colindelor, a Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile celor care se încăpăţânau să supravieţuiască terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povesteşte licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier al Siberiei, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel Stille Nacht, heilige Nacht... şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer!

L-am mai auzit o dată cântând, mai demult, rupse Pascu (Nicolae Pascu-magistrat pensionar)primul tăcerea. Nu veniseşi încă la noi. Un avocat trecut pentru puţin timp prin celula asta ne-a spus atunci: <<Trebuie că e un călugăr de la Patriarhie, Valeriu Anania.>>...

Şi aşa am petrecut primul Crăciun din gulagul autohton. Pentru Pascu, deţinut cu vechime, era al treilea. I-am povestit şi eu de cele nouă petrecute de mine în pântecul chitului roşu, cum îmi plăcea să denumesc prizonieratul sovietic. Îndeosebi i-am povestit de cel de-al cincelea, din 1946, petrecut-sau mai bine zis, îndurat-în lagărul de pedeapsă de la Usciora, denumit-nu degeaba-şi Gura Dracului. În acest punct pierdut în taigaua mlăştinoasă de dincolo de Volga, noi, un grup de ofiţeri români, fuseserăm expediaţi din lagărul-matcă Oranki într-un vagon puşcărie, cu gratii şi cătuşe, ca pentru fioroşi criminali, fiind calificaţi de NVD-ul local, fost NKVD-ul, ca ireconciliabili duşmani ai Uniunii Sovietice şi ca „instigatori” ai grevelor de foame declarate acolo ca răspuns la tortura muncilor istovitoare şi degradante la care eram supuşi...

Eram primii pizonieri-şi singurii din lagărele Uniunii Sovietice-care printr-o disperată grevă de foame reuşiseră să forţeze mâna atotputernicei şi discreţionarei autorităţi şi să-i smulgă un drept elementar: acela de a nu mai fi supuşi muncii silnice.

Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat O, ce veste minunată. Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare şi a celor sovietice, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, pe Calea Robilor spre Cer.

Ortodoxia noastră şi cea universală au în cursul fiecărui An-bisericesc două Nopţi mari, evanghelice, hristice, albe, sacre, divine: Noaptea Învierii dumnezeieşti şi Noaptea Naşterii dumnezeieşti.

În aceste Nopţi Sfinte sufletele creştinilor, oriunde sunt se îmbracă în hlamida dumnezeiască, vibrând de bucurie şi de extaz ceresc.

Paradoxal, în penitenciarele şi închisorile din timpul regimurilor totalitare carlisto-antonesco-comuniste, deţinuţii naţionalişti sau „bandiţii” cum mai erau numiţi de cei care-i torturau s-au „bucurat” în cadrul izolărilor de o puzderie de Nopţi albe, tremurânde, încărcate de promoroaca roşie a jertfei şi a suferinţei, întru Dumnezeu şi Neam...

Unul dintre sutele de mii de  „beneficiari” ai acestor Nopţi albe a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare... Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na,pune-ţi pijamaua şi te culcă!”... de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi << bandiţii>>: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani şi un duh tânăr, spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud. (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Iarna în hlamida de sărbătoare scânteia pe brazii înalţi şi verzi, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se peste tot: peste livezi, peste curţile oamenilor, peste clădiri, peste toate penitenciarele, peste toate închisorile, peste cei deportaţi, peste celebrul, flămândul şi cumplitul Canal, cum striga pentru trezvie, pentru cei suferinzi şi pentru posteritate admirabilul poet Andrei Ciurunga în poezia Canalul:

„Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/  aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau câte-o mână.// Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,/  bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/  va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplid Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.

         

Demnitatea, conştiinţa, spiritul, credinţa, jertfa, suferinţa, răbdarea fie la bărbaţii deţinuţi, fie la femeile arestate (fecioare, eleve, studente, monahii, mame, soţii de demnitari) era la fel. Ceea ce distingea aceste categorii de onoare era curajul feminin, care prisosea, se revărsa viu.

Din contigentul destul de numeros al femeilor celebre arestate sub regimul concentraţionar amintim câteva ramuri din marele trunchi al Neamului: familiile Mavrocordat, Ghica, Manu, Sturdza, Cantacuzino, Nistor, Halippa, Flondor, Ianculeţ, Iordache, Mărculescu, Mironescu, Cancicov, Brătianu, Steriopol, Moţa, Codreanu, Bălaşa, Mureşanu, Antonescu, etc.

În celebrele închisori, ura stăpânea vidul dureros al autorităţilor şi al brutelor-executante, tortura făcea parte din meniul zilei, teroarea era un concert al spaimei mult prea prelungit, reeducarea se instalase cu mult fast şi caschetă roşie, suferinţa era peste tot şi peste toţi, moartea uşura sufletele deţinuţilor şi grijile călăilor. Mai lipsea din uvertura groazei, denigrarea, care trebuia făcută public: oral şi scris pentru a rămâne în caz de supravieţuire, hrană hienelor-calomniatori ce se vor naşte în ieslele irozilor.

Se pripăşise şi în închisorile unde erau deţinute politic, celebrele Cluburi de reeducare în care se încerca denigrarea creştinilor naţionalişti, prin câte unul frânt, care ceda sub torturile insuportabile.

Pentru a se încălzi atmosfera se da citire unui articol care denigra şi infiera pe „veci” creştinii naţionalişti.

 Reacţile celor forţate să asiste, să asculte, să îndure erau îngrijorătoare, revoltătoare, mâhnitoare, precumpănitoare, tulburi.

Leagănul dacoromânismului şi toată desfăşurarea sa ontologic-spirituală până la înţelepciunea bărbătească divină a Elitei naţionaliste a avut întotdeauna ca poli de susţinere moral-religioşi: binele şi frumosul hristic: „Sensibilitatea morală a Neamului din Carpaţi, mărturiseşte savantul nostru Simion Mehedinţi, nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. Acesta este fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român”; precum şi crezul, lupta, suferinţa şi jertfa mistică a Conducătorului: „Un mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru simple <<biruinţi pământeşti>>, ci mai ales <<pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică>>...Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă...Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 77, p.189,p.190)

Fulgii de nea care se aşterneau peste tot, dansând parcă o celebră Jienească, făceau celulele parcă mai încăpătoare şi mai calde, iar colindele îşi rezemau tâmplele senine şi caste peste zăbrelele care nu mai păreau atât reci şi atât de negre.

„Ultimul Crăciun trăit după gratii, povesteşte doamna doctor Galina Răduleanu, fiica Părintelui basarabean Boris Răduleanu, şi el la rândul lui arestat, a avut o deosebită profunzime. Viorica venise la patul meu de la etajul 2 pentru o scurtă recepţie. În dimineaţa Ajunului, după ce ne-am liniştit, aşteptând plecarea spre atelier, Viorica, mai hotărâtă decât mine, m-a luat la colind...

„Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Am venit şi noi odată,

la mulţi ani cu sănătate...”

Cu teama şi crisparea care domnea, un început de destindere începuse să apară pe feţele ascultătorilor. Se trezeau amintiri dragi dintr-o viaţă îngropată dar nu uitată.

Titi („mama Titi”), care meşterea ceva în umbra patului, ne zice deodată „dar la mine nu veniţi?” Noi atâta aşteptam. Chiar ni se ridicase tonul la fraza „Domnul Sfânt să ne ajute, la covrigi şi la nuci multe”. De sub basmaua lui Titi apar nişte covrigi fabricaţi din pâine, marmeladă, cuişoare şi câteva miezuri de nucă. Confecţionarea lor a rămas o taină... De sus de la etaj, de unde venea miros de slănină, auzim: „Dar la mine nu veniţi?” Am înhăţat urgent câte-o traistă pe care am agăţat-o de gât şi ne-am cocoţat la „casa” gospodinei. În dimineaţa aceea, ca prin minune, se întârzia scoaterea la atelier. Aşa încât se răspândise o atmosferă caldă, bună de intimitate”.(Dr. Galina Răduleanu, op. cit. p. 337-338)

Uimitor este faptul că peste atmosfera încremenită a zidurilor şi a celulelor îngheţate, limbile celor suferinzi se dezlegau în povestiri împletite cu umor fin, parfumat şi cu cântece murmurate de colinde.

Pentru că nu au acceptat „lumina de la răsărit-care propaga dispersia întunericului peste creştini”, opunându-se ateo-comunismului şi trădătorilor din lăuntrul ţării, întreaga Elită naţionalist creştină se afla după gratii. La Aiud se afla celebra Zarcă, Marsupialul care adăpostea pe cei mai grei deţinuţi naţionalişti: prinţul Al. Ghica, Traian Trifan, Părintele Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Preotul Boris Răduleanu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Protopopul Florea Mureşanu, Părintele Ioan Sabău, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Traian Trifan, Traian Arseni, Mircea Vulcănescu, Costache Oprişan, Constantin Gane, Demostene Andronescu, Petru Baciu, Bucur Constantin, Victor Corbuţ, Nichifor Crainic, Mihai Puşcaşu, g-ralul C. Petrovicescu, Amiralul Horia Măcelariu, Radu Gyr,Mircea Morarescu  şi mulţi foarte mulţi alţii de ordinul miilor, iar spre completare la fel de recomandată era şi ilustra Casimca-Talpa iadului de la Jilava.

Poetul sfintelor patimi şi al tuturor pătimiţilor creştini, Radu Gyr se afla în Zarca-Marsupialul Mariei Tereza. După număr şi închidere, în seara de Ajun tânărul Radu Flintaşu cu câţva camarazi de suferinţă s-au aşezat la uşa Zărcii cu pluguşorul, murmurând şi câteva colinde, printre care şi colindul favorit al Marelui Gyr:

A venit ş-aici Crăciunul,/ Mângâindu-ne surghiunul.

Cade albă nea,/ Peste viaţa mea,

Peste suflet ninge.../  Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge.  

După ultimul „aho, ahoo”, gazda cea  mare, Poetul Jerfei şi al Suferinţei tuturor Românilor le-a mulţumit astfel: „Vă rămân dator măi băieţi, cu un colac rumen şi frumos ca faţa lui Iisus Hristos”.  Era 24 Decembrie 1955. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 88-89)

Comunismul dacă nu este absurd şi stupid nu poate fi nici iudaic, nici bolşevic, nici abject şi nici criminal. Bunăoară, Ion Piso, ilustrul tenor pregătea un faimos lied Frumoasa morăriţă în toiul proletcultismului, când un tovarăş venit de sus îl cheamă la direcţiune: „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi tovarăşe Piso?” îl admonestează politrucul. Cel admonestat rămâne perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg...” Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompesat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!” Acuzatul rămâne tot mai năuc, dar i se azvârle sub ochi teribila „dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimise deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungând la liedul In grun will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso? Răsuflând pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercând să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii. Greu de cap politrucul se screme să scoată cumva revelaţia soluţiei „politice”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”.

„Dacă eşti înveşmântat în roşu, remarcă scriitorul creştin Răzvan Codrescu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmântat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie”. (Cartea Mărturisitorilor, op. cit. p. 207).

Episodul cu tenorul şi politrucul îmi aduce aminte de un banc celebru, după Revoluţia română din Decembrie ’89, când un demnitar, crainic de curte veche, ajunge şi parlamentar la noua curte. Proaspătul politician, primeşte o delegaţie democrată din Occident. Inspirat şi dorind să surprindă, să epateze, pleacă cu delegaţia prin frumoasa zonă de vis a Mehedinţului. Şi taman bine, era vară şi vede un veritabil detaşament de cosaşi destul de vârstnici, dar foarte îndemânatici şi încă verzi... Le face semn să se apropie. Cosaşii în cămeşi de in, îşi lasă coasele pe polog şi vin către maşini, grăbind, gândind că-s niscaiva ajutoare... Până s-au apropiat, demnitarul pregăteşte numeroasa sa delegaţie spunându-le:

-O să vedeţi cât de bine s-au integrat ţăranii români în regimul comunist şi cât de bine trăiau atunci când le-au luat pământurile, comparativ cu astăzi când privatizarea s-a întins peste tot.

-I-a spune bade, s-a adresat celui mai vârstnic cu barba până aproape de brâu, câte cămăşi aveai în trecut?

-Şapte, a răspuns luminat ţăranul.

-Şi dumneata ? la întrebat pe altul de lângă cel mai în vârstă.

-Cinci, a răspuns acesta.

-Dumneata? îl întreabă pe al treilea.

-Opt, răspunde cel întrebat.

Şi întrebînd în continuare cosaşii răspund:

-Şapte, nouă, şase, cinci, nouă, şapte, opt, nouă, şapte, opt, opt, nouă, şase, cinci, şapte, opt..., răspund toţi cei 30 şi ceva de ţărani.

-Dar acum câte cămeşi aveţi oameni buni?

-Câte una şi asta cârpită, răspund toţi în cor, arătându-le cămeşile.

-Cum aşa ? Cum se poate? întreabă politicianul  întorcându-se râzând către asistenţă.

-Fiindcă celelalte ni le-a sechestrat securitatea când ne-au arestat.

-De ce?

-Fiindcă erau verzi! au răspuns toţi la unison.

-Hai să mergem! a mârâit demnitarul posomorât din cale afară.

Nu mă dumiresc, cine l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în culoarea roşie... Cred că a rămas de pe timpul când Moş Gerilă i-a ocupat vremelnic locul, când Moşul a fost deportat în Vorcuta de către Armaghedonii roşii ai stepelor. Corect este ca Moş Crăciun să fie înveşmântat în VERDE-culoarea Dumnezeului Tată-Atotcreatorul, respectiv a Ortodoxiei întru Învierea şi Biruinţa veşnică a lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.

Bunul Dumnezeu a întrebat o dată temerarii noştri, Munţii Carpaţi:

-Ia spuneţi-Mi voi Cetăţi eterne al Daciei sfinte, de ce regimul comunist-ateu a căsăpit toată pădurea ţării?

-Fiindcă era Verdeee!... Verdeee!... Verdeee!... a răspuns ecoul smerit în sumanul lui verde...

Culoarea verde a fost şi este pentru comunişti o fioroasă Stafie vie, care-i bântuie permanent şi pretutindeni.

  

Una dintre condiţiile de căpătâi ale dreptmăritorului creştin român în viaţa sa pământească, sub aura Bisericii luptătoare este trăirea sa în duh, ca manifestare supremă a dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de Neam, faţă de poporul (comunitatea prezentă) care urmează Calea lui Hristos: „Un Neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer, spunea marele duhovnic Arsenie Papacioc.

Adică prin cei care luptă, care sunt prezenţi pe cruce, fără să cedeze. Toată viaţa ne pregătim de moarte. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci, dar mai presus de orice, să-i respecţi legile creştine”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 439)

Înaintaşii noştri spirituali, fie Moşii şi Strămoşii din vechime, fie Luminătorii şi Mărturisitorii mai apropiaţi ca timp istoric ne-au înfiiat nemuririi cereşti şi tocmai de aceea cinstirea lor, amintirea, slăvirea, mărturisirea întru Adevăr, suferinţa şi jertfirea pentru ei, apărarea lor de asaltul premeditat al denigratorilor, al detractorilor, al delicvenţilor-oportunişti, al corciturilor mefistofelice, cei veniţi pe şenilele sovietice, care exuberează numai în ură şi ticăloşie, iubirea pentru înaintaşi este deci, sinonimă cu chemarea noastră dumnezeiască la veşnica mântuire:

Ei, care au fost Tineretul frumos, bun şi adevărat al Naţiunii noastre creştine n-au avut tinereţe, soare, lumină ori bucurii.

Ele, care au îngemănat dorul cu cântecul au fost încarceratele groazei sub toate dictaturile.

Ei, care au zidit şi sunt Biserica Neamului au avut Sufletul-Biserică în gulagurile şi penitenciarele bolşevice.

Ele, care au înveşmântat frumuseţea cu har au podidit podelele temniţelor cu lacrimi, sudoare şi sânge.

Ei, care au urzit Familia creştină au avut familiile destrămate.

Ele, care au fost busuiocul în sânul mândrilor feciori au fost strivite de bocancii butucănoşilor temniceri.

Ei, care au pus temelie Statului creştin au avut ca Patrie chinurile închisorilor.

Ele, care au fost mărgăritarul îndrăgostiţilor fâlfâiau ca nişte zdrenţe între gardurile de sârmă ghimpată.

Ei, care au fost luminaţi, spirituali şi înţelepţi au fost izgoniţi din toate Şcolile, Liceele şi Facultăţile.

Ele, care erau Stelele Magilor ce luminau sălaşul naşterii de prunci erau încătuşate în bezna irozilor ucigaşi. Unele Mame au născut în temniţe, în peşteri, în munţi, în pustietate. Au născut...

Ei, care n-au avut parte de Sărbători creştine au scris cu vieţile lor Calendarele sfinte.

Ele, care şi-au brodat viaţa pe dragoste au avut parte doar de ură.

Ei, care au fost mutilaţi în viaţa arestată au avut apoi osemintele spulberate. Mulţi n-au avut nici măcar odihna gropilor comune...

Ele, care erau Cântarea Cântărilor în inima fiecărui bărbat erau huiduite şi biciuite de sudălmile gardienilor analfabeţi puşcăriaşi.

Ei, care n-au avut bucurii, împliniri, cântece şi colinde sunt bucuriile, mângâierile, doinele, baladele şi colindele noastre.

Ele, care legănau la piept în scutece de dor odraslele Neamului lor sfânt erau zăvorâte între gratii şi cătuşe.

Ei, care au fost întruparea vieţii  hristice au fost logodiţi cu moartea aprigă, zălogul trufaşilor atei.

Ele, care cuminecau cerul cu privirile angelice se agăţau ca nişte umbre de zorile nădejdiilor zăbrelite.

Ei, care au sfinţit locul copilăriei, al şcolii, al instituţiei, al societăţii au fost deportaţi în taigaua Bărăganului sau în Siberii.

Ele, care înfloreau versurile poeţilor în mireasma serafică a trăirii zăceau stafidite în beciurile securităţii.

Ei, care au fost apărătorii cei mai îndârjiţi ai Crucii lui Hristos şi ai Neamului, Ei, jertfiţii pe  Cruce, n-au avut parte de cruce.

Ele, care erau surâsul oricărei Primăveri a vieţii încremeniseră în oftaturile încleştate ale Siberiilor de ghiaţă.

Ei, n-au avut primăveri însorite, ci numai ierni îmblănite cu ger.

   Ele, care au avut în surâsuri mlădieri de boboci şi de flori, au primit prohodiri de jale şi înmormântări.

Ei, care n-au avut pâine şi vin pe masă au fost şi sunt Pâinea şi Vinul cuminecării noastre nemuritoare.

Ele, care n-au avut calde îmbrăţişări şi mângâieri dulci au avut rezervate înjurături, sudălmi şi lovituri.

Ei sunt Testamentul ortodox al nemuririi noastre din Ceruri!

Ele sunt Zorile ce ne luminează viaţa noastră cea de toate zilele!

Ei şi Ele sunt Mlădiţele veşnic Verzi ale Daciei nemuritoare!

Slavă şi Dragoste lui Dumnezeu şi sfinţilor noştri înaintaşi!

(fragment din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)

(Brusturi – Neamt, 21 decembrie 2014)