Sărbători fericite!

SARBĂTORI FERICITE, LA MULTI ANI, DUMNEAVOASTRĂ CELOR DRAGI ȘI PRIETENILOR DUMNEAVOASTRĂ. SĂRBĂTORI PLINE DE DUHUL DOMNULUI, PLINE DE DARURI MULTE SI MARI DE LA DOMNUL, DE SĂNĂTATE, DE IMPLINIRI ȘI DE BUCURII! DOMNUL SĂ FIE CU NOI CU TOTI!

Ștefan Dumitrescu

DE SFINTELE SĂRBĂTORI VĂ FAC UN DAR, POEME DE DRAGOSTE:

POEME DE DRAGOSTE

VINE IUBIREA

Vine iubirea ca şarpele prin iarbă

O muzică stelară te-nvăluie trist

Aerul devine dulce de ametist

Universul începe înalt să te soarbă

Sufletul tău e un văzduh, iubirea mea

Amestecat cu aerul şi cu lumina

Ca un apus sfâşietor. Străina

Cade pe dealurile lumii ca o stea

Aud prin ani cum mă topesc în tine

Mie-un dor sfâşietor de univers

Şi de-nceputul lumii. Stins şi şters

Pe ţărmurile lumii plâng, tresalt.

Cum mă-mpresori iubirea mea ca o ninsoare

Şi ca un crin. Şi Ţipăt orbitor

De începutul şi sfârşitul Lumii îmi e dor

Şi toată lumea asta ucigător mă doare!

SUNTEM MÂINI

Păsările sunt mâinile mele întinse către tine

să te mângâie, iubito,

vântul este mâna mea gingaşă întinsă către tine

râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine,

să te mângâie, iubito

şi crinii sunt mâinile mele înflorite

care te caută pe tine, iubito, să te mângâie

şi eu sunt o mână, iubito

din care pornesc mii de mâini

ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine,

oh, dar a cui mână sunt eu,iubito

a cui mână sunt eu

a cui mână?,

şi Acela a cărui mănă sunt eu

a cui mână este, iubito,

a cui mână,

a cui mână este, iubito?

şi tu eşti o mână, catifelată, gingaşă, iubito

pe care te caut cu toate mâinile mele să te mângâi

oh, şi către cine te întinzi tu, iubito,

să-l mângâi,

către cine te întinzi tu, iubito

să-l mângâi,

către Cine?

şi El a cui mână o fi, iubito,

a cui mână,

şi El a cui mână o fi, iubito,

a cui mână?

ANA, STRIGAM

Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne,

numai câmpii sclipind de geam

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

Şi ca un fulger coboram

'nadâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA

Amarnică e dragostea mea, iubito

Plâng, mă cutremur, adânc mă sufoc

Pe cer trece ca o lună însângerată

Dragostea mea imensă şi fără noroc

Tu eşti o statuie de chihlimbar pe un deal

Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat

În lumea subatomică e o toamnă înaltă

Din biserici sfinţii demult au plecat

Mi-e un dor adânc de tine, iubito

Că se crapă bolta cerului trosnind

Lanurile de in văluresc în lumea ailaltă

Pe păduri îl vedem pe Dumnezeu venind