Gheorghe Constantin Nistoroiu
Fiecare Nou An
îşi pune strălucirea în prima Zi sub Zorile întreitei slăviri:
-punerea Numelui Iisus, adică
Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;
-cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel
Mare- unul dintre Stâlpii cei Mari ai Bisericii celei Una a lui Hristos;
-omagiul Noului An, care îşi ia
în primire optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile
fratelui mai în vârstă, care a plecat...
Marele
Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus,
s-a aprins în dragostea sa de Hristos, aşa încât în mintea, în inima şi în
sufletul Capadocianului, a ars, a luminat şi trăieşte permanent Logosul cel
Întrupat şi Neamul ortodox.
Ambii bunici
ai luminatului Ierarh erau nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de
suferinţă, de jertfă, de dăruire continuă.
Tatăl
viitorului mare Vasile se numea tot Vasile şi era cunoscut în epocă drept un
avocat celebru şi un retor ilustru sau altfel spus:<<un profesor obştesc
al virtuţiilor>>. (Arhim. Dr. Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a
Sf. Vasile cel Mare (330-379) în Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a
Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000)
Mama
sfântului, Emilia era mlădiţă de martir şi o credincioasă cu o râvnă foarte
aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9 copii (cinci băieţi şi patru fete),
toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata
Sfinţilor Aleşi.
Tânărul Vasile
a legat o prietenie memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din
marele Neam tracodac, Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai
mare Dascăl ortodox al lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul
Ioan Gură de Aur, tot din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi
dumnezeiescul Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.
Cei trei
prieteni şi creştini îndumnezeiţi au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe
care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura
Ortodoxiei, rămânând în Cerul Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru
Duhul Sfânt pe care l-a dat omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea cea
Mică a Creştinismului universal.
Fiecare Neam
trebuie să aibă în lume o misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop,
un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât
Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia
lui Dumnezeu aşa încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese.
Calea pe care o apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel
încât să se apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred
să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune
poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic
asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra
tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi
nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a
sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului
care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am
înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât
îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creat istorie”. (Destinul
Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg,
Madrid, 1977, p. 29)
Vasile
Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.
Marele
bucovinean s-a născut în Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi
Martir (şi-a pierdut tatăl pe frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret
ca bursier şi Literele la Cernăuţi ca magistru.
Fugar în Germania, este închis la
Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor în bătălia de la Oder, apoi
viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona în 1949, şi-a luat
Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi strălucit cariera
universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale Americii.
Publicaţii:
Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece din
fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din închisori,
etc.
Vasile
Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii
creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân,
fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în
jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi
spre Învierea tururor celor drepţi.
Prin Vasile
Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a
aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului
strivind urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi
judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori în vremurile lui de
mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri. Şi mai ales, trebuie
să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară,
judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a
aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e
nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie
a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial..., op. cit. p. 30)
Fiecare om,
fiecare creştin trebuie să răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de
făptură a Ziditorului, prin credinţa şi lupta sa de transfigurare personală,
dar şi a Neamului său, ca Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început
binecuvântate, hărăzite ca soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin
însăşi numele care-l poartă întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia,
Persia, Italia, Cipru, Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are
propriul ei destin religios, propria misiune hristică, propria vocaţie
jertfitoare şi propria ei chemare spiritual-imperială: „Destinul românesc,
arată poetul bucovinean, e un destin major. De credinţă şi luptă. De jertfă şi
creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificaţia şi
strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna
premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Înghesuiţi de
spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe
verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea
celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.” (ibid. p.37)
Vasile
Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului în Zorii
Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o familie
încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de Dumnezeu
şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în timp ce era
student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică.
Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti, Periprava, Gherla,
Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind hirotonit pentru
Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a desăvârşit prin harul
Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând tuturor celor
binevoitori lumina Duhului Sfânt.
În modesta sa
ctitorie, Bisericuţa din satul Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse
sub regimul teroarei, oseminte ale preoţilor constituind astfel un deosebit
centru de pelerinaj.
Trei mari
însuşiri i-au înnobilat caracterul:
bunătatea, modestia şi dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de
suferinţă, prigoană şi dragostea întru Mântuitorul Hristos.
Vasile
Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul mare monah s-a născut în Idricii
de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După absolvirea eminentă a Seminarului
de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, proaspătul licenţiat
a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la
vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi preot la Catedrala
Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al Cancelariei eparhiale. Fiind
un predicator de excepţie ajunge secretar patriarhal, redactor la revista
„Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul Mănăstirii Antim, Vatra unde va dogori Rugul Aprins, alături de Sandu
Tudor şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii. În anul 1948, Rugul Aprins este
interzis iar membrii săi sunt arestaţi. Părintele Vasile şi fratele său
Haralambie, stareţul de la Cernica sunt alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi.
Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi
între 1958-1964 a pătimit prin diferitele închisori. După eliberare, episcopul
Clujului Teofil l-a numit paroh la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a
fost omorât în închisoarea Gherla.
Icoana
părintelui Vasile Vasilache a rămas în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a
Rugului Aprins: un mare duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un
erudit creator, un luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare
caracter.
„Sinceritatea
şi statornicia, spunea un alt mare duhovnic, luptător şi mărturisitor
basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate
pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre
perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a
vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi
piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o
hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed. Flux,
Chişinău, 2005, p. 145)
După
înfloritoarea misiune duhovnicească din ţară, pleacă în America unde desfăşoară
o activitate misionară de excepţie, fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei
române din SUA şi mitrofor.
Părintele
Vasile a ctitorit biserica din Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi
din Bucureşti, publicând totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita
iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New
York. În 2003 de Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa
ortodoxă a New York-ului.
Despre Rugul
Aprins Părintele Vasile ne aminteşte: „Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea
din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea
speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.” (Fabian
Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste
din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)
Vasile Hanu
(1905-2007), profesor. Pruncul Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al
celor 9 copii (şapte băieţi şi două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova
(Livezile) judeţului Alba, la 29 August. Vasile Hanu face şcoala primară
ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev
strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi
Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din
Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.
Mustul său naţionalist îi
pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un aprig
luptător şi apărător, Mişcării Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie
1933, sub Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l
ca pe o Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu
rădăcinile ei adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al
limbii divine, ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii
noastre spirituale.
„Cultura este
forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile
Marin. Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează însuşirile
sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o
naţiune supravieţuieşte fiinţei sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni
formează istoria acelei naţiuni.” (Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed.
Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139)
În Ianuarie
1937 ajunge Prefectul judeţului Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al
judeţului Cluj-Turda. Evenimentele tulburi din ţară însă, îl împing spre exil
în Germania unde cunoaşte lagărele germane până la 23 August 1944, când se
reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma destinul: calvarul temniţelor comuniste
garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.
Vasile Hanu nu
cedează, nu îngenunchează, nu se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional
Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai trăi”, ci slujeşte
Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un Român drept şi
răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit mânuitor de
condei şi de har: „Românismul integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”,
aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.
(Fabian Seiche, op. cit. p. 278)
După ce şi-a
sărbătorit centenarul la Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă,
cu răbdare, cu împlinire şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în Grădina Raiului
Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii, Martirii, Mărturisitorii
şi Sfinţii Naţiilor creştine.
Cele trei
valori eterne ale Neamului nostru Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea
asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc Chipul
Geniilor, Eroilor, Profeţilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru
Asemănarea lor cu Dumnezeu.
„...Avem
atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi
morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai
scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.”
(Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed.
<<Oastea Domnului>>, Sibiu, 2010)
Geniile,
Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei
naţionale şi universale. Umbrele lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii,
sunt aprinse în Monumentele ce se înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa
noastră spre cinstire. Ei nu au tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele
lor grăiesc sublim şi permanent în noi:
„...Pe-a ţării
noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să tăcem
când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?...// Cum să tăcem când
fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să
cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe
roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut
odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului
Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)
Ei nu au plecat.
Ei sunt în noi sau se vor
întoarce într-o Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu
Gyr:
„Ne vom întoarce într-o zi,/ ne
vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum au mai fost când am
plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din nori/ sau cum
se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o
zi.../ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom
pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/
toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi
ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/
vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ şi-n orice geamăt viitor,/
tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei
pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/ ne-napoiem şi-n
disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în
mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/ va
sângera sau va iubi.”
(Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o
zi, din vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)
Destinul
Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al
mărturisirii, cu sensul unic al existenţei în care se întrupează eroismul dac
şi dreapta credinţă jertfelnică:
„Îngemănaţi cu
eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii
noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii...
Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru
geografia spiritualităţii româneşti... Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru
sufletele noastre... Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale
jertfei lor”.
(Vasile Marin în Cuvântul
Argeşului, 20 Martie, 1936)
Gena Eroului,
a Martirului, a Sfântului, a Mărturisitorului este Jertfa divină ce
sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de unde a purces prin Voia Atotcreatorului
în Chipul dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În
fiecare om există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul
prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel încât jertfa nu
rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.
Acest privilegiu divin revine numai celor Chemaţi şi Aleşi dintre
fiii omenirii, care se desăvârşesc prin
fapte deosebite, supreme.
Mântuitorul
Cosmosului-Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit
Jerta, făcând-o Hristică, Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi
Fii ai Săi după har, dar şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.
Caracteristica
divină a Jertfei mistice este deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin
credinţă şi iubire ca făcând şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.
Demnitatea
noastră spirituală a dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi
lui Dumnezeu pentru Aleşii Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o
în veşnicie, prin a-i cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i
iubi neîncetat.
Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei,
Sf. Vasile cel Mare şi Aleşilor noştri!
(din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI
SI A JERTFEI)
(Dacoromânia-
Brusturi-Neamț-31.12.2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu