sâmbătă, 6 decembrie 2014

Poezii, Pavel Rătundeanu Ferghete




SUFLETUL MI-I ÎNSUŞI CUVÂNTUL

Sufletul mi-i farmecul limbii române,
adevărata pâine de mâine,
fereastra deschisă a inimii
din partea unui fiu al lacrimii
spre lume să lumine.

În perspectivă prerogativă bine inspirat
sufletul meu e venit să rămâie la sat,
aici în ţara mea pe vecie –
aur strecurat, soare
luminat în omenie şi-n veşnicie.

Sufletul în omenie e, ca un izvor de armonie
punând pace la temelie prin dor.
Sufletul mi-i însuşi cuvântul ce aici se scrie,
ca să ne umple şi înveţe în omenie cântul
prin propria-i magie
împovărate de poveri,
împovărate de sănătate şi eternitate,
de drumul ce-şi deschide
fereastra în veşnicie
cu armonie către celălalt, către iubire,
către înalt şi libertate,
ca om purtând cinstit un nume pin lume -
un renume - o culme.
şi o responsabilitate cu rost şi vreme,
deşi sub paşii tăi multe toamne frunze veştede aştern,
şi o durere, o tristeţe, în tine gem.
că nu răzbaţi mai sus decât postura de vierme,
deşi porţi poveri peste poveri
care cu rod vin din primăveri.



LUCIAN BLAGA

Mut ca o lebădă (taca cumpără vaca)
el afundă şi profundă taină
prin nămeţi şi zăpadă
cu lumina viscolind sferic în legendă
că plugul minţii ară
ogor de primăvară,
ghiocelul să-şi scoată
capul afară, să răsară,
cu veşnicia de sub brazdă
mirabila sămânţă
prin firava tulpină
s-a-ntâmplat în credinţă,
cu ziua din stupină,
Zi dintâie în facere şi armonie
spre veci pomenire şi veşnicie.

Prin cuvânt şi-a-mbrăcat
haina de sărbătoare, sclipire de soare şi profetică
s-afundă-n grâu ca-n râu figura-i patetică
şi propriul nimb, i-a dat lumina practică ca la Hristos
că răcorosul de smarald
îi ţine de omenos şi cald
în fieştecare fiind foşnet măreţ de câmp, de lan,
de înalta lumină din pâinea cea de toate zilele
în ieşirea din pădureţ la uman, la liman,
că nu şi-a pierdut timpul ireversibil în scurgere spre van,
El fiind cel uman.
În pace şi linişte
ne paşte pentru a ne cunoaşte
ca om pe pământ
nelăsându-se-nfrânt
mutându-şi picioarele
ca profetul Pann să-şi dea mat pe imensa
tablă de şah a pământului
în grădina Maicii Domnului
sub lună şi stele
în mână cu soarele
că patimi metafizice,
imaginaţii abstracte
îi port zilele
fără a-i arăta binele
ce ne vin de departe, din zile cristice,
să ne facă parte
de înţelepciune şi cunoaştere,
de filozoficul lapte,
ce vine ca să ne scape de noapte,
scoţându-ne din nimic, din întuneric.
încântă
răsfrânt CURCUBEU prin
propriul cânt - CUVÂNT-DUMNEZEU,
prin iubirea ce-l face
a lui Dumnezeu
fericit pe pământ,
cu operaţii mintale, spirituale,
în propriul Olimp,
Olimpul plin de enunţuri inedite, individuale,
cu-n eu imers din sine spre alţii,
spre concret şi complet,
ca musca-n lapte, ca vaca la balet
ori la schiuri, cu paleta
largă în culori - CURCUBEU pe şevalet.
Caut să mă surprind
în expresia profundă
care exactă şi bogată mă abundă, cu lumină inundă şi abundă
cu elementul meu scos cu bun gust din anonimat nemeritat
cu eul imers din sine spre sănătosul şi încăpăţânatul, bine,
ca să ne aşeze în adevărata şi binemeritata lumină de pomină.

Scriu uneori că mă râcâie, că insinuez,
scriu că-n faţa nedreptăţii mă indignez,
că predomină-n păreri
prejudecăţi ce mă asmut în timp,
îmi dau responsabilităţi în Olimp,
ca să nu rămân în con de umbră
mare spân şi cu viaţa veşnic sumbră,
peste tot eu fiind imers din sine
prin CUVÂNTUL-DUMNEZEU,
prin cuvântul ce-mi dă
simţirea în culori - CURCUBEU -
simţirea dorului ce se îmbracă
cu expresia profundă,
cu lumina-i ce abundă
fiinţa şi conştiinţa, cu ştiinţa.
probleme, ce m-apropie, fără cusur, de lume, chiar dacă mă aventur şi dacă nu-i tocmai angelică, antirăzboinică că-şi dă nochaut tehnic (atomic),
dar ce vorbesc că io-s cel mai mic Picnic.
Uneori mergi prin Blaga
pe drum de tristeţi,
dar nu te poţi opri ori să uiţi
să te întorci că ţi-i presărat
în faţă cu flori, cu frumuseţi,
dar ce mai contează că am cearcăne la ochi,
că toate-s fără perechi şi vechi?
ce mai contează că toate-s în plop, şi cu plopu-n aer.
simţind încetul cu încetul cum pier
(invers după cum se face oţetul)
ascuţind fierul cu fier
şi ovăsul la lună vorbind
pe înţeles, la fel, Fain-Făinel şi O.K.
(cum i se stă de fapt unui poet plin de sentimente,
de vorbe bune, mai bune decât orice medicamente).



IARBA TE SCOATE LA DRUM DE PRIMĂVERI

Ce mai contează că-s domn şi, că tras în ţapă, somnul mi-i floare rară,
că zeul Morfeu sau Ene,
nu-mi vin pe la gene
cu moleşeli de primăvară
să-mi dea somn?!
şi-n loc de om să mă simt domn.
Ce mai contează că am cearcăne la ochi,
că lumea-mi pune coarne, nu-mi fie de diochi!?
deşi nu mă mai închină nimeni pe la icoane unde miroase-a busuioc,
că multe elemente concură aici încetul cu încetul
ca musca-n lapte apărând şi îndoiala, incertul,
pe drumul ce te-aduce acasă la iarba verde şi mătăsoasă
scoţându-te la drum în scurgerea din primăveri spre toamne grele de rod,
când suveica zboară printre fire plină de fericire, de iubire pentru omenire, că de fapt lupt drept,
lupt cinstit să ţin piept,
că nu mi-i moale pe cale la deal şi la vale
în irizaţii spirituale.

zilnic imagini mi se revarsă-n minte - miez de pâine fierbinte -
sub dogoarea soarelui
în grădina Maicii Domnului,
cugetare profundă, adâncă,
îndemnând pentru muncă
pentru iubire, ca la sfântă poruncă,
în drumul ce-l avem înainte spre munte,
ca să ne-ajungă până-n zori comori,
arome şi culori
în revărsări şi desfătări,
în adunări mânat de ireversibil spre van
în ciuda visului năzdrăvan
de-a ajunge la liman
pus pe „fărină”, plin de lumină,
pace divină şi belşug în stupină,
că floarea-mi înfloare
în grădină în foame
bolnavă de ispravă
şi sete ce vântură grâul de pleavă,
ca suveica printre fire
zbătându-te pentru omenire, pentru iubire şi nemurire,
luntrea înfruntându-ți val după val,
simţind efectele vântului ce-asupra-i se prăvale
să-i deschidă cale,
adevăr şi viaţă în
mutaţii şi irizaţii spirituale.
pe acest sfânt pământ numit România.
Te naşti venind din neant
ca să mergi departe, ca la carte, spre înalt, să te dai cu capul de pereţi, de bolovani,
făcându-te de fazan, de doi bani, printre prieteni răi şi buni duşmani, printre cei care cauţi să te aduni. Pentru asta-ţi pui capul la contribuţie,
braţele-n funcţie -
fulgeri şi tuni
ce semeni să şi aduni?!
deşi parcă trăieşti între nişte nebuni
(între fuduli şi nu deştepţi destul)
deşi de undeva ne priveşte Înaltul şi Preaînaltul
şi stăruie s-avem voinţă şi să iubim pe altul,
chiar dacă acesta e însuşi şi cel care ne pune
coarne, însuşi vrăjmaşul.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu