Poezii, Pavel Rătundeanu Ferghete

SUFLETUL MI-I ÎNSUŞI CUVÂNTUL

Sufletul mi-i farmecul limbii române,

adevărata pâine de mâine,

fereastra deschisă a inimii

din partea unui fiu al lacrimii

spre lume să lumine.

În perspectivă prerogativă bine inspirat

sufletul meu e venit să rămâie la sat,

aici în ţara mea pe vecie –

aur strecurat, soare

luminat în omenie şi-n veşnicie.

Sufletul în omenie e, ca un izvor de armonie

punând pace la temelie prin dor.

Sufletul mi-i însuşi cuvântul ce aici se scrie,

ca să ne umple şi înveţe în omenie cântul

prin propria-i magie

împovărate de poveri,

împovărate de sănătate şi eternitate,

de drumul ce-şi deschide

fereastra în veşnicie

cu armonie către celălalt, către iubire,

către înalt şi libertate,

ca om purtând cinstit un nume pin lume -

un renume - o culme.

şi o responsabilitate cu rost şi vreme,

deşi sub paşii tăi multe toamne frunze veştede aştern,

şi o durere, o tristeţe, în tine gem.

că nu răzbaţi mai sus decât postura de vierme,

deşi porţi poveri peste poveri

care cu rod vin din primăveri.

LUCIAN BLAGA

Mut ca o lebădă (taca cumpără vaca)

el afundă şi profundă taină

prin nămeţi şi zăpadă

cu lumina viscolind sferic în legendă

că plugul minţii ară

ogor de primăvară,

ghiocelul să-şi scoată

capul afară, să răsară,

cu veşnicia de sub brazdă

mirabila sămânţă

prin firava tulpină

s-a-ntâmplat în credinţă,

cu ziua din stupină,

Zi dintâie în facere şi armonie

spre veci pomenire şi veşnicie.

Prin cuvânt şi-a-mbrăcat

haina de sărbătoare, sclipire de soare şi profetică

s-afundă-n grâu ca-n râu figura-i patetică

şi propriul nimb, i-a dat lumina practică ca la Hristos

că răcorosul de smarald

îi ţine de omenos şi cald

în fieştecare fiind foşnet măreţ de câmp, de lan,

de înalta lumină din pâinea cea de toate zilele

în ieşirea din pădureţ la uman, la liman,

că nu şi-a pierdut timpul ireversibil în scurgere spre van,

El fiind cel uman.

În pace şi linişte

ne paşte pentru a ne cunoaşte

ca om pe pământ

nelăsându-se-nfrânt

mutându-şi picioarele

ca profetul Pann să-şi dea mat pe imensa

tablă de şah a pământului

în grădina Maicii Domnului

sub lună şi stele

în mână cu soarele

că patimi metafizice,

imaginaţii abstracte

îi port zilele

fără a-i arăta binele

ce ne vin de departe, din zile cristice,

să ne facă parte

de înţelepciune şi cunoaştere,

de filozoficul lapte,

ce vine ca să ne scape de noapte,

scoţându-ne din nimic, din întuneric.

încântă

răsfrânt CURCUBEU prin

propriul cânt - CUVÂNT-DUMNEZEU,

prin iubirea ce-l face

a lui Dumnezeu

fericit pe pământ,

cu operaţii mintale, spirituale,

în propriul Olimp,

Olimpul plin de enunţuri inedite, individuale,

cu-n eu imers din sine spre alţii,

spre concret şi complet,

ca musca-n lapte, ca vaca la balet

ori la schiuri, cu paleta

largă în culori - CURCUBEU pe şevalet.

Caut să mă surprind

în expresia profundă

care exactă şi bogată mă abundă, cu lumină inundă şi abundă

cu elementul meu scos cu bun gust din anonimat nemeritat

cu eul imers din sine spre sănătosul şi încăpăţânatul, bine,

ca să ne aşeze în adevărata şi binemeritata lumină de pomină.

Scriu uneori că mă râcâie, că insinuez,

scriu că-n faţa nedreptăţii mă indignez,

că predomină-n păreri

prejudecăţi ce mă asmut în timp,

îmi dau responsabilităţi în Olimp,

ca să nu rămân în con de umbră

mare spân şi cu viaţa veşnic sumbră,

peste tot eu fiind imers din sine

prin CUVÂNTUL-DUMNEZEU,

prin cuvântul ce-mi dă

simţirea în culori - CURCUBEU -

simţirea dorului ce se îmbracă

cu expresia profundă,

cu lumina-i ce abundă

fiinţa şi conştiinţa, cu ştiinţa.

probleme, ce m-apropie, fără cusur, de lume, chiar dacă mă aventur şi dacă nu-i tocmai angelică, antirăzboinică că-şi dă nochaut tehnic (atomic),

dar ce vorbesc că io-s cel mai mic Picnic.

Uneori mergi prin Blaga

pe drum de tristeţi,

dar nu te poţi opri ori să uiţi

să te întorci că ţi-i presărat

în faţă cu flori, cu frumuseţi,

dar ce mai contează că am cearcăne la ochi,

că toate-s fără perechi şi vechi?

ce mai contează că toate-s în plop, şi cu plopu-n aer.

simţind încetul cu încetul cum pier

(invers după cum se face oţetul)

ascuţind fierul cu fier

şi ovăsul la lună vorbind

pe înţeles, la fel, Fain-Făinel şi O.K.

(cum i se stă de fapt unui poet plin de sentimente,

de vorbe bune, mai bune decât orice medicamente).

IARBA TE SCOATE LA DRUM DE PRIMĂVERI

Ce mai contează că-s domn şi, că tras în ţapă, somnul mi-i floare rară,

că zeul Morfeu sau Ene,

nu-mi vin pe la gene

cu moleşeli de primăvară

să-mi dea somn?!

şi-n loc de om să mă simt domn.

Ce mai contează că am cearcăne la ochi,

că lumea-mi pune coarne, nu-mi fie de diochi!?

deşi nu mă mai închină nimeni pe la icoane unde miroase-a busuioc,

că multe elemente concură aici încetul cu încetul

ca musca-n lapte apărând şi îndoiala, incertul,

pe drumul ce te-aduce acasă la iarba verde şi mătăsoasă

scoţându-te la drum în scurgerea din primăveri spre toamne grele de rod,

când suveica zboară printre fire plină de fericire, de iubire pentru omenire, că de fapt lupt drept,

lupt cinstit să ţin piept,

că nu mi-i moale pe cale la deal şi la vale

în irizaţii spirituale.

zilnic imagini mi se revarsă-n minte - miez de pâine fierbinte -

sub dogoarea soarelui

în grădina Maicii Domnului,

cugetare profundă, adâncă,

îndemnând pentru muncă

pentru iubire, ca la sfântă poruncă,

în drumul ce-l avem înainte spre munte,

ca să ne-ajungă până-n zori comori,

arome şi culori

în revărsări şi desfătări,

în adunări mânat de ireversibil spre van

în ciuda visului năzdrăvan

de-a ajunge la liman

pus pe „fărină”, plin de lumină,

pace divină şi belşug în stupină,

că floarea-mi înfloare

în grădină în foame

bolnavă de ispravă

şi sete ce vântură grâul de pleavă,

ca suveica printre fire

zbătându-te pentru omenire, pentru iubire şi nemurire,

luntrea înfruntându-ți val după val,

simţind efectele vântului ce-asupra-i se prăvale

să-i deschidă cale,

adevăr şi viaţă în

mutaţii şi irizaţii spirituale.

pe acest sfânt pământ numit România.

Te naşti venind din neant

ca să mergi departe, ca la carte, spre înalt, să te dai cu capul de pereţi, de bolovani,

făcându-te de fazan, de doi bani, printre prieteni răi şi buni duşmani, printre cei care cauţi să te aduni. Pentru asta-ţi pui capul la contribuţie,

braţele-n funcţie -

fulgeri şi tuni

ce semeni să şi aduni?!

deşi parcă trăieşti între nişte nebuni

(între fuduli şi nu deştepţi destul)

deşi de undeva ne priveşte Înaltul şi Preaînaltul

şi stăruie s-avem voinţă şi să iubim pe altul,

chiar dacă acesta e însuşi şi cel care ne pune

coarne, însuşi vrăjmaşul.