Capcana lui Tucidide
General Br. (r) Dan Niculescu,
Redactor şef al revistei „Dincolo de orizonturi”
22 Noiembrie 2020
Poate părea
straniu că la finele unui an plin de evenimente geopolitice am ales ca subiect
pentru acest editorial mesajul transmis peste secole al marelui istoric grec,
Tucidide. Mesajul este cel al sensului tragic al istoriei omenirii, cel al inevitabilităţii
războiului, chiar şi atunci când recurgerea la forţa armată nu este dorită, dar
părţile aflate în conflict nu sunt capabile să schimbe cursul istoriei şi
sfârşesc prin a se decima reciproc. În această formulare simplă rezidă esenţa
istoriei relaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, modernismul ei şi
aplicabilitatea ei pentru viitorul parcurs al omenirii. Confruntarea dintre
Atena şi Sparta, care a angrenat întreaga lume elenistică şi în final a dus la
decăderea unui imperiu, descrie de fapt un mecanism implacabil şi repetabil al
istoriei umane. Sensul tragic constă în faptul că actorii confruntării sunt
conştienţi de finalitatea tragică a ciocnirii de interese dar nu pot să se
opună acestuia, sau cum spuneau marii tragedieni antici, nu se pot opune
destinului.
Trebuie să
fac precizarea că atunci când vorbesc de război mă refer la confruntarea între
marile puteri, mai precis între cele care au dominat lumea prin stabilirea unui
anumit sistem internaţional convenabil şi profitabil pentru ele, şi „noii
lupi”, adică cei care s-au ridicat rapid la nivelul de mare putere şi sunt în
măsură să conteste ordinea internaţională şi echilibrul de forţe existente.
Această realitate a generat Războiul Peloponezian în Grecia Antică, mai târziu
Prinul Război Mondial, apoi pe Al Doilea şi în prezent se pare că ne îndreptăm
spre o nouă confruntare sistemică. Mao Tzedun, în discuţiile pe care le-a avut
cu Henry Kissinger, spunea că, în general, perioadele de pace (n.a. globală)
ţin în jur de 20 de ani, termen de mult depăşit în prezent deşi momente de
cumpănă geopolitică au existat suficiente.
Cea de a
doua jumătate a secolul al 20-lea, în care S.U.A. au fost principalul arhitect
geopolitic şi gardian al ordinii internaţionale a fost, cu mici excepţii, una a
păcii. Secolul 21, la începutul căruia ne aflăm, seamănă mai curând cu
începutul secolului anterior. Lucrurile au început să se schimbe: S.U.A. nu mai
este hegemonul absolut al lumii, poziţia sa este contestată sau ameninţată de
jucători geopolitici vechi (Rusia) şi noi (China), dar şi puteri regionale
(Turcia, Iran). Dintre toate ţările care încearcă să-şi însuşească câte ceva
din ceea ce Washingtonul consideră că-i aparţine, China este de departe cea mai
periculoasă. Aşa cum spunea şi actualul lider comunist al Chinei, When Deng
Xioping, „Niciodată în decursul istoriei o ţară nu a cunoscut o ascensiune atât
de rapidă, în atât de multe domenii, precum China”. Astfel, China a devenit
principalul contestatar al actualei ordini internaţionale reprezentată de S.U.A.,
ceea ce poate duce la cea mai mare ciocnire geopolitică din istoria omenirii,
ciocnire care se va desfăşura atât pe pământ cât şi în spaţiul extraterestru.
Şi astfel ne întoarcem iar la capcana lui Tucidide conform căreia: apariţia
unei noi superputeri şi reacţia de apărare a superputerii existente creează un
amestec toxic de mândrie, orgoliu, aroganţă, putere militară, ce le conduce
către război. Cum marile puteri sunt ca nişte magneţi puternici, fiecare va
atrage în sfera lor de influenţă aliaţi care pot veni din convingere, din
interes, de nevoie, şantajaţi sau forţaţi, oricum ar fi puţini vor putea rămâne
neimplicaţi. Aşa s-a întâmplat atunci când Sparta, puterea terestră, a
contestat puterea în creştere a Atenei (puterea maritimă), când Marea Britanie
s-a văzut ameninţată de ascensiunea Germaniei şi probabil că aşa se va întâmpla
în continuare. Războaiele între marile puteri nu sunt rezultatul unor accidente
sau al acţiunii liderilor politici ci reprezintă un fenomen natural determinat
de procesul de schimbare a puterilor globale. Actualul război al comerţului
dintre S.U.A. şi China, se circumscrie formulei lui Tucidide în sensul că este
expresia competiţiei între două superputeri pentru dominaţie globală. De fapt,
scopul administraţiei americane pentru declanşarea războiului comercial este
acela de a rescrie regulile comerţului global care i-au fost atât de favorabile
până acum şi în prezent au început să fie favorabile Chinei, să forţeze
Beijingul să-şi deschidă mai mult pieţele proprii companiilor americane şi să
renunţe la practicile specifice, protecţioniste, astfel încât SUA să poată
concura China.
În final,
dacă China nu-şi va îndeplini obiectivul geopolitic propus, aceasta va însemna
că programul său politic de a deveni o superputere a eşuat şi că naţionalismul
chinezesc a înregistra un recul aşa cum s-a mai întâmplat în lunga istorie a
poporului chinez. În opoziţie cu naţionalismul chinez se află excepţionalismul
american, credinţa că S.U.A. este ţara indispensabilă cu un loc şi un rol unic
în istoria lumii. Poate că aşa este,
numai că trebuie să menţionez şi ceea ce sublinia Henry Kissinger, un realist
pesimist, anume că „nimic nu este mai greu de înţeles pentru americani decât
posibilitatea tragediei”. Grecii antici, deşi au înţeles acest lucru pe deplin,
spre deosebire de americani, tot nu au reuşit să evite tragedia.
De cele mai
multe ori această competiţie între o putere în ascensiune şi una consacrată
duce la război, dar războiul nu este inevitabil, doar că evitarea lui presupune
ajustări majore de atitudine şi acţiune ale celor două părţi.
Acest lucru
l-au ştiut şi anticii şi toţi ce au urmat după aceştia, numai că puţini au
reuşit să urmeze calea raţiunii şi să evite tragedia. În ultimii 500 de ani au
fost 16 cazuri în care superputerea consacrată s-a simţit ameninţată de către
puterea în ascensiune şi în 12 cazuri disputa s-a transformat în război. Cu
siguranţă acest lucru este cunoscut şi de elitele politice americane, mai cu
seamă că a fost explicat pe larg de o pleiadă de filozofi americani de mare
anvergură (este drept, evrei fugiţi din Germania nazistă, deci oameni care au
avut neşansa să experimenteze tragedia pe propria piele) precum Leo Strauss,
Hannah Aredt şi mai cu seamă Hans Morgenthau, mentorul şi prietenul lui Henry
Kissinger. Mesajul acestor profesori ai relaţiilor internaţionale este strâns
legat de ceea ce filozofii Greciei antice numeau sensul tragic al istoriei sau
într-o formulare modernă ce le aparţine, inevitabilitatea tragediei în
relaţiile internaţionale. Este drept că această abordare venea în contradicţie
cu optimismul tradiţional al poporului american şi cu teoria lui Zbigniew
Brezinski care, după victoria SUA în Războiul Rece, când devenise singura
superputere a lumii, afirma că „istoria a murit”, adică războiul a fost
eliminat din relaţiile internaţionale ca mijloc de rezolvare a litigiilor
dintre ţări. Optimiştilor care au crezut acest lucru le-a fost de ajuns mai
puţin de 20 de ani pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a înţelege că
războiul va continua să facă parte din istoria omenirii, precum şi din bagajul
genetic uman alături de instinctul de perpetuare a speciei (înmulţire) şi cel
de conservare a acesteia (asigurarea hranei necesare traiului). Războiul adaugă
la cele două instincte primare pe cel de al treilea, anume dorinţa de putere şi
de dominaţie asupra celorlalţi, aceasta incluzând atât regnul animal cât şi
propria specie.
Unde se află
omenirea în acest moment pe o scară ce măsoară distanţa de la pace la război?
Este greu de răspuns la această întrebare, dar cred că a trecut cu mult limita
de siguranţă. În momentul de faţă orice acţiune, poate chiar una obişnuită, nu
neapărat un eveniment periculos sau deliberat provocator, poate detona capsa
care va arunca omenirea într-un nou război distrugător. Acest război nu va fi
scurt, nu ştim dacă la sfârşitul lui vor exista învinşi şi victorioşi sau dacă
se va instaura asupra Pământului noaptea atomică. Deja ne aflăm într-o spirală
a confruntărilor care ne conduce acolo unde nu doreşte nimeni, dar nimeni nu
are dorinţa, voinţa sau puterea de a stopa catastrofa.
Am sperat că
actuala pandemie generată de virusul COVID-19, care în prezent a ucis peste un
milion de locuitori ai planetei, va abate atenţia marilor puteri de la
confruntare şi o va direcţiona către cooperare în scopul limitării efectelor
bolii. Nu s-a întâmplat aşa. Întoarcerea la clasicii greci, la înţelepciunea
acestora, ne poate salva dar, din păcate, nu cred că cei care au soarta
omenirii în mâinile lor au măcar intenţia de a încerca[1].
---------------------------------------------
[1] Dincolo de orizonturi, Nr.10/2020
- https://ancmrr.ro/dincolo-de-orizonturi-nr-10-noiembrie-2020/
https://www.art-emis.ro/analize/capcana-lui-tucidide
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu