IOAN MICLAU-GEPIANU - Ascultă-ți inima!

 

Ascultă-ți inima!

 

 

~*~

 

Științele vorbesc de depărtări,

De infinite spații virginale,

Legînd cu gândul punte de cărări –

Cercând al veșniciei cale!

 

E timpul râu pierdut

Intr-un haotic spațiu?

Ori noi suntem oriunde început

De timp și loc în veșnic naufragiu?

 

De viața eu mi-o fac,

Segment de măsurare,

Crestez ani după plac

Pe-a timpului cărare,

 

Apoi cobor în mine:

“Adânc de diamante,

Neânceput depozit de-aurifere mine,

Iubiri in zăcăminte și intuiri savante!”

 

Dar fiece ființă,

E de iubiri izvor,

Zi-i vorbă cu credință,

V-a scoate un fior!

 

Zi-i frate și vei fi sfințit,

De Dumnezeu din pieptul său;

…De ce te vaieți de sfârșit,

Când infinitul e darul tău primit!

 

“Of, Sfântă Omenire,

Ascultă-ți inima din tine,

Acolo dragostea-i dumnezeire,

Biserici ce-s de îngeri pline!

 

 

 

Viața

 

Roua din zori,

Mirosul din flori,

Murmur de val,

Vântul fugar,

Poemul nescris,

Umbre si vis!

 

Raza de stea,

Fulgul de nea,

Cântul pădurii,

Mugurul murii,

Ropotul ploii,

Pustiul erorii!

 

Iubiri infinite,

Dureri împlinite,

Veșnice zări,

Valuri de mări,

Adâncul ispitei,

Dorul iubitei!

 

Gemete, plângeri,

Prin care să sângeri,

Iubiri, veselie,

Boli, bătrânie,

Iată drag iubitor,

Al vieții drum călător!

 

 

Ca un clopot

 

Ca un clopot largul zării,

Atârnând de-nnalte sfere,

Redând liniștea-nserării,

Ne învăluie-n mistere!

 

Orice sunet prinde farmec,

Cu plăcute rezonanțe,

Murmurul pare un cântec,

Frunza-n vânt iubiri, romanțe!

 

Simfonii a mării valuri,

Universu-i însuși strana,

Piatra chiar vibrând de haruri,

Pe eterne portative se destramă!

 

Seara ca un clopot vine,

Omu-i limba care bate,

Limba vrerilor divine,

Prinsă de eternitate!

 

  

Păsăruică de sub nor!

 

-Păsăruică de sub nor,

Unde duce al tău zbor?

Spre ce mal de apă lină,

Cu flori albe de sulfină?

 

-Oh, gicesc, îți stiu eu gândul,

Cum știu versului meu rândul;

Zbori spre cuibul tău din deal,

S-auzi Doina din Ardeal!

 

De te-ntorci, sa iei cu tine,

Un semn dulce pentru mine,

Un strop dulce din Cris Alb,

Să-mi astâmpar dorul cald!

 

 

 

Cantec

 

De-o fi dragostea durere,

Fie, dacă ea e sfântă!

De-o fi versul rând ce piere,

Fie, de iubirea cantă!

 

Chiar cununa albă-pală,

De e pusă cu cinstire,

Face fruntea triumfală,

Ce-a rodit buna gândire!

 

De-i frumosul fir de lacrimi,

Iar odihna din sudoare,

Atunci viața-i râu de patimi,

Ne-ntrerupt curgând sub soare!

 

Iar când ochii lacrimi lasă,

Spun aceeași vorbă veche:

“După nori și pâclă deasă,

Soarele se întrevede”.

Atunci luați seama critici,

Nu umbriți vieții taina,

Scormonind atâtea piedici,

Confundînd mintea cu haina!”

 

 

 

Proschinitarul Duhului meu!

 

“Spre geana orizontului

mi-am trimis gândul,

să preintâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh!

 

“Văd licărul sfințeniei

în trupu-mi bătrîn,

prin copilaria

sufletului

de copil!

 

“Pe muntele Sfântului,

porumbelu-I așezat,

să mijlocească

reintoarcerea

îngerului!

 

Proschinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici

primește sfințenia

cugetului

strabun!

 

“Sunt mulți necăutați”

spune Dosoftei:

”Și stau în colibe,

Și-au înger

Păzitor”.

 

Din grădină un porumbel,

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi

si-n ei lacrimi!

 

I-am mângâiat fruntea,

ardea încet-încet,

i-am umezit chiar ciocul

de cântător

Poet!

 

~*~

IOAN MICLAU-GEPIANU