Nicolae Mareș - Arghezi și Titulescu sau/și despre furnizorul aproape exclusiv de idei și soluții al Europei Occidentale

Arghezi și Titulescu sau/și despre furnizorul aproape exclusiv de idei și soluții al Europei Occidentale

Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist

13 Iulie 2025

 

Prin tatăl său, Ion Titulescu, din Titulești Olt, cunoscut ca prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel din Craiova și deputat în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu, descendent al unei familii de moșneni și fiu al protopopului Nicolae Economu, obârșiile fiului era nobile. Am spune chiar că așchia n-a sărit departe de pom, el devenind unul din ctitorii de frunte ai României Mari, cel care a dat o strălucire aparte politicii externe românești, timp de două decenii.

Nicolae Titulescu a avut mulți și devotați prieteni, dar și dușmani cât cuprinde. În primul rând pe Carol al II-lea, monarhul care în invidia și megalomania fără margini, și-a ostracizat până și pe mama sa, căutând pe toate căile să îl înlăture și chiar să îl suprime pe marele diplomat. Mulți dintre contemporanii săi din țară și de peste graniță, l-au evocat cordial pe diplomatul român pentru faptele sale. Alții cu o căldură sinceră și dreaptă ca bărbat de stat.

Dintre sutele de voci o amintesc doar pe cea a lui Edouard Herriot, fost prim ministru al Franței, personalitate marcantă a celei de-a treia Republici Franceze. Marele demnitar al Hexagonului spunea: „Acest ministru al unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor! În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrișoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă”.

În 1928, când Arghezi l-a evocat prima oară în scrierile sale pe Nicolae Titulescu, diplomatul încă nu ajunse la apogeul carierei; abia în următorii ani devine de două ori Președinte al Ligii Națiunilor, lucru nemaiîntâlnit în istoria organizației. Așadar, Poetul și pamfletarul nepereche, îi face portretul în „Bilete de papagal”, publicație modestă ca format, pe care tipărea cu banii puțini de care dispunea. Nu l-a poreclit, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă l-a mângâiat: Precupețul.

O demonstrație tipic argheziană, scrisă într-un limbaj pe care doar românii, în special oltenii îl pot dezlega și savura. Este realmente intraductibilă analogia pe care o face publicistul între negustorii olteni, de pe Jii și de pe Amaradia, vânzători cu un cântar agil, „fabricat dintr-o ghiulea cu inel, preumblată pe un răboj de fier, prin crestături, ce descumpănea tirizia concavă, totdeauna în folosul zarzavagiului din Gorj”, și diplomatul Titulescu  […]. Astfel, aflăm cu săteni, din cele cinci judeţe de peste Olt, cu ajutorul unui aparat al echilibrului instabil, „surâzând și mobili în pledoariile lor fără sfârșit, purtători de cobiliţe grele și de marfă frumoasă vie, care au sustras magnetic din capitalul oraşelor, leu după leu, pol după pol și sutar după sutar, transportând prada pe ouă și pe drăgănele acasă”. Îi compară stihuitorul „Florilor de mucegai” cu „rânduneaua care îşi construieşte gospodăria confortabilă din firimituri, ciupind noroiul și ridicându-l în streşini”.

Cu mândrie constată marele poet că, atunci când olteanul /despre Nicolae Titulescu e vorba/ „a intrat pe drumurile celelalte, ale inteligenții științifice, s-a vădit deopotrivă destoinic și repede a cucerit și piața intelectuală - și la patruzeci de ani a dat naștere unui diplomat de statura domnului Titulescu, marele nostru precupeț. Dovlecei, dovlecei: noi smochine, noi alune, noi alune, noi roșcove, noi; Precupețul României e furnizorul aproape exclusiv de idei și soluții al Europei Occidentale. Merele lui au plăcut chiar când a dat drumul unui crețesc încât Mussolini Poincaré și Chamberlain, consumă exclusiv din coșul precupețului nostru. Și chiar atunci când poamele lui par nițel bătute, flămândul nu le vede și le mănâncă, înainte de-a le fi observat; căci pe când precupețul tomnește, vorba lui joacă, mintea lui înfășoară, farmecul lui amețește, șoapta seduce. Unguroaicele politice au încercat să-l ducă în subsol; el își face serenada numai la fereastră!

Bucătăria pute și lui îi plac sărutarea și mirosul de razachie al fluierului, pe care cântă. Pe nebăgate de seamă, Precupețul nostru a transportat încet acasă, în lei, în poli și în sutari averile, din care trăiesc popoarele și se împuternicesc: prestigiul”.