Magda URSACHE - Eminescu, totdeauna

 

Eminescu, totdeauna

 

Galaxia Grama (și-i mulțumesc lui Dumitru Radu Popescu pentru sintagmă!) înregistrează „izbânzi după izbânzi” contra celei mai de sus valori spirituale: Eminescu. Alexandru Grama, canonicul de la Blaj, l-a defăimat, dar n-a făcut mare ispravă. Acum, bunul de patrimoniu spiritual cu care ne legitimăm ca români a suportat și suportă rechizitorii dinspre ceata noilor canonici, în numele corectitudinii politice.

„Nu putem merge în Europa cu un Eminescu antidemocrat”, ni se tot repetă. E „un model păgubitor, anacronic, izolaționist”. Ba da. Suntem cu el în Europa și dincolo de Europa, în India, în Persia și nu numai. A răspuns Theodor Codreanu, într-o „notă jurnalieră”, din 8 ianuarie, 2014: „Atomii lui Eminescu, însă, nu sunt nici ai lui Democrit și nici monadele lui Leibnitz, ci arheii, născători de lumi și de persoane în sensul creștin al cuvântului.” Dialectica receptării” a devenit scuză pentru ciomăgeală și mitocănie. Eminescu e injuriat cu agresivitate prolet-cultă, aceeași din 1949, când Ov.S.Crohmălniceanu („bacilul Croh” pentru Ion Barbu) scria în „Flacăra”, comunistă pur sânge: „ Sîntem unul dintre puținele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei concepții de viață reacționare.” De-atunci, prima ediție „alternativă”, a lui N. Moraru, pentru care Dan Deșliu era „naș Ieminescu”, ne-a lăsat fără Doină și fără Doină am rămas până în 1989, când regretatul eminescolog Petru Creția a scos, în fine, cu difuzare dirijată, ediția Maiorescu.

Însă mi-a fost greu să accept ce a scris Creția în Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998, la pagina 236: „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în nici una din trăsăturile lui și ale ei.” De înțeles sau de neînțeles? Re-plica memorabilă a acad. Ioan –Aurel Pop? „Eminescu, națiunea și cultura- ca idei identitare- ne-au construit destinul de ființă colectivă.” Și altă replică, una obraznică :„Din punct de vedere psihologic, nu există popor romîn”. Națiune? „Nu există națiuni, ci indivizi.”

 

Acum, împotriva poemului-capodoperă s-a constituit un comando: Doina ar fi un argument pentru o Românie troglodită și extremistă. Eminescu ăsta trebuie purificat etnic. „Țara mea de glorii, țara mea de dor” nu-i nicio scofală”, iar „noi locului ne ținem” nu-i decât o inerție comunistă”, „îndemnul de-a rămâne în subdezvoltarea tra-dițională”. Veți întreba: intelectualul subțire nu consumă Doina? Foarte bine, înseamnă că va fi mai sărac de Eminescu. Aruncă și el o piatră, ca nebunul din grădina lui Șuțu. E iarăși la modă pi-atra, așa cum era pe vremea lui A.Toma, care-l surclasa pe Eminescu. Scrisese Eminescu Somnoroase păsărele, Toma scrisese Piuici și puii lui mici. De altfel, intelectualul subțire nu consumă nici Luceafărul, declarat „un kitsch gustat de coafeze” și care a cunoscut „o atracțiozitate plebee”.

 

Intelectul subțire nu consumă produse expirate. După multele decenii obsedante, trebuia să se întâmple și a doua mare „jetfire” pe altarul corectitudinii politice. Iat-o: Eminescu a legitimat totalitarismul orwelian (...).

 

În Eminescu mai cred doar paranoicii, antioccidentalii, ultranaționaliș-tii” (Virgil Nemoianu, Despărțirea de Eminescu,”Astra”, 1990). Imediat, causa causorum fiind divorțul filosofului de Eminescu, hermeneuți, eseiști, poeți și cronicari fără șalvari, gazetari și tocșoiști, ca să nu rămână cumva repetenți la democrație, s-au decis să iasă de sub „jugul lui Eminescu”. Cutare își face un țel din a-i salva pe tineri de la „tortura de a citi Eminescu”. Iar manualele de literatură alternativă, s-au dispensat și de Luceafărul lui Eminescu, și de Moartea căprioarei a lui Labiș.

Publicistul Eminescu, după Ion Dur, „Gânditor privat și gazetar cu metod științific” (e titlul cărții apărute la Ed. Junimea 2024, 474 pag.) punea față-n față, „lucid, tragic de lucid” (mulțumesc, Ion Dur!), „adevărul curat” și adevărul presei de partid din vremea sa. De l-ar auzi pe-al nostru! În Evul Media, unde am ajuns, „poetul național” (nu sunt uitate ghilimelele de batjocură) e plasat între crypto-comunism și crypto-fascism, ca, de altfel, și Mircea Eliade. Dăruirea de sine, spiritul de jertfă sună unora proto-legionar. Și asta pe urmele lui Moses Rosen, pentru care Eminescu era „precursor”. Al cui? Al fascismului! Și-l citez: „legionar, huligan, pornograf, sifilitic”. Atunci a reacționat Alexandru Oprea, a cărui dispariție rămâne suspectă. În conferința susținută la Radio, în 1939, directorul ziarului „Curentul”, Pamfil Șeicaru, singurul gazetar condamnat la moarte, în contumacie, de Tribunalul (stalinist) al poporului, a explicat, cui a vrut să-l audă, de ce a iritat „conservatorismul naționalist” al lui Eminescu. Mihai Eminescu, a rostit Șeicaru, a fost un „realist politic”, n-a ținut cu niciun partid.

Nici „simbriaș” la conservatori n-a fost, nici n-a agreat „liberalismul venetic”. A făcut gazetărie din tranșeea adevărului și a plătit cu boala și cu moartea pentru asta. Or, în zile ca ale noastre, sacrificiul pentru popor e disprețuit. Îi irită și acum pe iliescani și pe petricani, pe emilieni, pe băsești, pe guwerneri, pe stolojani-bolojani și pe câți alții. Parlamentul e și acum „fabrică de palavre”. Iau cumva în seamă ce le-a spus senatorilor și deputaților cel mai prob gazetar că „ limba și legile ei dezvoltă cugetarea”?

Cum gândești, așa vorbești. Clasicii sunt cuceritor de clari. În „Timpul” din 26 ianuarie, 1882, Eminescu scria: ,,Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu trăiască și să înflorească oameni de altă origină.” Dar ceea ce credea – sprijinindu-se pe vorbele bătrânului Matei Basarab – era că în linia întâi a țării trebuie să fie elementul național: „stă scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui Stat.”

Poate că astfel n-ar fi lipsit președintele (Iohannis) de la Ziua Națională, an 2025 și nici Fritz n-ar nesocoti caracterul românesc al Statului, aruncând bani mulți pe gazonul verde de acasă, în loc să repare măcar vreo școală, vreun spital.

Iar Andraș Demeter vrea musai desființarea Institutului Național al Patrimoniului.

De coiful dacic a avut grijă Turcan. Ca să rămânem „în marginile adevărului”, autohtonii trebuie să primeze în Stat, nu „evreo-levanticii”, scrie Eminescu. Unde e aici antisemitism, fobie de străini? E vorba, strigă Șeicaru, de „invincibilul realism al unui răzeș”. Numai că sonorul Eminescu trebuie diabolizat ca având maladia mentală a antisemitismului.

Și mă întreb – a câta oară? – de ce antiromânismul nu-i etichetat, ca și antisemitismul, boală mentală. Urâte amândouă, deopotrivă. După ce i-a corectat erorile de gândire („naționalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste și antisemite”), profesorul N. Manolescu a revenit la aprecierea „conservator radical”, bine știind că marea literatură e conservatoare.

Nu numai Eminescu este considerat depășit, „temă epuizată”, ci întreaga noastră cultură, susțin câțiva profi univi, cel mai virulent fiind Ghiță de la Craiova, școlit în Japonia. Și nu sine ira et studio, cum cerea Tit Livius, ci cum îl parafraza Păstorel Teodoreanu: sine studio et ira. Cu mânie și fără știință de carte.

Apărători, ca Mihai Cimpoi, A.D. Rachieru, Nae Georgescu, Ioan Țicalo, Zenovie Cârlugea se opun ideii că n-ar trebui să rămânem la Eminescu. Cel mai constant fiind Virgil Diaconu, „Cafeneaua literară” primind, în 15 ianuarie, 2026, Titlul de Cavaler al Ordinului Eminescu. Cei mai sus numiți rămân argumentat la Eminescu și nu se lasă prostiți de „încremenirea în proiect”. Scrie Cârlugea, în Despre gazetarul Eminescu („Acolada”nr. 11, noiembrie, 2024), să nu cedăm în fața unui „prostologhicon”, ca woke sau cancel culture. Adrian Dinu Rachieru ripostează contra detractorilor care-l vor „mumificat”, ba chiar se simt datori să tragă fermoarul peste sacul negru de plastic și să-l arunce pe Eminescu în debaraua literaturii. Nu Ideea Eminescu (cum scrie Blaga în Trilogia Culturii) o acceptă ceata noilor canonici de bătaie lungă, ci să se taie gâtul clasicilor, ca litera- tura nouă să pornească ex nihilo. Nihil?

În ce mă privește, n-am nici un sentiment prohibitiv să spun „Eminescu, totdeauna”, sau, ca C.D. Zeletin, „Necontenit, Eminescu.”(1997, vă rog!), în ciuda celor care-l vâră în patul lui Procust. Un soi de reporteră post-socialistă l-a întrebat pe Petru Ursache dacă în anul 2000 va mai fi citit Eminescu. I-a întors spatele fără un cuvânt. Tocmai scrisese despre „dioscurii” Eminescu și Caragiale, unul cerând „Cinste și gramatică” (Caragiale), celălalt, „Gramatică și cinste”.

 

I-aș fi răspuns coniței cum o cheamă și cu ironie și fără, că eu îl citesc pe Eminescu „de-atâtea ori, de-atâtea ori... și noaptea, totdeauna”. Să-l lăsăm pe gazetar „pe ruinele lumii de ieri”, cum cerea Crohmălniceanu, în anii cincizeci? Dar Eminescu face literatură și când face publicistică. Mă raliez și în privința asta cu Zenovie Cârlugea și cu Ion Dur. Și de ce n-ar fi deificat Eminescu, când opozații de școală Boia îl vor demitizat? În acest context, mit înseamnă făcătură. Iar Eminescu e demonetizat pe bancnota de 1 leu, dar și ca „geniu fals”.

 

Și pentru că „Ministerul Comediei / e salvarea României” de ce nu s-ar fi lăudat la ProTv (e tot ce vrei) un colecționar cu piesa de rezistență a colecției sale? O monedă (calpă) cu Eminescu tânăr pe-o față și pe cealaltă cu secera și ciocanul, plus sigla Uniunii Sovietice, în chirilică. Doar s-a afirmat că Eminescu are o structură stalinistă, ca și urmașul său, Noica. N-a scris, cu mâna lui, în introducere la Sentimentul românesc al ființei că „un popor este o bună închidere ce se deschide”?

În alte cuvinte, ca să fie deschidere, trebuie să fie întâi o bună închidere. De curând, un ambasador al României în UK l-a declarat „totem al tribului nostru”. S-a mai aruncat în Eminescu ba cu cărămida, ba cu pamfletul, ba cu teza fără antiteză, ba cu epigrama.

Dar, ca să fim drepți cu contemporanii lui, pe Macedonski, pentru nefericita epigramă din vara lui 1883, erau s-l linșeze, să-i dea foc la casă și o merita. Oricum, nici de lynching cultural n-a scăpat. Ce-i cu totul și cu totul aberant e că acum înjurătura a devenit rentabilă, aduce beneficii. Un eseist (i-am uitat numele), care a susținut în „Dilema” că Eminescu n-ar fi decât un superstar, umflat cu pompa de bicicletă de național–ceaușiști ca să devină „fenomen de masă”, a fost medaliat de Emil Constantinescu, fostul președinte, tocmai cu medalia „Mihai Eminescu”, așa cum a anunțat Monitorul Oficial. Emil fusese rău consiliat (de Zoe Petre, probabil) să le spună veteranilor de război, la mausoleul de la Mărășești, că „trecutul nu ține de foame.” Cei puțini, rămași în viață, și văduvele lor o știu pe pielea lor, după măsurile luate de premierul Bolojan-Taie Tot.

Eminescu n-a luat niciodată vreun premiu literar. Un premiu al Academiei l-ar fi scos din sărăcie, un „Năsturel-Herescu”, măcar pe 1888, când ediția a treia a Poeziilor se afla în vitrinele librăriilor, l-ar fi salvat de mila publică, de chetele înjositoare care-l făceau să urle de silă și de durere.

Ce-ar fi spus Perpessicius, rămas și el fără un braț, în război, să audă că Macedonski e declarat mai mare decât Eminescu?

Suntem prea săraci pentru a ne permite distrugerea valorilor, distrugerea lor e un lux, prea mult spirit critic strică, nota Mircea Eliade, la fel de atacat ca și Eminescu, pe motiv că e „reacționar”.

Mă întreb și vă întreb: vom mai intra în normalitate? Da, când valoarea n-o sâ ne mai împartă în două cete învrăjbite și când vom da Cezarului ce-i al ideologiei corect-politice și lui Dumnezeu pe robul Său, Eminescu.

Și de ce n-ar fi sacralizat după atâta desacralizare nedreaptă? Ba chiar sanctificat.

 

Magda URSACHE

 

 

Articol aparut in SIMBIOZE 15 Feb. 2026

 

Parohia Malovăţ - Scrisoare pastorală nr. 557 Anul XXVI(2026)

 

Scrisoare pastorală

Foaie periodică,    gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 557(16 –31 Ianuarie)

 

          Dragi mei enoriași! La mulți și fericiți ani!

          Vremea vorbelor de bine.  În Patagonia a  trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odată, demult-demult, pe când puricele se încălța cu papuci de nouăzeci și nouă de ocale de fier și sărea până deasupra norilor, vremea când nu aveai voie să vorbești decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alături, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine și apoi plasa și te pescuia când îți era lumea mai dragă. Adevărul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru și minciună. Ceea ce dincoace de Alpi era adevăr, dincolo de Alpi era minciună. Musai! Am găsit o Istorie a filozofiei apărută prin 1953, în prefața căreia spunea că adevărul este stabilit de miliție. Corect, nu?  Dacă scriai, dacă vorbeai, ba chiar dacă gândeai, trebuia să ai permanent o atitudine ,,pozitivă”, ,,constructivă”, să preamărești  întotdeauna faptele planetare ale conducătorului ,,iubit”, să-l tămâiezi cu toată ființa ta, cu toată puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplăcut și-ți azvârlea un oscior. Ziarele și revistele trebuiau să-i pomenească numele de un anumit număr de ori pe fiecare pagină, cu citate din el și din înțelepciunea lui, altfel nu apăreau. Fiecare carte trebuia să aibă ceva în ea, care să-i aducă osanale, altfel nu apărea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia să fie marcată de preamărirea eroului veacurilor. Fumul preamăririlor, al jertfelor de  cuvânt și de duh i se aduceau și ziua și noaptea.

            A venit un cutremur și dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au dărâmat, parcă n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii că au venit alte vremuri, că a fost descătușat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sărmanii că pot gândi liber, că pot vorbi liber, că pot scrie liber, că au voie să nu vorbească numai de bine. Au crezut să pot spune chiar și adevărul. Au fost câțiva ani, când a părut că e o perioadă de haos, de vid de putere, în care poți spune orice, că tot nu te ia nimeni în seamă. Și s-au spus multe! S-a spus chiar și adevărul. Din păcate, s-au vehiculat în Patagonia așa de multe minciuni, încât adevărul, desculț și zdrențuit, a părut mai degrabă un copil al străzii și lumea l-a socotit ca atare și i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbrăcăminte. Prea puțini l-au luat în serios. Credeau că Adevărul va veni pe norii cerului încărcat de slavă, întru sunetele trâmbițelor îngerești, așa cum sperau iudeii că avea să vină Mesia. Nu l-au acceptat  zdrențuit, desculț prin praful drumurilor, dispus să fie pălmuit, batjocorit, huiduit și răstignit. Mai marii zilelor l-au împroșcat cu noroi de sub roțile gipurilor, au asmuțit pe el rotvaielerii și pitbulii  sălbatici, care le păzeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate și mai gogomănate. L-au compromis  cât nu a putut cuprinde mintea omului obișnuit, așa încât Adevărul a devenit un măscărici bun de dus la circ.

          Dacă spui Adevărul și nu vorbești de bine pe cine trebuie, ești gonit la marginea societății, ești pălmuit de câte ori vrea neicanimeni  să-ți arate ce ,,poate” mușchii lui. Te lovește pe tine, îți lovește părinții, soția și copiii, te umilește și te batjocorește, te dă afară din serviciu și din casă, te lasă fără pâine și fără izmene, te face să-ți iei lumea-n cap, să regreți că nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia.  Te face să înțelegi,  că nu poți să exiști decât dacă faci parte din haită, sau numai dacă vorbești de bine!

            Romanii ne sfătuiau cu două milenii și mai bine în urmă: ,,de mortuis nisi bene”,  adică ,,despre morți numai de bine!” Cine are urechi de auzit să audă, că altfel… e vai de capul lui!       

*

Rugăciune. Redăm mai jos o frumoasă rugăciune, care n-ar trebui să lipsească din gura nici unuia dintre noi. Ea se numeşte Rugăciunea stareţilor de la Mânăstirea Optina:

„Doamne, dă-mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va duce ziua aceasta. Dă-mi mie să mă las în întregime voii Tale sfinte. În tot ceasul zilei acesteia povăţuieşte-mă în toate şi mă susţine.

Orice veşti mi-ar sosi în timpul zilei, ajută-mă să le primesc cu suflet calm şi cu deplină convingere, că în toate-i voia Ta cea sfântă.

În toate vorbele şi faptele îndrumează-mi gândurile şi simţurile, în toate întâmplările neaşteptate şi neprevăzute nu mă lăsa să uit că totul este trimis de Tine.

Învaţă-mă să fiu drept şi înţelept cu fiecare semen al meu. Pe nimeni să nu amărăsc, pe nimeni să nu răzvrătesc.

Doamne, dă-mi putere să pot suporta osteneala zilei ce vine şi să trăiesc tot ce-mi va aduce ea.

Călăuzeşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. Amin.”

*

Eminescu(I). Vom reda în câteva numere secvențe dintr-un splendid interviu dat de actorul, filozoful și românul adevărat Dan Puric despre Mihai Eminescu:

Cine e pentru dumneavoastră Eminescu?

Eminescu cred că face parte din minunea de a fi român. Atât. Pentru că, în mod normal, logic, n-am fi avut şansa să avem o asemenea minune. Noi trebuia să fim nişte marginali, nişte supravieţuitori ai istoriei. El este un pisc. Ce a ieşit fără o pregătire istorică. E şi jenant să te gândeşti că Eminescu s-a sincronizat la cultura europeană. Eminescu nu s-a sincronizat. Eminescu tractează la nivel universal. Numai dacă ne gândim la faptul că noi n-am avut limba română până la el. Limba română s-a născut în splendoarea ei ca limbă literară prin Eminescu şi prin biserică. Până la el, limba română era săracă. Şi dintr-odată ea cunoaşte o explozie extraordinară, o taină. Eminescu parcă ne-a şi blestemat la intraductibilitate. Un sublim blestem. El nu poate trăi decât în spaţiul românesc. Numai pe verticală.

Cât de greu sau cât de uşor v-a fost să vă întâlniţi cu Eminescu în dumneavoastră înşivă atunci când l-aţi interpretat în ,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”?

Nu mi-a fost greu deloc. Mai mult m-a încurcat regizorul. Dar textul era foarte bun şi mi-aduc aminte de-o indicaţie 'regizorală' pe care mi-a dat-o fostul secretar literar de la Botoşani, dl Glăvan, Dumnezeu să-l odihnească! Eu eram stagiar la Botoşani şi mi-a zis: ,,- Mă, Eminescu a fost şi poet!”. Şi eu m-am revoltat. ,,- Cum adică a fost şi poet?” ,,-Da, mă, că înainte de toate a fost o conştiinţă!” Şi atunci mi-am dat seama ce adevăr fantastic a spus. A fost conştiinţa cea mai lucidă. Şi de-acolo izvorăşte şi jurnalistul, şi filosoful, şi eseistul, şi politologul, şi poetul. De-asta el nu e iertat de cei de astăzi. De-asta a fost reinterpretat critic în ,,spaţiul dilematic”. Eminescu trebuia doborât. El e o certitudine a neamului. Au vrut să-i facă lui Eminescu o haină mică, modestă. Dar rezistenţa lui Eminescu este în poporul român... Într-un fel, Eminescu a devenit o dragoste de catacombă!

*

Maică- țară. Redăm mai jos o frumoasă poezie cu acest titlu a marelui poet T. Arghezi:

,,Maică, mulți te-au   

                           dușmănit,

Că ești neam blagoslovit.

Unde sapă sapa locul,

Sare din pământ norocul.

Ai pământ și ape multe,

Vântul stă să ți le-asculte.

Și izvoare călătoare,

Crapii-n ele cât berbecii,

În pomi piersici cât dovlecii,

Pepenii de zahăr roșu,

În grâu spicul cât cocoșu.

Pui un bob, din el răsare

Mia de mărgăritare:

Dulce binecuvântare.

Fiecare fir de vânt

Îl adie un descânt,

Fiecare stea de sus

Îl mângâie cum l-ai pus.

Noaptea-l coace și ea, luna,

Caldă lui întotdeauna

Și pe câmp cu ceru-n față,

Câmpul pletele-și răsfață.

În adâncul lui tresare

Altă vatră de izvoare.”

*

           Rețetă minune.  Pentru noul an, am găsit pe internet, ,,o rețetă” minune, care mi-a atras atenția și v-o recomand cu încredere: ,,Se iau 12 luni şi se curăţă foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres. Se împarte fiecare lună în 28 – 31 zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact un an!  Fiecare zi se prepară separat: o parte muncă, o parte linişte, o parte veselie şi umor. Se mai adaugă 3 linguri optimism, o linguriţă toleranţă, o priză de bun simţ şi … o picătură de speranţă! Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug! Preparatul gata făcut se împodobeşte cu un bucheţel de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie, la o ceaşcă de cafea înviorătoare şi cu încredere inepuizabilă în Dumnezeu! Prezenta reţetă nu se compensează, ea este gratuită şi se transmite liber, însoţită de: LA MULTI ANI!

*

         Cine moare?! În cărțile scriitorului, poetului și omului politic chilian Pablo Neruda (1904 -1973), am găsit un pasaj interesant cu acest titlu. Îl redau mai jos, fiindcă poate fi de folos fiecăruia dintre noi: ,,Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii, cine nu-și schimbă existența, cine nu riscă să construiască ceva nou, cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

           Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru. Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe ,,i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său, cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis, cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile ,,responsabile".

           Moare câte puțin cine nu călătorește, cine nu citește, cine nu ascultă muzică, cine nu caută harul din el însuși. Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea, cine nu se lasă ajutat. Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început, cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

            Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că ,,a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...

             Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare. Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie. Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fură o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...”

*

In memoriam: Arhim. Grigorie Băbuș(1915–2007). A fost arhimandrit și duhovnic ortodox român, membru al organizației culturale „Rugul Aprins” la tinerețe, apoi director al Bibliotecii Sfântului Sinod, iar  la bătrânețe  stareț la mănăstirea Cheia(PH).

S-a născut în 1915, a urmat seminarul la Mănăstirea Cernica, unde a fost și călugărit. A urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, fiind coleg cu viitorul patriarh Teoctist Arăpașu și cu Arhim. Sofian Boghiu. A slujit mulți ani la Catedrala Patriarhală din București. A fost directorul fondator al Bibliotecii Sfântului Sinod, la inițiativa Patriarhului Justinian. Aici a lucrat împreună cu prietenul său, Arhim. Bartolomeu Anania. Patriarhul Justinian l-a hirotesit pe Grigorie Băbuș ca arhimandrit la data de 25 martie 1956.

Fiindcă făcea parte din organizația „Rugul Aprins”, alături de mari duhovnici și intelectuali ai României, precum Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Teodor M. Popescu și mulți alții), Grigorie Băbuș a fost arestat și a îndurat ani de temniță grea la închisorile Aiud și Jilava. După eliberarea sa, în anul 1964, Grigorie Băbuș se stabilește la Mănăstirea Antim. În 2006 se retrage la Mănăstirea Cheia,  unde a murit la vârsta de 93 de ani, la data de 7 februarie 2007.

           Deși era un om învățat, a scris puțin. Menționăm Izvoare liturgice și pastorale (Editura Cristiana, 2002), Bibliografia tipăriturilor psaltice ale lui Anton Pann(Editura Cristiana, București, 2002) și Lumina pentru suflet(Predici).

           L-am cunoscut la 18 ianuarie 1982. Am mers la Biblioteca Sf. Sinod, ca să consult câteva numere de revistă. Strângeam material pentru lucrarea Bibliografia  Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984). Mai erau numere din colecția revistei, pe care nu le aveam nici la parohie, nici la bisericile din Tr. Severin, nici la Biblioteca Academiei Române. Părintele Băbuș era bibliotecar acolo. A fost foarte amabil și mi-a pus la dispoziție revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” de care aveam nevoie.

Am revenit la acea bibliotecă la 30 iulie 1982. De îndată ce i-am spus că-l cunosc pe Părintele Arhim. Valeriu Anania și sunt în corespondență cu dânsul de mai mulți ani, Părintele Arhim. Grigore Băbuș n-a mai avut rețineri. Avea o figură impunătoare, de  mitropolit. Aproape îl idolatriza pe Părintele Anania. Spicuiesc din însemnările de atunci: ,,Sunt prieteni la cataramă de mulți ani. Mi-a povestit multe lucruri interesante despre Părintele Anania. Cu ani în urmă, Părintele Băbuș, care-i mai în vârstă decât Părintele Anania, slujea la Mănăstirea Antim. Într-o zi s-a trezit cu un tânăr vânjos, mândru, plin de viață, cu o mustăcioară abia mijind. În ochii lui vii, mari și inteligenți, se putea citi cu ușurință setea de viață. Cu toată hotărârea, tânărul i-a spus: ,,- Părinte, vreau să intru în mănăstire!” Părintele Băbuș a încercat să-l sfătuiască să se răzgândească. Locul lui era în lume, în libertate, în viața socială. Tânărul i-a spus, fără ezitare: ,,- Părinte, simt că în lume mă împrăștii și mă pierd! Doar în mănăstire pot să fiu eu însumi și să scriu ceea ce am de spus lumii!” ,,- Bine, fiule, bine, dar vezi dumneata, că venind în mănăstire va trebui să suporți mojiciile cine știe cărui mojic de stareț, care te freacă până îți iei lumea în cap. Atunci vei regreta!” ,,- Tocmai asta vreau, părinte! Să fiu strâns puțin de pe drumuri!”

Și tânărul, care nu era altul decât Părintele Valeriu Anania, a rămas. Au locuit împreună la Mănăstirea Antim, în aceeași chilie. Părintele Anania ședea noaptea până foarte târziu. Părintele Băbuș nu putea să doarmă și mereu îl tot îndemna: ,,- Mai culcă-te, măi băiatule, că de aia a lăsat Dumnezeu noaptea!” ,,- Acuș-acuș!” îi răspundea tânărul, dar orele treceau pe nesimțite. Dimineața, numai ce-i zicea Părintelui Băbuș: ,,- Ia, mă Grigore, să-ți mai citesc una făcută azi-noapte!”

Părintele Anania începuse să se afirme în viața culturală. Au fost între timp amândoi arestați și condamnați. După ieșirea din pușcărie, reabilitându-și situația, Părintele Anania a fost trimis în S. U. A. În repetate rânduri s-a pus problema lui. Patriarhul Justinian ținea mult la el, fiind amândoi vâlceni, și dorea să-l facă ierarh, dar confrații îl săpau mereu.  Chiar până la Ion Gheorghe Maurer a ajuns ca să-i ceară aprobare să-l facă pe Părintele Valeriu Anania vicar patriarhal. Maurer i-a zis patriarhului: ,,- Preafericite, dacă-l aducem pe Anania aici, pierdem în S. U. A. un om de neînlocuit. El ne aduce servicii serioase acolo și de aceea nu putem renunța!”

La sărbătorirea a 35 de ani de la absolvirea seminarului, Părintele Valeriu Anania a fost invitat în  țară de colegii săi. A venit cu mașina, un ,,Cadillac”, cum nu se prea poate întâlni prin țara noastră. Aceasta a făcut ca să-și achiziționeze mai mulți dușmani. Noi manevre au fost făcute ca să fie ,,aranjat”. Și, într-adevăr, l-au  ,,aranjat”. Cu prilejul unei alte veniri, patriarhul, bătrân și bolnav, a vrut să pună problema lui din nou în Sinod. Totul era pregătit însă. Părintelui Anania nu i s-a mai permis să plece în străinătate și i s-a oferit un post de …. corector la tipografie. Cu mare greutate a reușit patriarhul Justinian să reînființeze  postul de director al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și să-l numească pe Părintele Anania în acel post. A fost tot ce a putut face pentru el. Timp de cinci ani Părintelui Anania nu i s-a permis să părăsească țara pentru a se duce în S. U. A. ca să-și rezolve treburile de acolo. Când a plecat, nici un ierarh nu credea că se va mai întoarce. Și, totuși, Părintele Anania s-a întors, spre indignarea multora.

Patriarhul Justin i-a făcut tot felul de greutăți. Gânduri înaripate ale Părintelui Anania au fost sugrumate fără milă. Toți își dau seama că în fața Părintelui Anania nu pot să stea. Puterea lui de argumentare este imbatabilă. La un moment dat, patriarhul l-a trecut repede prin toate treptele pe un oarecare M. și l-a trimis în S. U. A., ca să fie numit episcop acolo. S-a produs o reacție foarte puternică în comunitatea românească din America și acela a trebuit să se reîntoarcă repede în țară. Dându-și seama că au greșit, patriarhul și Departamentul Cultelor  s-au gândit la Părintele Anania. Pentru aceasta l-au chemat la departament și, după ce l-au periat cu tot felul de osanale, i-au propus să se reîntoarcă în Statele Unite pentru a liniști spiritele și pentru ,,a pune pe roate” ideea înființării unei episcopii românești acolo. Părintele Anania le-a spus: ,,- Știți bine câte servicii am făcut statului român! Care mi-a fost răsplata? Atâta timp cât în țară nu există loc de ierarh pentru mine,  cu atât mai mult cred că eu nu sunt cel mai îndreptățit să contribui la crearea unei episcopii în S. U. A.!”  Și-a plecat.

Apariția celor două volume de teatru în versuri, Greul pământului, au fost o adevărată lovitură de grație, pe care au primit-o numeroșii săi dușmani. ,,- Când ție, - mitropolit sau patriarh -, zicea Părintele Grigore Băbuș, ți se pun pe masă două cărți cât două cărămizi, cum poți să stai în fața autorului? Te faci mic-mic și ți-e rușine că ai nedreptățit un asemenea om!” Dar nimeni nu are timp să se gândească la aceasta.  Dându-și seama de o astfel de situație, Părintele Anania a hotărât să se pensioneze. Când i-a prezentat patriarhului cererea, acesta, surprins, a ezitat să semneze, întrebându-l: ,,- Dar pe cine crezi că putem pune în locul dumneata? Nu se poate!” ,,- Preafericite, i-a zis Părintele Anania, anul trecut, când voiați să mă trimiteți în Statele Unite, aveați o formulă. Aceea poate fi valabilă și azi!” Nu se știe încă dacă până la urmă patriarhul îi va aproba cererea și-i va semna decizia de pensionare(...). Părintele Băbuș a afirmat cu toată convingerea că ,,- Prin demisia lui Anania, literatura română va câștiga mult, dar Biserica va pierde enorm, însă actualii stăpâni ai ei sunt inconștienți de aceasta!

Mi-a mai povestit părintele Băbuș, că părintele Arhim. Sofian Boghiu, un bun pictor și un om minunat, a stat vreo 25 de ani într-o singură chilie la Mănăstirea Antim. Toți se extinseseră cât putuseră mai bine, dar la el nu s-a gândit nimeni. Fiind plecat vreo doi ani în Siria, unde a pictat o biserică, părintele Grigore Băbuș a făcut tot ce-a fost posibil ca să-i mai obțină o cameră. Abia cu două săptămâni înainte de sosirea părintelui Băbuș, episcopul-vicar Vasile Târgovișteanu s-a îndurat și a aprobat această favoare”.

           La 8 aprilie 1983 l-am întâlnit pe Părintele Băbuș. Mi-a spus mai multe despre Părintele Anania. După apariția memoriilor cu Vasile Voiculescu în ,,Luceafărul”, Părintele Anania a făcut mare caz pentru faptul că i-au fost înlocuite câteva cuvinte din text. I-a amenințat pe cei de la redacție, că nu le va mai da nimic, dacă-i lezează astfel demnitatea sa de om și de scriitor.

Despre incidentul Părintelui Anania cu patriarhul Justin Moisescu, Părintele Băbuș mi-a spus că Părintele Anania a cerut ca să i se încheie în prealabil un contract de editare pentru Viețile Sfinților Români și să i se ramburseze jumătate din suma drepturilor de autor la încheierea contractului, pentru a nu avea surpriza pe care am avut-o eu cu Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. În același timp, a pretins să-i fie încadrată cartea în categoria lucrărilor literare și retribuit în consecință. Patriarhul a refuzat. Ducându-se apoi cu alte probleme la patriarh, acesta l-a întrebat: ,,- Și nu vrei, hai, să faci Viețile Sfinților Români?” ,,- Eu fac lucrarea, Preafericite,  a răspuns Părintele Anania, dar am pus câteva condiții, care doresc să fie respectate!” ,,- Da, dar parcă sfinții nu erau așa ahtiați după bani!” i-a replicat patriarhul. ,,- Nu sunt nici eu ahtiat după bani, Preafericite, am cu ce trăi! Vreau numai să-mi fie respectată demnitatea de scriitor și nimic mai mult!”

Părintele Băbuș a continuat cu câteva păreri personale. ,,- Și, în fond, ce-a făcut ăsta, domʼle?(adică patriarhul Iustin Moisescu- n. n.). Și-a luat un doctorat la tinerețe și a scris broșurica aceea cu ierarhia, până s-a văzut călare pe situație. L-a avut pe frate-său tare în partid și astfel a fost catapultat, când profesor universitar, când mitropolit al Ardealului, când al Moldovei și acum patriarh. Frate-său acum este în Comitetul Central și de aceea și poziția lui e definitivă, doar moartea îl mai poate mișca de unde s-a cățărat. De când s-a văzut asigurat, n-a mai scris nimic. Predicile și pastoralele lui sunt apă de ploaie, vacs. În rest, și-a pierdut timpul cu băutura, cu țigările, chefurile….! Halal cărturar, dacă mai poate fi socotit astfel un asemenea senil!”   

            La 19 octombrie 1983, am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș. Mi-a spus că Părintele Valeriu Anania este la Mănăstirea Văratic și va reveni în București după 1 noiembrie. Pregătește o nouă carte, care urmează să apară anul viitor(...). Părintele Grigore Băbuș l-a criticat pe Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș  pentru ultima sa carte, Mihai Eminescu. ,,- Această carte nu are nimic teologic, parcă ar fi fost scrisă de un ateu! Îl prezintă pe Eminescu drept un ateu convins, fără pic de religiozitate. Loviturile pe care i le dă Șerban Cioculescu  în recenzia sa le merită cu prisosință!”. Părintele Grigore Băbuș mi-a spus că are amintiri personale despre Nicolae Iorga, dar mi-a recomandat pe Părintele Gheorghe Iliescu-Izvoare de la Biserica Albă din București, care era protopop la Vălenii de Munte pe vremea lui Nicolae Iorga”.

           Târziu, la 19 ianuarie 1987, într-o zi neagră pentru mine, l-am întâlnit din nou pe Părintele Grigore Băbuș. Fusesem în audiență la patriarhul Iustin Moisescu, ca să susțin publicarea cărții mele în trei volume, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984). Deși îmi semnase propunerea ce-o făcusem prin 1983 privind publicarea lucrării respective, de data aceasta m-a dat afară din birou, ca pe ultimul infractor. Am ieșit plângând din biroul patriarhului, cu un pachet de aproape 1.000 pagini dactilografiate, prima parte a lucrării în discuție. La ușă mă aștepta Părintele Arhim. Grigore Băbuș. Mi-a vorbit frumos, m-a consolat, m-a încurajat. Rana era însă foarte mare și profundă! De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe Părintele Grigore, dar mi-a rămas la suflet, printre oamenii mari pe care mi-a fost dat să-i cunosc de-a lungul timpului.

           Dumnezeu să te ierte, drag și bun părinte!  

*

                   Publicații. În cursul acestei luni am reușit să mai publicăm câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală”- 555, în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 2 ian. 2026, ediție on-line (https://moaraluigelu.blogspot.com), ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 ian. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 6 ian. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro);  In memoriam: Judecător Ion Lulă, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 26 dec. 2025, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); Ofertă de carte – Ianuarie, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 19 ian. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro);  ,,Scrisoare pastorală” – 556, în ,,Observatorul”, Toronto, Canada, 22 ian. 2026, ediție și on-linhttps://www.observatorul.com), în ,,Armonii culturale”, Adjud, 23 ian. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro);  în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 23 ian. 2026, ediție on-line (https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 26 ian. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com);

            În această lună am publicat: Jurnal(1990), vol. IX(380 pag.).

           ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să dăm la lumina tiparului cel de-al IX-lea volum din Jurnal. Este un an plin de frământări politico-sociale, dar și religioase. Revoluția avusese început în decembrie din anul precedent, dar nu se terminase. Relații conflictuale, izbucniri tumultoase, uneori și violete, încercări de schimbare în toate domeniile, înfrânate de temeri și concepții tributare unor vechi ideologii, aspirații particulare și colective dintre cele mai curajoase caracterizează această perioadă. Alimentație fluctuantă, ajutoare și ecouri din străinătate, bucurii și speranțe se surprind la tot pasul. Tensiuni externe, schimbări structurale în configurația politică a lumii, războaie și speranțe se regăsesc de-a lungul întregului an. Viața bisericească renaște, cu entuziasm, cu ezitări, cu temeri, cu speranțe...”

*

          Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afară parohiei, astfel: Doamna Dr. Ionescu  Mihaela-Aritina din Curtea de Argeș: 1.000 lei; Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg-Germania): 250 lei;  Părintele Pr. Marius Ioana (Timișoara): 140 lei; Părintele Pr. Hogea Cătălin-Sebastian(Craiova): 130 lei; Domnul Popescu Georgică(Orșova), fiu al satului Malovăț, Domnul Sârbu Marian(Tr. Severin), Familia Caragea(Tr. Severin), Domnul Zgarcea Cornel(Tr. Severin): câte 100 lei;

            Domnul Meilă C. Nicolae din Malovăț a achitat 500 lei pentru contribuția de cult, situându-se și dânsul pe locul II, alături de  Domnul Ilinca Alexandru.  

*

În cursul lunii ianuarie am donat pâine enoriașilor participanți la o parte din slujbe, astfel: 7 Ian.(Bârda):   164 pâini; 11 Ian.(Malovăț): 170 pâini; 18 Ian. (Bârda): 218 pâini; 25 Ian. (Malovăț): 182 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 82 pâini. Așadar, în luna ianuarie s-au donat 816 pâini.  Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor noștri, la prețul de achiziție de 1,40 lei/buc. astfel:   7 Ian.(Bârda): 136 pâini; 11 Ian.(Malovăț): 130 pâini; 18 Ian. (Bârda): 582 pâini; 25 Ian. (Malovăț): 218 pâini; 30 Ian.   (Malovăț): 68 pâini. Așadar, în luna ianuarie s-au vândut 1.134 pâini.

La Azilul de la Gura Văii am mai donat un frigider.

*

Plăți. În cursul lunii ianuarie am făcut câteva plăți mai mari, astfel: 6.169 lei tipografiei  pentru cărți; 3.224 lei protoieriei pentru calendare; 2.730 lei brutăriei pentru cele 1.950 pâini donate și vândute în luna ianuarie; 1.634 lei pentru frigiderul donat Azilului Gura Văii; 1.040 lei protoieriei pentru icoane; 392 lei impozit; 292 lei poștei pentru colete; 237 lei curentul electric; 200 lei cartușe pentru imprimantă; 154 lei internetul  și altele mai mici.

*

Zâmbete.  Dintr-o lucrare de control a unui elev selectăm câteva perle: ,,Și tunarul ochi bine și lovi avionul cu țeava tunului; În ,,Amintiri" apare copilăria fericită a puiului de țăran Crenguță Ionel!”

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de 18 Ianuarie am oficiat Taina Sf. Botez pentru Bazavan Matei-Gheorghe, fiul Domnului Bazavan Gabriel-Gheorghe și al Doamnei Bazavan Daiana-Lorena-Marina din Malovăț. Să le trăiască! În ziua de 30 ianuarie am oficiat slujba înmormântării pentru Popescu Aurelia(71 ani) din Malovăț. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În luna Martie avem următorul program de slujbe: 1 Mart.(slujbă la Bârda; binecuvântarea semințelor la Malovăț, la ora 12);  7 Mart.(Bârda-Malovăț); 8 Mart. (Malovăț); 14 Mart.(Malovăț-Bârda); 15 Mart.(Bârda); 21 Mart.(Malovăț-Bârda); 22 Mart.(Malovăț); 25 Mart.(Pomeniri la Bârda, la ora 8; slujbă la Malovăț); 28 Mart. (Malovăț-Bârda); 29 Mart.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com. Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 14 februarie 2026

 

Richard Feynman - MOARTEA NU E SFARSITUL

 

MOARTEA NU E SFARSITUL

Death Is Not The End — Feynman Explains What Physics Says       about Dying

Richard Feynman, The Feynman Lectures on Physics *

            Lasă-mă să te întreb ceva. Când a fost ultima dată când ai murit? Nu, nu te uita la mine așa. Vorbesc serios. Pentru că, dacă ți-aș spune că majoritatea atomilor din corpul tău de acum nu erau acolo acum un an, ar trebui să recunoști că tu, cel din anul trecut, ai dispărut, fizic dispărut. Și, totuși, iată-te gândindu-te că ești aceeași persoană. Deci, care este adevărul? Ești viu? Sau ești fantoma cuiva care a dispărut deja? La sfârșitul acestei discuții, vreau să înțelegi ceva la care majoritatea oamenilor nu se gândesc niciodată. Vreau să înțelegi ce spune, fizica despre moarte. Și cred că vei găsi că spune ceva destul de surprinzător. Nu reconfortant în felul în care un predicator te-ar putea consola, ci surprinzător în felul în care doar adevărul poate fi.

Să începem cu ceva simplu. Să începem cu o lumânare. O aprinzi. Flacăra pâlpăie. Arde timp de o oră, două ore, apoi se stinge. Acum, te întreb, unde a dispărut lumânarea? Ai putea spune: "Ei bine, s-a topit." Dar aceasta nu este cu adevărat un răspuns, nu-i așa? Ceara este în mare parte dispărută. Fitilul este o mică miriște de funingine. Ceva s-a întâmplat cu toate acele lucruri. Unde sunt? Aici apare ceva frumos. Ceara era formată din lanțuri lungi de atomi de carbon și hidrogen. Când flacăra a ars, acei atomi nu au dispărut.
Nu puteau. S-au combinat cu oxigenul din aer și au plutit ca dioxid de carbon și vapori de apă. Fiecare atom din acea lumânare este încă acolo, plimbându-se prin cameră sau pe fereastră, amestecându-se în atmosferă. Lumânarea a dispărut, da, dar nici un atom din ea nu a fost distrus. Niciunul. Aceasta este prima lege a termodinamicii și este unul dintre cele mai fundamentale fapte din toată fizica. Energia nu poate fi creată sau distrusă. Poate schimba forma. Se poate muta dintr-un loc în altul. Dar cantitatea totală rămâne întotdeauna exact aceeași.

Acum ai putea spune: "Bine, Fineman. Asta e un truc frumos cu o lumânare. Dar ce zici despre mine? Ce zici despre o persoană?" Și aici devine cu adevărat interesant. Ești făcut din atomi. Aproximativ șapte octilioane dintre ei, mai mult sau mai puțin. Asta e un șapte urmat de 27 de zerouri. E un număr atât de mare încât, dacă ai încerca să-i numeri unul câte unul, ți-ar lua mai mult decât vârsta universului. Și acei atomi, fiecare dintre ei, au fost aici cu mult înainte să te naști. Și fiecare dintre ei va fi aici mult după ce ai dispărut. Să explic  într-un alt mod. Atomii de carbon din mușchii tăi au fost odată în interiorul unei stele. Nu poetic, nu metaforic, ci literalmente. Carbonul din corpul tău a fost creat în cuptorul nuclear al unei stele care a trăit și a murit cu miliarde de ani înainte ca Pământul să se formeze.

Iată cum funcționează asta. În universul timpuriu, chiar după Big Bang, nu a fost aproape nimic altceva decât hidrogen și puțin heliu. Asta e tot. Nici carbon, nici oxigen, nici fier, nici calciu, nimic din toate cele care te compun. Deci, de unde a venit? A venit de la stele. Când o stea ca soarele nostru arde, zdrobește nuclee de hidrogen pentru a face heliu. Asta este fuziunea. Dar în stele mai mari, stele mai grele, procesul merge mai departe. Nuclee de heliu se zdrobesc pentru a face carbon. Carbonul și heliul se fuzionează pentru a face oxigen. Și continuă până la neon, siliciu, până la fier. Strat după strat, ca o ceapă de elemente, fiecare gătită într-un cuptor mai cald decât precedentul. Și apoi, când steaua nu mai poate arde, când rămâne fără combustibil și nucleul se prăbușește, totul explodează. O supernovă. Și în acea explozie, toate acele elemente, carbonul, oxigenul, fierul, sunt aruncate în spațiu. Ele călătoresc prin galaxie timp de milioane de ani. Se amestecă cu nori de gaz și, în cele din urmă, sunt atrase de gravitație pentru a forma stele noi, planete noi și, pe cel puțin una dintre acele planete, oameni noi. Așa că există un sens foarte real în care ești praf de stele. Fiecare atom de calciu din oasele tale a fost fabricat într-o stea muribundă. Fierul din sângele tău, același lucru. Oxigenul pe care îl respiri acum a fost gătit într-un nucleu stelar și dispersat în cosmos într-o explozie atât de violentă încât a strălucit mai puternic decât o întreagă galaxie.

Acum, să fim prudenți aici. Să ne gândim la asta mai încet pentru că se petrece ceva și mai ciudat. Acei atomi care compun corpul tău acum nu rămân la locul lor. Ei trec prin tine. Există un experiment minunat și îmi place acesta. Oamenii de știință au marcat atomii de fosfor cu un marker radioactiv și i-au urmărit prin corpurile șobolanilor. Ceea ce au descoperit a fost remarcabil. Fosforul din creierul unui șobolan și, de asemenea, din al meu și al tău nu este același fosfor care era acum două săptămâni. În doar 14 zile, jumătate din el a fost înlocuit cu atomi noi de fosfor din hrana pe care a mâncat-o șobolanul. Și asta nu este doar despre fosfor. Este vorba despre tot. Atomii din creierul tău, din mușchii tăi, din pielea ta, din oasele tale, sunt constant îndepărtați și înlocuiți. Mănânci un cartof. Atomii din acel cartof sunt descompuși, transportați prin sângele tău și construiți în țesuturile tale. Atomii vechi sunt transportați, expirați ca dioxid de carbon, eliminați, transpirați, returnați lumii.

Ceea ce înseamnă acest lucru este uimitor. Dacă te gândești la asta cu atenție, atomii care sunt în creierul tău acum, cei care fac gândirea, cei care procesează aceste cuvinte, nu sunt aceiași atomi care erau acolo acum un an. Ei sunt, literal, cartofii de săptămâna trecută. Și totuși, îți amintești ce s-a întâmplat acum un an. Îți amintești copilăria. Îți amintești numele tău. Deci, ce este mintea noastră? Ce sunt acești atomi cu conștiință? Îți voi spune ce sunt. Ei sunt un model, un dans. Atomii vin în creierul tău, dansează, un dans, și apoi ies. Ele sunt mereu atomi noi, dar mereu fac același dans, amintindu-și cum a fost dansul de ieri. Asta e ceea ce ești. Nu o colecție de lucruri, un model, o configurație, o modalitate în care materia s-a organizat temporar, frumos, într-un ceva care poate să privească spre stele și să se întrebe.

Acum, vreau să mă opresc aici și să explic asta cât mai simplu pot pentru că aceasta este ideea cheie. Imaginează-ți o undă în ocean. O vezi venind spre țărm. Ai putea să te gândești: "Iată că acea apă se mișcă prin mare." Dar nu asta se întâmplă deloc. Apa nu călătorește. Fiecare mică picătură de apă se mișcă sus și jos pe loc. Ceea ce călătorește este forma, modelul. Unda nu este un lucru. Este un comportament pe care materia îl face. Ești ca acea undă. Atomii sunt ca apa. Vin, se mișcă, pleacă. Dar modelul, forma ta, modul în care vorbești, modul în care gândești, modul în care râzi, asta continuă o vreme.

Acum, să ajungem la neînțelegere. Marele mit, acela pe care majoritatea oamenilor îl poartă fără să știe. Cei mai mulți oameni cred că atunci când mori, ceva este distrus. Se gândesc că materia, energia, lucrurile din care ești format, pur și simplu dispar. Puff. Dispari. Și aceasta este complet greșit. Nimic nu este distrus. Nimic. Niciun atom, nicio calorie de energie. Când o persoană moare, atomii care au compus corpul lor se întorc la pământ. Sunt preluați de iarbă, de copaci, de viermi, de bacterii. Intră în sol. Se dizolvă în apă. Plutesc în aer și acei atomi continuă să devină părți ale altor lucruri vii, alte structuri, alte modele. Energia este la fel. Fiecare bucată de energie chimică stocată în mușchii tăi, în grăsimea ta, în țesuturile tale, este eliberată. Devine căldură. Devine energia descompunerii. Hrănește alte organisme. Intră în marele ciclu de energie care a existat încă din momentul în care universul a început. Din punct de vedere fizic, moartea nu este distrugere. Este reorganizare.

Este sfârșitul unui model și dispersarea componentelor pentru a crea modele noi. Asta este tot. Acum, unii dintre voi ar putea spune: "Ei bine, Fineman, asta e foarte inteligent, dar modelul este partea care mă interesează. Nu-mi pasă că atomii mei supraviețuiesc. Îmi pasă că eu supraviețuiesc." Și înțeleg asta.
O fac. Nu voi sta aici și-ți voi spune că fizica elimină durerea morții. Nu o face. Pierderea unui model, pierderea unei persoane este reală. Asta este la fel de reală ca orice altceva în univers. Dar vreau să ții două idei în minte simultan. Prima idee este că modelul, persoana este temporară. Ea apare, dansează și se dizolvă. Asta este natura fiecărei structuri complexe din univers, de la stele la fulgi de zăpadă, până la civilizații. A doua idee este că componentele nu sunt temporare. Atomii sunt mai vechi decât munții, mai vechi decât pământul, mai vechi decât duminica. Ei au fost creați în stele care au explodat înainte ca sistemul nostru solar să fie un nor de praf. Și după ce ai dispărut, acei atomi vor continua să existe. Vor face parte din sol, din ploaie, din aer și, în cele din urmă, din alte lucruri vii. Poate alte ființe care se vor așeza și se vor întreba despre propria lor existență, așa cum faci tu acum.

Lasă-mă să încerc un experiment mental. Să urmărim un singur atom de carbon. Acest atom de carbon a fost creat într-o stea masivă, să zicem de zece ori masa soarelui nostru, acum aproximativ 5 miliarde de ani. Steaua a explodat. Atomul a plutit prin spațiu. A fost prins într-un nor de gaz și praf care, în cele din urmă, s-a prăbușit pentru a forma sistemul nostru solar.
A ajuns pe Pământ, îngropat în calcar timp de câteva sute de milioane de ani. Apoi, o erupție vulcanică l-a eliberat ca dioxid de carbon. O plantă l-a absorbit în timpul fotosintezei. Un iepure a mâncat planta. Iepurele a murit și s-a descompus, eliberând atomul înapoi în sol. Un arbore l-a absorbit. Arborele a fost tăiat și ars. Atomul a revenit în atmosferă. O altă plantă l-a prins. O vacă a mâncat acea plantă. Tu ai mâncat vaca. Și acum acel atom de carbon stă
într-o celulă din mâna ta stângă. Când mori, acel atom va părăsi corpul tău. Va intra în sol. Va fi absorbit de un fir de iarbă. O oaie va mânca iarba. Un copil va bea laptele de oaie. Și atomul care a fost odată într-o stea, odată într-un calcar, odată într-un iepure, odată în tine, va face parte dintr-un copil care nu are idee de unde a venit. Acest atom a făcut acest dans de 10.000 de ori. Nu știe și nu-i pasă, dar continuă să meargă.

Acum, iată partea care îmi dă un adevărat fior când mă gândesc la asta. Prima lege a termodinamicii ne spune că energia este conservată. Nu poate fi creată sau distrusă. Și există un fapt legat de materie, grație fizicii nucleare și înțelegerii pe care am câștigat-o în acest secol. În condiții obișnuite, atomii nu sunt creați sau distruși nici ei. Sunt reorganizați. Numărul atomilor de carbon de pe Pământ a fost în mare parte același timp de miliarde de ani. Ei continuă să circule prin roci, prin aer, prin apă, prin lucruri vii. Așa că, într-un sens profund și literal, nimic din ceea ce ești tu nu va fi niciodată pierdut. Se va schimba formă. Se va reorganiza. Va deveni altceva, dar nu va inceta să existe.

Trebuie să fiu atent și să spun ceva aici despre a doua lege a termodinamicii, deoarece oamenii o confundă uneori. A doua lege spune că entropia unui sistem închis tinde să crească. Pe scurt aceasta înseamnă că lucrurile tind să treacă de la ordonat la dezordonat. Un castel de nisip se descompune.
O ceașcă de cafea fierbinte se răcește. Un corp viu se degradează. Această lege este reală și este importantă. A doua lege este motivul pentru care modelele complexe, ca tine și ca mine, nu durează pentru totdeauna. Este nevoie de energie pentru a menține modelul, pentru a menține dansul, pentru a lupta împotriva tendinței naturale către dezordine. Când mori, acea luptă se oprește, iar entropia câștigă. Modelul se dizolvă. Dar observă ce nu spune a doua lege. Nu spune că materia sau energia sunt distruse. Spune că organizarea este pierdută. Lucrurile sunt încă acolo. Sunt doar amestecate într-o dispunere mai puțin organizată. Atomii unui corp descompus sunt tot atomi. Energia unui foc răcit este tot energie. Este doar dispersată, diluată, mai greu de folosit pentru ceva util.

Și aici este un lucru în plus la care vreau să te gândești, pentru că cred că este cel mai uimitor fapt din toată știința. Universul are aproximativ 14 miliarde de ani, mai mult sau mai puțin. Pentru cea mai mare parte a timpului, nu era nimeni în jur pentru a-l contempla. Nicio privire, niciun creier, niciun gând. Doar hidrogen și heliu prăbușindu-se în stele, explodând, făcând atomi mai grei, prăbușindu-se din nou. Timp de miliarde și miliarde de ani, universul a fost pur și simplu materie făcând ceea ce face materia în mod oarbă, stupid. Fiecare atom își vedea de treaba lui. Și apoi, undeva, pe o mică planetă stâncoasă care orbitează o stea obișnuită într-o galaxie obișnuită, unele dintre acele atomi s-au aranjat într-un model care poate gândi, care poate zări, care poate privi cerul nopții și întreba: "Ce este totul? De ce există ceva în loc de nimic?" Tu ești universul privindu-se pe sine. Ești atomi care s-au aranjat
într-o configurație atât de complexă, atât de extraordinară, încât configurația poate contempla existența sa proprie. Asta nu s-a întâmplat niciodată înainte în 14 miliarde de ani de istorie cosmică. Până acum, cu excepția de aici, de acum, o excepție în  cei 14 miliarde de ani de istorie cosmică. După cum știm, exceptând aici, exceptând acum, exceptând  lucruri precum tine și mine. Și da, modelul este temporar. Va avea un sfârșit. Dansul se va opri. Dar faptul că s-a întâmplat, că atomii s-au aranjat într-un mod care simte bucurie, mirare, durere și dragoste, nu este diminuat de faptul că este temporar. Dacă este ceva, este mai remarcabil. Nu am răbdare pentru ideea că cunoașterea științei ia frumusețea dintr-o floare sau misterul din viață sau semnificația din moarte. O face exact invers. Când înțelegi că fiecare atom din corpul tău a fost gătit într-o stea, că conștiința ta este un model ținut împreună de semnale electrochimice într-o bucată de materie care cândva a fost împrăștiată printr-o galaxie, și că fiecare parte din tine se va întoarce pe pământ, în cer și în ocean pentru a deveni parte a altor lucruri, alte modele, alte dansuri. Cum ar putea asta să fie altceva decât măreț? Nu suntem separați de univers. Noi suntem universul organizat temporar, conștient pe scurt și, când organizația se termină, componentele se întorc în piscina din care următorul model va fi extras.

Deci, este moartea sfârșitul din punctul de vedere al modelului? Da. Dansul se oprește din punctul de vedere al atomilor, energiei, substanței fundamentale a realității. Nu, nici măcar nu este o pauză. Este doar o schimbare de partener. Nu știu ce se întâmplă cu conștiința atunci când creierul se oprește. Nimeni nu știe. Fizica nu are o teorie completă a conștiinței. Și oricine îți spune altceva îți vinde ceva. Ceea ce fizica poate să-ți spună, cu certitudine absolută, este că nici un singur atom din corpul tău va fi distrus. Nicio picătură de energie nu va dispărea.

Tot ceea ce ești din punct de vedere fizic va continua să existe într-o formă diferită, într-un model diferit, dar va continua. Și mai este un lucru. Fiecare persoană care a trăit vreodată, fiecare persoană care te-a iubit vreodată, fiecare persoană ale cărei atomi au trecut prin tine și ai tăi prin ele, sunt toate țesute în aceeași mare țesătură de materie și energie care alcătuiesc acest univers. Atomii din mâna ta dreaptă au putut fi odată în corpul unui fermier din Egiptul antic. Oxigenul pe care tocmai l-ai expirat poate ajunge în plămânii cuiva peste o mie de ani. Toți suntem conectați nu prin sentiment, ci prin fizică, prin simplul, frumosul fapt că atomii dăinuiesc.

Așa că, data viitoare când cineva te întreabă ce se întâmplă când mori, le poți spune ce spune fizica. Lumânarea se stinge. Da, dar fiecare atom al lumănării este încă aici. Flacăra a dispărut, dar căldura pe care a produs-o încă încălzește camera, încălzește aerul, dispersându-se în lume, alăturându-se imensului ocean de energie care curge prin acest univers încă de la începutul timpului. Nimic nu se pierde. Nimic. Dansul se schimbă. Muzica continuă.

Acum, vreau să aud de la tine. Iată o întrebare demnă de gândire. Dacă fiecare atom din corpul tău este înlocuit pe parcursul a câtorva ani și ești cu adevărat un model, nu un lucru, atunci ce anume te face pe tine? Scrie-ți cel mai bun răspuns. Mi-ar plăcea să știu ce găsești.

Corecturi-AG

*) Altered or synthetic content – with AI, traducere POE AI

 

Top 20 cele mai abundente elemente din corpul uman, ordonate aproximativ după procentul din masa corporală.

1–4: Elementele fundamentale ale vieții

1.      Oxigen (O) – ~65%

2.     Carbon (C) – ~18%

3.     Hidrogen (H) – ~10%

4.     Azot (N) – ~3%

5–10: Macrominerale importante

5.     Calciu (Ca) – oase, dinți

6.     Fosfor (P) – ADN, ATP, oase

7.      Potasiu (K) – impulsuri nervoase

8.     Sodiu (Na) – echilibru hidric

9.     Clor (Cl) – acid gastric, fluide

10. Magneziu (Mg) – reacții enzimatice

11–20: Oligoelemente (în cantități mici, dar vitale)

11.  Fier (Fe) – hemoglobină

12. Zinc (Zn) – imunitate, enzime

13. Cupru (Cu) – metabolism, sânge

14. Mangan (Mn) – enzime

15.  Iod (I) – hormoni tiroidieni

16. Seleniu (Se) – antioxidant

17.  Molibden (Mo) – enzime

18. Crom (Cr) – metabolismul glucozei

19. Cobalt (Co) – parte din vitamina B12

20.                        Fluor (F) – smalț dentar

 

 

Trimis de: Adrian Grauenfels