Viața
Azi am luat o pauză de la poezie și am scris proză, mai exact un eseu despre viziunea mea asupra vieții:
Viața mi s-a revelat prin
metafore și ecuații pe care am încercat să le înțeleg, pas cu pas. Am înțeles
că ea aduce atât minusuri, cât și plusuri, iar ceea ce rezultă sunt principiile
după care alegi să trăiești. Pe solul experiențelor personale, mi-am cultivat
valorile. Am învățat să cad cu demnitate și să mă ridic de fiecare dată, pentru
că singura opțiune a fost mereu să lupt – reconstrucția, etapă cu etapă, a
omului puternic. Dar, înainte de toate, a trebuit să cunosc durerea. Mi-am
descoperit limitele privind direct în ochi fricile și slăbiciunile mele.
Am învățat că orice mare durere
te schimbă. Există dureri care dor, dureri care te copleșesc și dureri care te
transformă, făcându-te mai puternic. Am ales să-mi caut resursele în demnitate
și speranță, știind că autocompătimirea este doar un surogat de aer – îți dă
impresia că te ajută, dar nu face decât să prelungească suferința.
Am făcut limonadă din lămâile pe
care viața mi le-a oferit. De multe ori, au fost acre, dar le-am acceptat și
le-am stors cât am putut, cu ce am avut. Îndulcitor mi-a fost visul… că, deşi
uneori viaţa e acră și amară, merită savurată.
Am înţeles că o minte inteligentă
şi o inimă profundă au o viziune mai amplă asupra lumii. Doar cei cu o
sensibilitate exacerbată pot să cunoască toate laturile şi dimensiunile vieții.
Sensibilitatea e ca o sabie cu două tăişuri: pe de o parte mi-a dat puterea de
a scrie cele mai frumoase versuri, pe de altă parte m-a făcut vulnerabilă în
faţa încercărilor existențiale. Cred că o sabie, pentru a-şi atinge scopul,
trebuie să-şi folosească ambele muchii. La fel şi omul: pentru a pătrunde
înţelesurile vieţii, trebuie să accepte atât ocazia de a se bucura, cât şi
lecţiile oferite de ea.
Suferinţa mi-a fost cel mai
exigent profesor, care mi-a dat cele mai dureroase lecţii. În şcoala vieţii am
încercat să trec toate examenele cu brio, dar uneori am căzut la cea mai
complicată materie: oamenii. Am avut restanţe la a-i înţelege. Am fost un elev
ascultător în faţa durerii, alteori m-am revoltat şi am întrebat: ,,De ce?” şi
,,Cum?” Am înţeles că răspunsurile vin în timp, că noi nu putem decât să
aşteptăm şi că, uneori, tăcerea e cel mai bun răspuns. Am învăţat că doar cei
care înţeleg cum e să cazi, te pot ridica. Aceasta e Lecţia Empatiei – să poți
purta durerea altcuiva în inima ta..
Am învăţat că nu trebuie să ai
aşteptări de la nimeni, pentru că ele sunt o rădăcină amară ce ne leagă
crengile de durere şi dezamăgire. Aceasta e Lecţia Înţelepciunii.
Am învăţat că nu am semnat niciun
contract cu viaţa şi cu oamenii, că nu ne este asigurată ziua de mâine şi nici
siguranţa că cei dragi vor rămâne lângă noi. Nu avem niciun control asupra
clipelor şi asupra inimii celorlalţi. Aceasta e Lecţia Maturităţii.
Am învăţat că ,oricât de tare
te-ar răni sau te-ar dezamăgi cineva, tu trebuie să ierţi, pentru că eşti
imaginea Celui de Sus. Şi-mi vin în minte aceste cuvinte din rugăciune:
,,Precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceasta e Lecţia Iubirii.
Am înţeles că florile, indiferent
de câte furtuni şi ploi trec peste ele, au puterea de a înflori din nou,
oferind oamenilor un zâmbet.
Pentru mine, bucuria de a crea
reprezintă una dintre tainele de a supraviețui oricărei dureri. În plus,
zâmbetul este semnătura sufletului meu pe foile inimilor ce mă citesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu